Crezul gomic

          ”Sufletul este memoria însăși”

Sf. Augustin

     ”dar acum ești convins că

                                    te-ai apucat de scris ca să

                                     nu ucizi.”

Emil Nicolae, Paranoima

Recent, în 10 iulie 2015, după două decenii de la prima formulare, s-a repus pe un post de televiziune întrebarea: ”Mai avem nevoie de Paul Goma?” În reformularea invitatei, Mariana Sipoș, autoarea volumului Destinul unui disident. Paul Goma (ediția întâi, Universal Dalsi, 2005; a doua, Eikon, 2014), întrebarea sună astfel: ”De ce nu am avut nevoie de Paul Goma?”.

Răspunsul meu e net: pentru că este în felderința lui curajul de-a spune lucrurilor pe nume, iar intransigența nu place aliniaților, oportuniștilor, turtelor ideologice. Scriitorul (”rostitor de adevăr”, cum îl definește Bujor Nedelcovici) a promis: ”Voi vorbi când nu voi fi întrebat” și și-a ținut cuvântul, asumându-și rolul inconfortabil de igienist al memoriei. Interzis în RSR până în acel Decembrie, a fost lăsat și postsocialist fără drept de replică, gomofobii dorindu-și să-l cufunde iarăși în tăcere. S-a cerut interzicerea lui în revistele românești, i s-a topit Culoarea curcubeului, apărută la Humanitas cu o greșeală în titlu: Culorile curcubeului, i s-a spus ”Adio” (replica sa ”Adio și-un praz verde”), a fost hulit de cobreslași ca egocentric, megaloman (și încă galopant), mincinos, pieziș, trivial, porno(grafic). Nu cred să fi adunat alt mare scriitor român mai multe ofense: resentimentar, bârfitor frustrat, otrăvicios, conflictual, scandalagiu, critic în exces. CTP a făcut analogia Goma-Gomora.

Reconcilierea cu USR ar fi fost posibilă dacă Uniunea și-ar fi făcut mea culpa. Măcar cei care i-au cerut capul în ’71: Eugen Barbu, Titus Popovici, Dan Zamfirescu, Virgil Teodorescu, Zigu Ornea, Emil Lotreanu ș.a. Din USR a fost eliminat când se afla în arest, la Rahova. Citesc în jurnalul Constanței Buzea, din anii 1967-1971, Creștetul ghețarului: ”La ședința de excludere a lui Paul Goma din Uniunea Scriitorilor, Zaharia Stancu n-a venit din motiv de zi de naștere, iar Marin Preda – din motiv de gâlci. Bășcălia lor, oricât de semnificativă, miroase a dezastru…”

Locul său pe dreptate, de lider moral al României, de cel mai radical opozant al comunismului, a fost luat de fostul scânteist Silviu Brucan (forța imposturii e uriașă), iar Goma este încă, fapt pe cât de incredibil, pe atât de incalificabil, azilant politic, statut obținut în 1977, actul fiind reînnoit odată la cinci ani. Precizare necesară: Paul Goma nu a fost expulzat de Ceaușescu, retragerea cetățeniei nu s-a întâmplat, deși Pleșiță a cerut-o în repetate rânduri. Goma a plecat în 20 noiembrie 1977 cu pașaport turistic, schimbat pe un certificat de refugiat. Și azi e la fel: cetățean român, cu pașaport de azilant politic. În 26 aprilie 2013, a primit cetățenia Republicii Moldova. Nu și soția sa, Ana Goma, după câte știu.

I-a pedepsit cineva pe cei care au dat ordin să fie ucis Goma? Nu, dimpotrivă. Pe OTV, Pleșiță îl mai considera dușman al poporului și-al patriei și se fălea că l-a bătut ”și pe stânga, și pe dreapta”. Nici excluderea din Franța a asasinilor comandați de Securitate nu s-a întâmplat; ba chiar cei din stirpea ”Organei”, cum o numește Goma, i-au cerut (culmea!) expulzarea din Franța pentru… antisemitism. Toate astea și altele încă le-a rememorat Mariana Sipoș în emisiune, excelentă ca atitudine și ca personalitate.

