Sfânta Cuvioasă Parascheva

Puterea sfinţitoare a cuviinţei

de Elena Solunca Moise

Psalmistul nu se îndoia că „aproape este Domnul de toţi cei ce-L cheamă pe El, de toţi cei ce-L cheamă pe El în adevăr. Voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lui o va auzi”. Cum adică „A-L chema în adevăr”? A-L chema cu şi în credinţa că Hristos este Fiul lui Dumnezeu, care singur este Dumnezeu adevărat şi că numai Lui se cuvine să ne închină şi să-I slujim. Oricum, omul este şi rămâne un slujitor şi nu   are cum fi deodată la doi domni: lui Dumnezeu şi lui mamona. Cum să-I slujească după ce a încălcat singura poruncă şi destinul i s-a schimbat pentru totdeauna, dând veşnicia pe vremelnicie pe care o petrece în această „vale a plângerii”? Hristos, Fiul lui Dumnezeu, „Calea, Adevărul şi Viaţa”, care s-a făcut om asemenea nouă ca să ne putem îndumnezei spune cu limpezime: „ Cel ce vrea să-Mi urmeze mie, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Copilă fiind, Cuvioasa Parascheva a auzit aceste cuvinte, le-a pătruns tâlcul, le-a pus la inimă, primindu-le ca un dar de preţ pe care l-a lucrat cu vrednicie ca singura ei datorie sfântă. Se spune că însuşi numele „Parascheva” ar fi creaţie a creştinismului şi desemnează ziua de „vineri”, ajunul sabatului, ziua care în Vechiul Testament era închinată Domnului, o zi de pregătire pentru a-L cinsti pe „Cel ce a făcut cerul şi pământul cu toată splendoarea lor”. Pentru creştini, vineri este ziua ce aminteşte că Hristos a primit să fie răstignit pe cruce pentru a birui pentru totdeauna moartea prin Învierea Lui. E ziua jertfei purificatoare, a biruinţei asupra lumii celei pline „de rău şi de păcat” odată cu ruga „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Altfel spus, această zi este un perpetuu îndemn la pregătirea pentru intrarea în împărăţia lui Dumnezeu pe care trebuie s-o căutăm mai întâi, toate celelalte urmând a se adăuga ca o consecinţă legică şi logică. Da, viaţa nu ne-a fost dată să o petrecem oricum, după voia noastră cea atât de repede schimbăcioasă, ci după normele „cuviinţei”, de unde şi atributul de cuvioasă. Cuviinţa este un fel de datorie, dar nu impusă cu forţa din afară ci asumată cu inima unde îşi are sălaş chipul lui Dumnezeu după care am fost făcuţi; este un imperativ al inimii. Am putea spune şi un anume fel de „normalitate” pe care abia o recunoaştem sub haina cernită al „zilelor la fel”, un mod de a fi şi a ne petrece zilele peregrinării noastre pe pământul din care suntem făcuţi spre a-l sfinţi urmând lui Hristos. Tradiţia consemnează faptul că numele Paraschiva i-ar fost dat după ziua de naştere, în timp ce alte surse acreditează ideea că ar fi pentru că în această zi ţinea post negru, cum o mai fac şi astăzi unii dintre noi.

