Învățături despre popoare. În contra uitării (I şi II)

de  Prof. univ. dr. Ilie Bădescu

Un ciclu de instabilitate a popoarelor Orientului. Popoarele Orientului au intrat într-un ciclu de instabilitate a cărei durată nu putem s-o diagnosticăm pe deplin. Procesul acesta al ieșirii popoarelor din matca lor, cu ciclicitățile sale insuficient cercetate, este mai amplu decât pare la prima vedere, adică se desfășoară pe întinderea unei geografii etno-spirituale care trece de raza peninsulară numită Europa. Fenomenul răscolirii lăuntrice a popoarelor, urmat de roiri colective pe mari întinderi, n-a fost cercetat la noi mai deloc, dar la vecinii noștri nu lipsesc studiile aduse la zi. Putem anticipa intrarea într-un ciclu de tulburări, o „eră a turbulențelor”, cum a caracterizat-o P.  Drucker, cu mase demografice vânturate pe mari întinderi și o geografie mișcătoare, cu revărsări de populații dinspre Orient spre Occident pe care nu le poate nimeni stăvili. Pe acest fundal se prefigurează științe noi, de tipul a ceea ce doi strategiști americani, Ph. Kotler și Caslione, au denumit „știința haosului”, Chaotics. Pe același fundal devine urgent să ne reamintim deopotrivă de tradiția cercetărilor dedicate acelor nuclee de stabilitate demo-teritoriale numite popoare, cercetări de la care am moștenit paradigme de maximă însemnătate, precum este și celebra „știință și pedagogie a națiunii” datorată cunoscutului fondator de școală sociologică, D. Gusti. Vremurile de azi ne-au găsit dezarmați gnoseologic în ambele privințe. Ne lipsește o cercetare serioasă la zi a nucleului de stabilitate etno-demografică de la Carpați și de la Dunărea de Jos, numit popor român. Ne lipsesc, însă, și studiile serioase asupra ciclului de instabilitate în care au intrat popoarele Orientului Apropiat și deopotrivă ale Sud-Estului european, unde segmentul de populație smuls din trunchiul stabil de valul migrațiilor atinge proporții de 20%. Ce se întâmplă cu popoarele într-un atare context? Ce efecte se vor rostogoli asupra unităților socio-spirituale numite națiuni pe un atare fond al mișcării atâtor popoare ieșite din matcă? Înițiem aici, la adăpostul revistei Clipa și a autorității seniorului literaturii etnofondului românesc, scriitorul nepereche, Dinu Săraru, un serial de analize prin care nădăjduim să deschidem ambele dosare ale unor așa de alarmante fenomene și să readucem în minte marile cicluri învățătorești ale lumii, în frunte cu învățăturile despre popoare din profețiile lui Ieremia, Daniel etc. Este semnificativ să descoperim că aceste învățături se referă la popoarele din nou răvășite, amănunțit vânturate astăzi, în arealul geografiei biblice. A ignora învățăturile despre popoare într-o dezbatere la zi asupra geografiei mișcătoare a Orientului de lângă noi ar fi cel puțin păgubos.