O cinstim astăzi pe Sf. Cuvioasă Parascheva, pildă de viaţă sfinţită şi sfinţitoare, în amintirea zilei de 14 octombrie 1641 când sfintele sale moaşte au fost depuse la Biserica Sf. Trei Ierarhi din Iaşi. După ce domnitorul Vasile Lupu a plătit toate datoriile pe care le făcuse Patriarhia din Constantinopol, în semn de mulţumire, sinodul a luat hotărârea să dăruiască preţioasele moaşte domnitorului moldovean. Dimitrie Cantemir scria că moaştele celei ce a fost „stăpâna Epivatei” au ajuns la Iaşi ca dar făcut lui Vasile Lupu „pentru cele multe binefaceri şi slujbe făcute Bisericii celei mari.” Racla purtând comoara binecuvântată a fost adusă pe Marea Neagră, apoi pe Dunăre până la Galaţi, unde au fost depuse la Biserica Sf. Nicolae şi apoi purtate cu prinos de recunoştinţă spre Iaşi. Se povesteşte că, pe tot drumul, Cuvioasa a fost întâmpinată ca o bucurie sfântă, cu credinţă, dragoste şi recunoştinţă pentru Dumnezeu ale cărui fapte arată cât de minunate sunt prin sfinţii Săi. Parcă pământul însuşi, dimpreună cu trăitorii lui, o aştepta ca împlinire a nestinsei năzuinţe de a sfinţi locul pe care Domnul li-l hărăzise. Deşi mai puţin ca odinioară, mai auzim şi azi că datoria omului e de „a sfinţi locul”, altfel el rămâne pustiu şi bântuit de vrăjmaş. Aşa doar putem înţelege sentimentul de îndatorare sfântă pentru Cuvioasa Maică Parascheva, numită semnificativ „luminătoarea Moldovei” şi chiar a ţării întregi. Da, ea dă lumină unui loc, oamenilor lui, vremurilor aşa cum au fost, sunt şi fi-vor şi de aceea o simţim nespus de aproape cu o sfială plină de dragoste şi tăcere rugătoare. Puterea de taina smereniei în care a trăit aproape neştiută şi greu de neînţeles pentru noi cei atât de grabnic bucuroşi să înlocuim un fel de a fi cu „imaginea” bine modelată, reducând păgubitor pe „a fi” la „ a vedea”. Am uitat că acum mai puţin de un secol, Micul Prinţ şoptea cu vocea inimii că „lucrul cel mai important rămâne nevăzut” şi, mai mult, că toate „stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede”. Cuviinţa este şi o taină ce învăluie dreapta măsură în tot şi în toate; o măsură care nu este dată de om, fiinţă îmbrăcată în straiele trecerii, ci de Creator care pe toate le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune, iar pe om după chipul Său. I se adaugă răbdarea, nu ca atitudine pasivă sau „învăluită” în cine ştie ce gânduri pidosnice, ci ca stăruinţă în lucrarea voii lui Dumnezeu cum spunem în rugăciunea împărătească: „Sfinţească-se numele Tău, Vie împărăţia Ta, Facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pământ”; sau cum îndeamnă Maica Domnului pe care Cuvioasa Parascheva o avea ca pildă de viaţă şi ajutor neprecupeţit: „Faceţi tot ce vă spune El”. Făcând voia Ziditorului precum e îngerii o fac în cer, împlinind porunca nouă dată de Hristos de a ne iubi unul pe altul, aşa cum a făcut El. Punând, prin trăire mărturisitoare, în unică alcătuire gândul, cuvântul şi fapta, pernicioasa vremelnicie se transfigurează în veşnicie.

Crucea ne îndeamnă să fim milostivi

Stăruinţa, un echivalent mai adecvat pentru răbdare, poate fi izvor al virtuţilor atunci când se înalţă pe temeiul smereniei; recunoaşterea sinceră şi deschisă că nimic din ceea ce avem bun, sau credem că avem, nu este de la noi, ci cum învaţă Sf. Ap. Pavel, e dar de la Dumnezeu; un talant ce trebuie să fie înmulţit. Cât de departe este o asemenea gândire de mândria omului contemporan din care izvorăsc toate patimile culminând în criza ce dă măsură neputinţei noastre în faţa răului pe care l-am stârnit. Forţa sfinţitoare a tainei din cuviinţa cea bună se vădeşte în pioşenia aproape de neînţeles pentru cele puţinele lucruri care se ştiu despre viaţa ei. Puţine însă revelatoare câtă vreme îndumnezeirea omului nu poate fi apreciată în număr, în cantitate pe care o sfidează şi asupra căreia care ar trebui să reflectăm şi noi, cei care ne trecem zilele sub la umbra superlativelor deşarte. Viaţa ei, atât de scurtă cât a fost, e pildă şi îndemn pentru a urma cuvintele Mântuitorului: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este” şi „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este”. Din copilărie, Cuvioasa a înţeles aceste cuvinte cu înţelepciunea inimii curate. A văzut lumina zilei la Epivata, în ţinutul Târnovo, într-o familie înstărită şi s-a bucurat de o educaţie creştină, dar Cuvioasa şi-a întrecut cu mult părinţii cu riscul de a-i supăra. Nu de puţine ori, la biserică se dezbrăca de hainele ei bune şi frumoase pentru a le da săracilor. La mustrările părinţilor ar fi spus: „Crucea ne învăţat să fim milostivi”. Plin de milostivire este Dumnezeu, Cel care L-a trimis pe singurul Său Fiu spre mântuirea oamenilor; milostiv şi blând cu inima este Hristos care a primit moarte pe cruce pentru ca cei care cred în El să aibă viaţă veşnică, biruind moartea cu Învierea. Sf. Parascheva s-a lepădat de sine, de lumea trecătoare ca umbra, a luat crucea proprie şi a urmat lui Hristos sfinţind pământul, cum o face şi acum şi, în semn de recunoştinţă, cei de odinioară ca şi noi o numim „mult folositoare”. Evlavia faţă de viaţa şi minunile ei e chemare la a ne onora îndatorirea de a-i semăna, făcându-ne folositori celor care au nevoie de ajutor.