Studiul populațiilor mișcătoare, rememorarea învățăturilor despre popoare și reactualizarea științei unităților etnosociale stabile (a națiunilor) au o mare însemnătate pentru a preîntâmpina riscul dezarmării cognitive a popoarelor, adică deposedarea lor de instrumentele autocunoașterii (în frunte cu religia, arta și literatura popoarelor) și blocarea cercetării vremurilor și a geografiei politice a zilei. În albia unor fenomene de năvălire a popoarelor asupra altor popoare sunt resuscitate și formele vechi, alături de unele noi, de agresiune spirituală, fiind reactualizate strategiile menite a descuraja înarmarea spirituală a popoarelor și de a subaprecia valoarea aparatului defensor al culturii proprii. Teorii celebre sunt boicotate, autorii acestora sunt ostracizați, zeflemeaua mașinăriei agresoare aruncă asupra acestor teorii și asupra medalionului spiritual al popoarelor ironii triviale, imondicii, etichete infectate etc. Fenomenul refugiaților (cu termenul pe care marea presă îl folosește pentru a denumi populațiile rostogolite peste geografia relativ stabilă a Europei) reprezintă un avertisment asupra primejdiei persistenței într-o asemenea predispoziție maladivă spre autoflagelare spirituală și totodată readuce în actualitate chestiunea cercetării serioase a popoarelor deodată cu studiul diverselor tipuri de năvăliri. Vom intercala, iată, în serialul nostru și analize aplicate de geopolitică și geoistorie asupra diverselor tipuri de mișcări colective care acoperă deopotrivă marile migrații, năvălirile de popoare asupra altor popoare, marile bejenii, valurile de refugiați etc. Să reținem că atunci când în valurile migratoare sunt antrenate mari populații putem suspecta și spectrul unor roiri în cascadă, după cum poate fi vorba despre mari bejenii de populații provocate de tiranii, de alte invazii, ori poate fi vorba, pur și simplu, de efectele secundare ale unor forme noi de robie a popoarelor, toate acestea ascunzând și destule amenințări ale vieții în spațiile până ieri stabile etc. Știința mișcărilor colective, a marilor dizlocări de populații, sub forme felurite, de la cea a rostogolirilor la aceea a frontului migrator care înaintează progresiv și fără efecte anarhizante este somația clipei și urgența strategică a guvernelor. Pe de altă parte, tocmai recrudescența acestor fenomene readuce în actualitate problematica unei științe a națiunii, cum a denumit-o D. Gusti. Chestiunea este urgentă fiindcă pe fundalul haosului stârnit de epocile turbulente o asemenea știință a nucleelor stabile numite popoare și națiuni este ea însăși amenințată, iar managementul strategic al națiunilor nu se poate lipsi de asemenea cercetări dirijate tocmai de ceea ce Gusti numise „știința și pedagogia națiunii”. Vom începe, așadar, serialul nostru prin a rememora paradigma cercetării națiunilor, lansată cu incontestabilă notorietate, în perioada interbelică, de către D. Gusti sub denominația de „știința și pedagogia națiunii”. Ca să ne dăm seama de forța cognitivă a acestei paradigme novatoare trebuie s-o delimităm, pe urmele lui Gusti, de alte sisteme explicative utilizate, în epocă, pentru studiul unităților sociale numite popoare și/sau „națiuni”. Începem excursul nostru sub forma unui serial cu evocarea unei dezbateri strălucite asupra acestei teorii care este deopotrivă armă defensivă și instrument de cunoaștere a acelor nuclee etnospirituale și etnopolitice stabile numite națiuni. D. Gusti a fixat reperele epistemologice ale „științei și pedagogiei națiunii” într-un context polemic cu mai vechea și inadecvata paradigmă a psihologiei popoarelor. Să începem și noi de unde a început D. Gusti el însuși, adică de la polemica sa cu paradigma psihologiei popoarelor. Pentru a evita revenirea la o formulă anacronică de cercetare a națiunilor este necesară revenirea la o asemenea dezbatere exemplară din perioada interbelică. Actualitatea ei este incontestabilă chiar și de-ar fi vorba doar de un simplu efect prevenitor.

De la „psihologia popoarelor” la „știința națiunii”. „Pentru a face o deosebire precisă între felul în care concepem noi știința națiunii, ne previne D. Gusti, și felul în care e concepută în străinătate, e suficient să înfățișăm un scurt istoric al metodelor întrebuințate până acum” (cf. Sociologia militans, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 187). Prima metodă, aprecia Gusti, aceea de care sociologul român ne propune să ne despărțim, constă în a studia popoarele prin „trăsături generale”. Cei ce utilizează această metodă cred că pot înfățișă caracterul sau sufletul unui popor prin câteva asemenea trăsături generale, cam în același mod în care poți caracteriza o persoană. Acești autori se simt îndreptățiți „să atribuie de la ei o psihologie specifică fiecărei națiuni, exprimată în câteva afirmații vagi și cu neputință de controlat” (ibidem). Gusti consideră că felul acesta de a proceda s-ar putea numi „impresionism și diletantism științific”. În această categorie se încadrează toate acele scrieri de „psihologia popoarelor”, în genul acelora ale unor Lazarus și Steinthal în Germania ori în genul celor ieșite de sub pana unui număr considerabil de autori în Franța, Anglia, iar de la începutul secolului al XIX-lea, și în România (chiar de ar fi să menționăm doar obscura lucrare a lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, care apare la 1906, și asupra căreia vom reveni mai încolo).

Celebre în epocă, sub acest unghi de abordare a „psihologiei popoare­lor”, erau lucrările unui Fouillée, (Schiță a unei psihologii a popoarelor europene), sau ale unui Boutmy (Essai d’une psychologie politique du peuple anglais en XlX-e siècle sau Eléments d’une psychologie politique du peuple américaine), ale lui André Siegfried, La psychologie du peuple française, Albert Rivand, La psychologie du peuple allemand, Paul Hazard, La psychologie du peuple italien, Jaque Ancel, La psychologie des peuples balkanique etc.

Curios este că D. Gusti nu menționează lucrarea lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, deși atunci când își publica el studiul, în 1937, cartea lui Drăghicescu apăruse deja de două decenii. Este posibil să o fi ocolit dintr-un gest de delicatețe față de un coleg român, care nu merita să fie invocat cu acea parte a operei sale pe care apoi ar fi trebuit s-o așeze în seria mare de opere definitorii pentru curentul diletantismului științific european. De altminteri scrierea lui Drăghicescu a fost ignorată în România, printr-un consens tacit, aproape unanim, al specialiștilor serioși, încât o „relansare” a teoriei sale la aproape o sută de ani de la apariție este în sine însuși un gest de regres epistemologic cu totul și cu totul simptomatic la cei care au ajuns să se considere chemați a dirija destinul științelor românești și chiar al culturii române acum Ia finele mileniului.

Să reținem așadar sentința pe care o punea Gusti acestor abordări, încă în deceniul patru, deci acum 50 de ani (pentru a ne da seama de anacronismul gestului actual): „Defectul acestor lucrări, preciza sociologul român, este că generalizează fără temeiu trăsături care nu se potrivesc poporului întreg, dar mai ales că fac o seamă de caracterizări lipsite de orice dovezi…” (D. Drăghicescu, „Din psihologia poporului român”). Pentru a înțelege despre ce este vorba și a sesiza importanța decisivă a reorientării provocată de paradigma gustiană a „științei națiunii”, să zăbovim ilustrativ asupra lucrării, de acum peste 90 de ani, a lui Drăghicescu. O facem și pentru că sociologul durkheimist a avut intuiția unui demers ce merită totuși examinat cu atenție. Ideea metodologică pare destul de interesantă, modul utilizării metodei este profund discutabil. De aceea ni se pare importantă o revenire asupra metodei pentru a evidenția partea ei provocatoare, dar și marea eroare a demersului, și deci pentru a pune în dreaptă lumină valoarea incontestabilă a demersului gustian vis-a-vis de aceeași chestiune: a edifica o știință a națiunii. Care este configurația metodei mai sus pomenite în scrierea lui Drăghicescu? Ea se cuprinde într-un demers în doi pași meniți a mijloci caracterizarea unui popor, pe toată lungimea istoriei sale și în toată raza lui spațială, printr-o sumă de trăsături generice. Primul pas (moment) în aplicarea metodei constă în demersul de fixare analitic-istorică a acelor trăsături generale pe care Drăghicescu le consideră definitorii pentru fondul etnic al românilor (elementele de fond ale „sufletului etnic”). Al doilea pas în aplicarea metodei constă în determinarea influențelor istorice care sunt socotite hotărâtoare în direcția conservării și dezvoltării fondului (primar), ori, pur și simplu, în direcția inducerii unor efecte corozive, de degradare a fondului etnic (deci a fundamentelor sufletești ale unui popor). Recunoaștem revenirea mult vulgarizată a metodei lui Drăghicescu în utilizările zilei la unii eseiști și jurnaliști ai momentului actual, ceea ce face și mai actuală și urgentă rediscutarea metodei.