Se dezvăluie aici un sens ascuns al milosteniei ca înmulţire a darurilor, având conştiinţa că ele nu sunt ale tale, că le-ai primit fără să faci nimic special, deci nu avem a ne lăuda. Avem în schimb datoria ca, la rându-ne, să le dăruim spre dăinuire, lucrând sârguincios asemănarea cu Acela de la care ai şi cel mai preţios dar – chipul Lui. Şi-a împodobit viaţa cu trei virtuţi – castitatea, lepădarea de sine şi milostenia – prin care a ascultat lucrător de voia lui Dumnezeu înfruntând greutăţile şi ispitele vieţii. Îndată după ce părinţii ei au plecat la Domnul, împreună cu fratele ei, Eftimie, care avea să fie episcop de Madita, a vândut întreaga avere, a dat banii săracilor şi s-a retras într-o mănăstire din apropierea Constantinopolului. A tradus în faptă cuvintele lui Hristos adresate tânărului bogat care voia să dobândească viaţa veşnică. Ne amintim că el respecta toate poruncile Vechiului Testament dar simţea că nu era suficient, că îi lipsea ceva esenţial: înveşnicirea vieţii. Hristos i-a spus că îi lipsea un singur lucru: să-şi vândă averile, să împartă banii săracilor li să-L urmeze. Tânărul nu a cutezat a-I urma, fiindcă era bogat , arătând cum „a avea” poate fi duşman a lui „a fi”. Foarte tânără, Cuvioasa Parascheva a urmat cuvintele mântuitoare şi a sfinţit pământul din care era făcută şi pe care şi-a dus povara zilelor. După ce a petrecut un timp prin diferite mănăstiri, pe la douăzeci şi cinci de ani a plecat în pustia Iordanului în a cărui apă a fost botezat Mântuitorul. Pe aceste meleaguri a petrecut în rugăciune şi post având mereu aprinsă, asemenea fecioarelor înţelepte, candela milosteniei, sporind în virtute, adică, după cuvântul Sf. Vasile cel Mare, în smerenie. Întru tot şi toate a urmat modelul dăruit de Hristos care s-a smerit pe sine, făcându-se om, ca pe omul să se poată îndumnezei. A căutat împărăţia lui Dumnezeu înstrăinându-se de toate ale lumii acesteia.

Teologia ca mod de a fi făptuind

Teologia Cuvioasei Parascheva este una a faptei, fără de care „credinţa e moartă”, o teologie a lui „a fi”, a lucrării tainice a voii lui Dumnezeu. A făcut-o cu râvnă şi pricepere, cu vrednicie şi sfântă bucurie, cu timp şi peste timp, înţelegând că libertatea este a urma Adevărul, adică pe Hristos. Este o teologie desprinsă din cuvintele lui Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt şi smerit cu inima şi veţi găsi odihna sufletelor voastre”. A avut o viaţă scurtă, a trăit doar 27 de ani, o viaţă închinată lui Hristos ca o jertfă fără sânge.