Procedând astfel, Drăghicescu localizează, mai întâi, fondul etnic al românilor într-un set de trăsături generale definitorii pentru cele două mari grupări etnice din care s-a „născut” poporul român: dacii și romanii. Asupra acestui fond sufletesc au acționat, apreciază Drăghicescu, influențele slave, ale populațiilor migra¬toare în genere, apoi cele otomane, grecești și, în modernitate, influențele franceze. Rezultanta compusă din trăsăturile de fond și din cele aduse de influențele istoriei poate fi, în viziunea lui Drăghicescu, o valoare pozi¬tivă, indicând o „creștere” și o „împlinire” psihologică a „fondului prim”, sau negativă, indicând o „scădere”, o „degradare” a fondului primar. Concluzia pe care o pune Drăghicescu la analiza lui este că românii, ca popor rezultat din combinarea fondului daco-roman cu influențe istorice (slave, otomane, grecești, franceze etc.) reprezintă o „manifestare degradantă”, degenerată, a „fondului etnic primar” (daco-roman). În viziunea lui, istoria poporului român, și deci fenomenologia psihologiei etnice românești, reprezintă o progresivă degenerare etnospirituală a „mentalității” și a „caracteru¬lui” daco-roman. Ceea ce apare ca „sinteză” înnoitoare în ordinea mani¬festărilor spirituale (folclorice etc.) s-ar datora, în viziunea lui Drăghicescu, mai degrabă unor influențe istorice (ca cele slave) decât încordărilor etnice proprii (de substiat). Prin urmare, norma (criteriul și unitatea) de măsurare a psihologiei unui popor, este, în viziunea sa, înapoi, nu în față (în viitor). O atare normă este întrunită de setul de trăsături generale care alcătuiesc mentalitatea și caracterul acelor grupuri etnice din care se compune fondul (substratul) unui popor (în cazul românilor: dacii și romanii). Dacii și romanii fondului etnic primar compun, într-o atare oglindă, un fel de profil spectral, o entitate abstractă, o sumă de trăsături generale plutind peste timp, un fel de imanență corodată de influențe străine de ea.

Față de „măsura” lor primordială, față de această imanență paradoxal abstractă, românii, ne spune Drăghicescu, nu se afirmă în istorie ca o nouă sinteză sufletească, datorată adică încordărilor proprii, cât, mai degrabă, ca o manifestare daco-romană depotentată, ce-i pare a se degrada tot mai mult pe măsură ce ne îndepărtăm de fondul etnospiritual situat într-un timp care devine, astfel, un illud tempus al românilor istorici. Drăghicescu nu spune nimic despre cele două expresii ale unei sinteze spirituale de maximă originalitate și unicitate la scara acestui popor și anume una dintre cele mai vii, mai suple limbi neoromanice, limba română, și una dintre sintezele de incredibilă putere înlăuntrul experienței creștine și anume ceea ce Mircea Eliade va numi „creștinism cosmic sud-est european”. Despre celelalte momente, în care se ilustrează recurența unei unități perene care dă măsura prezenței fondului etnospiritual românesc în istorie, Drăghicescu pare a nu fi aflat nimic vădind o penibilă subcultură sau, cu termenul lui Motru, o întreprindere pseudocultă. Ne dăm seama, iată, de ce cartea lui Drăghicescu a exercitat o așa de mare atracție pentru acei „intelectuali” români de astăzi, care nutresc un dispreț așa de stăruitor față de poporul român (din motive care țin de psihologia „elitelor” în istoria modernă a românilor, motive asupra cărora nu este nici momentul și nici locul potrivit să zăbovim aici). Ne aflăm, iată, în fața unui paradox. D. Drăghicescu admite, în premisa abordării sale, că popoarele pot fi caracterizate prin acele mănunchiuri de trăsături în care se exprimă „mentalitatea” și „caracterul” lor. Pe de altă parte, în ciuda propriei sale premise, el conchide că, în cazul românilor, influențele istorice au fost mai puternice decât fondul propriu, astfel că, într-o atare lumină falsificatoare, putem vorbi cu mare greutate despre o nouă sinteză sufletească. S-ar putea vorbi, în schimb, consideră Drăghicescu, despre o degenerare a unei unități sufletești de substrat în care s-a fixat sinteza elementelor daco-romane. Prin urmare, ori admitem că poporul român este ceva nou, un întreg care este mai mult decât suma părților constitutive (deci o împlinire, o de-săvârșire) și atunci devine posibilă o știință a acestei noi unități, a acestui lucru nou și deci diferit relativ de elementele din care a ieșit, ori, dimpotrivă, conchidem că românii sunt expresia unei manifestări degradate a fondului de elemente dacice și romane și atunci trebuie să conchidem pe cale de consecință că știința acestui popor este o imposibilitate căci e lipsită de obiect. Cel mult s-ar putea vorbi despre o istorie a dacilor și a romanilor orientali la două mii de anii de la ocuparea Daciei de către Traian.

Pentru D. Drăghicescu sinteza numită limba română (care n-ar fi putut să apară dacă românii ar fi o simplă degenerare a dacilor și a romanilor) rămâne o chestiune obscură și, tot astfel, „creștinismul românesc” cu termenul lui Simion Mehedinți, ori „cosmic” cu sintagma lui M. Eliade. Ca să nu vezi sinteza limbii române, „creștinismul cosmic”, „mioritismul” (în sensul revelat de M. Eliade și de L. Blaga), ori „Bizanțul după Bizanț” și statele creștine voievodale etc. (săvârșite de români ca factor de mare putere spirituală al istoriei răsăritene) ni se pare a fi îndeajuns de probator asupra infirmității și a diletantismului regretabil al cărții lui D. Drăghicescu și deopotrivă ale me¬todei „psihologiei popoarelor”. După cum știm, tentația metodei lui Drăghicescu este persistentă. Ea a condus uneori la înfundături dintre cele mai jalnice, spre patologie (etalând o ciudată ideopatie, o maladie a fondului ideatic al unui ins ori grup de indivizi) ca în acele scăpărări de trivialități, imondicii și scabros, pe care le citim în texte recente despre profilul spiritual al poporului român. Aceste înfundături arată îndestulător câtă deșertăciune, cât diletantism și câtă mediocritate se pot adăposti în utilizarea unui demers ca al lui Drăghicescu. Asemenea eșecuri derivă din imanentismul demersului, adică din axioma că popoarele sunt simple entități istorice, nu au nimic tainic în ființa lor, și ca atare unitatea lor de măsură poate fi localizată în alte entități tot istorice și ele, iar devenirea poporului se reduce la un proces imanent, strict istoric. Prin urmare, într-o atare viziune, toată zestrea spirituală a unui popor s-ar afla depozitată în entități entoistorice, precum dacii și romanii, în cazul românilor. Ca și cum înseși marile virtuți ale dacilor și romanilor s-ar fi ivit prin generație spontanee pentru a fi sufocate apoi de influențe istorice potrivnice în decursul secolelor și al mileniilor.

Elementul transistoric, tainic, transcendent din ființa spirituală a oricărui popor este cu totul obliterat. Dumnezeu nu există într-o atare viziune, iar fondul spiritual al popoarelor n-ar avea nimic peren, ar fi lipsit de latențe spirituale, asupra cărora potrivniciile vremurilor nu au nici o putere, căci asemenea latențe sunt expresia unor „energii necreate”, a unor daruri și chemări tainice, reale în virtualitatea lor, oricât de redusă ar fi actualizarea lor într-o vreme sau alta. Așa înțelegem observația Pr. Arsenie Boca atunci când ne spune că destinul omului, și deci al popoarelor, este „ascuns în Dumnezeu”. Pe de altă parte, demersul acesta care distinge între substratul spiritual, sufletesc al popoarelor și adstratul influențelor istorice a primit utilizări strălucitoare în alte demersuri, precum cele ale lui L. Blaga, V. Pârvan, Bogdan Petriceicu Hașdeu, Iorga, Mircea Vulcănescu, C. Noica, D. Stăniloae, antropologi precum E. Bernea, Ion Ionică, Traian Herseni, sociologi precum E. Sperantia, Tr. Brăileanu etc., lingviști precum Alf Lombard, T. Capidan, G. Ivănescu, M.N. Russu etc. Dacă vei admite faptul evident al caracterului transistoric, peren, cvasitainic al puterii spiritului în raport cu potrivnicia istoriei nu vei aluneca în nefericita ideopatie a minții triviale a intelectualului dezabuzat care-și scuipă scârba de sine exact pe obrazul răbdător și încă „înțelegător” al popoarelor. Vom părăsi aici referirile la prima direcție de încadrare a scrierilor consacrate „studiului” popoarelor, evocând cea de-a doua metodă care și-a făcut inaugurarea în raport cu obiectivul realizării unei științe a națiunii. Aceasta, precizează D. Gusti, „se apropie mai mult de știință și are mai multe putințe să ne ducă la adevăr. Este metoda inductivă, care pleacă de la fapte, nu de la impresii și duce la cercetări migăloase și prudente, în care se renunță de bunăvoie la generalizările neîntemeiate” (ibidem). Dar, despre aceasta, cu alt prilej.

Sursa: Revista Clipa  • Rubrica: Cronica civilizatiei • via Ziaristi Online