Pe la douăzeci şi cinci de ani i s-a spus: „să laşi pustia şi să te întorci în patria ta, că acolo se cuvine să-ţi dai trupul pământului”. A făcut ascultare, s-a întors mai întâi la Constantinopol, a mers la Biserica Sfânta Sofia, apoi la Vlaherne după care s-a îndreptat spre Ierusalim unde Domnul a pătimit pentru noi. În sfârşit, a luat drumul spre Epivata natală, unde cu linişte şi pace şi-a încredinţat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. În neştire trecu-au ani şi doar Domnul are ştiinţă de mulţimea minunilor care i-au îmbogăţit comoara sfinţeniei. Astăzi, mulţi dintre noi atunci când se întâmplă să facă vreo faptă bună, cheamă mass-media să dea de veste în toate punctele cardinale şi e mai greu de acceptat cum se face că Domnul descoperă ceea ce omul acoperă şi acoperă ceea ce el descoperă. Proniator, după mulţi ani a fost adus de mare trupul neînsufleţit al unui marinar pe care localnicii l-au înmormântat creştineşte, aşezându-l alături de locul unde odihnea Cuvioasa. Nu peste mult timp, Cuvioasa Paraschiva, înveşmântată în haină împărătească, s-a arătat în vis unui localnic (cu numele de Gheorghe) cerându-i să-i ducă trupul mai departe de cel alăturat care era urât mirositor. Tradiţia spune că s-a mai arătat şi altei femei, iar când au deschis mormântul au văzut trupul neatins de trecerea timpului, izvorând o mireasmă bună, semn de nedezminţit al sfinţeniei. În aceasta, Cuvioasa Parascheva ne arată cu limpezime unde este hotarul răbdării care, odată trecut, se face păcat, fie şi prin simpla indiferenţă ca învoială la rău. Răbdarea nu suportă, nu poate suporta, vecinătatea răului oricare i-ar fi chipul sub care ne întâmpină pentru că s-ar transforma în păcat propriu. Trecând acest hotar, răbdarea îşi pierde puterea sfinţitoare pentru a face loc al patimilor, începutul înstrăinării de Dumnezeu. Spunem, nu odată şi cu multă uşurinţă, că răbdarea este una dintre virtuţile noastre naţionale. E adevărat dar ne simţim datori să amintim şi o limită – „să rabzi (răul care ţi se face s.n.) până când ajunge cuţitul la os”; până când viaţa este primejduită. Dar al lui Dumnezeu, viaţa se cere trăită după normele nescrise ale cuviinţei şi adusă ca dar sau, la nevoie, ca jertfă Celui ce ne-a zidit după chipul şi asemănarea Sa.

De la Eftimie şi Rafael, de la episcopul Meletie al Atenei şi Dositei, patriarhul Constantinopolului aflăm cum sfintele moaşte au fost duse la Târnovo la Belgrad şi apoi la Constantinopol. Tot ei povestesc cum sfintele moaşte au fost aduse la Iaşi, poveste relatată în imagini pe peretele de miază-zi al Bisericii „Sf. trei Ierarhi” din Iaşi. Se ştie, poate, mai puţin că între lunile aprilie şi octombrie 1944 sfintele moaşte s-au odihnit în unul din cele trei altare ale mănăstirii Samurcăşeşti, care i-a fost şi închinat. La fel de semnificativ pentru cuvioşenia ei este faptul că nu se ştie când a fost canonizată şi asta pentru că timpul este pentru om iar sfinţii trăiesc în zarea veşniciei. O presimt atâţia şi atâţia dintre noi care mergem la sfintele-i moaşte recunoscători pentru binele abia presimţit pe care îl dăruit fiecăruia; rugându-ne să ne fie mereu aproape să deprindem ca prin lacrimile de pocăinţă să ne fie spre lucrarea iscusită a poruncilor divine. În aceste zile, când cu ochii inimii o vedem cum a venit binecuvântându-ne neamul, să o rugăm stăruitor să ne ajute să înţelegem că sensul vieţii este a căuta mai întâi împărăţia lui Dumnezeu, de la care vine „toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”. Recunoscători pentru toate, să-i cerem ajutor pentru a ne face vrednici darul sfinţeniei ei. Este rugăciunea cea mai prielnică pentru această zi când o cinstim, păstrând în minte şi inimă ca un sfânt legământ cuvintele de cel mai mare folos: „Crucea ne-a învăţat să fim milostivi”.

Sursa: Ziaristi Online

Foto: DOXOLOGIA şi Cristina Nichituş Roncea