De ce a ajuns Goma persona non grata ante și post-decembrist? Pentru că a a ascultat de imperativul memoriei corecte și pentru că a spus și spune toate numele (sintagma lui Saramago). Or, nu-i sănătos să spui toate numele, e foarte inconvenabil. Știți ce le scapă ”motoarelor de căutare” GOMA? Nimic. Pe cale de consecință, a avut și are parte de singurătatea opozantului de cursă lungă (îi conced: opozant, nu disident, membru PCR n-a fost decât 3 zile, în momentul de glorie al lui Ceaușescu, din 1968, când s-a opus invadării Cehoslovaciei), de singurătatea de martor prob. ”Exilat până și din… exil”, cum mărturisea cu amărăciune, Goma n-a dat înapoi un pas în fața obstacolelor sau a criticilor nedrepte; nu s-a temut când a fost drogat cu aconitină (aconitum e o plantă otrăvitoare, folosită în Antichitate la otrăvirea săgeților; floarea letală apare la Apuleius: transforma omul în animal; cu Goma, aconitina n-a reușit), nici când a primit o droaie de bonjurături (patent P.G.). În loc de succes de critică, vot de blam; în loc de susținere pentru premiul Nobel, hăituială.

Goma știe bine că libertatea de opinie nu poate fi circumstanțială, că aceeași libertate nu se dă la rație, ci se ia. Aceste aserțiuni fac parte din crezul gomic. Iar locul memoriei este în Bellville, unde Omul din Calidor, ca să uzez de titlul monografiei lui Petru Ursache, depune mărturie despre vremi crâncene (cum să convină cărțile despre perioada sângeroasă Dej-Pauker fiilor de kominterniști veniți pe tanc, în uniformă sovietică să prefacă România în lagăr de exterminare), dar și despre vremile noastre, cu aberațiile lor. Goma nu-i împăcat nici cu trecutul, nici cu prezentul.

Într-o țară aproape desmemoriada, în derivă etică ( Paul Goma îi spune ”nesimțitorism etic” și are dreptate, de vreme ce facem groapă de gunoi între ruinele unei cetăți romane și stână în vechea cetate getică de la Beștepe), inepuizabilul scriitor rămâne purtător de memorie. Memoria activă înseamnă conștiință activă. Iar Goma e liber în ultimul hal, cum ar spune poetul Marius Dumitrescu. Deține o voce amplă, de neacoperit, un instinct etic și etnic de excepție: om moral într-o istorie imorală.

Orice ar spune Lucian Boia, eu îl cred pe Cicero (De oratore): Historia magistra vita est. Ca istoria să ne învețe ceva nu trebuie falsificată, scrisă și re-scrisă conform dogmei, fie ea marxistă, fie corect politică. Goma a trăit istoria comunistă pe pielea proprie, plină de echimoze. Rănile nu s-au închis. Și cum să se închidă dacă marele insurgent continuă să fie victimă, iar torționarul lui, gen. Pleșiță, a fost ”conservat” de regimul iliesc; Goran, care l-a ”cercetat” la Rahova, a ajuns consilierul lui Gelu Voican-Voiculescu, apoi colonel, la comanda municipiului București? El, Goran, a formulat proiectul de decret pentru înființarea Consiliului Siguranței Naționale. Asta ca să ne simțim în securitate, cum ricana Petru Ursache, într-un ziar iașiot.

A fost exmatriculat din școală pentru că vorbea despre partizanii din munți, uciși a doua oară de nepăsarea noastră (poziția psihologului Maria Iordănescu, din ”Dilema” de 20-26 august 2015 e că n-avem nevoie de sfinți și martiri); a fost eliminat din fabrica de scriitori din Kisseleff din cauza Basarabiei; dictatorului i-a adresat celebra scrisoare: ” Domnului Nicolae Ceaușescu, la Palatul Regal București”; a fost pușcărizat prin sentință de închisoare corecțională doi ani, primiți în martie ’57, urmați de Domiciliu Obligatoriu prelungit pentru ”comportare rea”; a suportat iernile în Bărăgan, la Lătești, dar n-a semnat angajament cu Securitatea.

Torționarii mor liniștiți sau sunt medaliați din greșeală, ca Vasile Ciolpan, decorat de Emil Constantinescu. Sentința lui Vișinescu nu este, Doamne Dumnezeule, definitivă. În comisia pentru Analiza Dictaturii Comuniste, Goma n-a intrat; au intrat de-a valma disidenți autentici și nu prea, turnători și turnați, sub șefia lui Tismăneanu Apostatul. Bestiarul comunist l-a văzut din interior, de pe bicicleta cu care se plimba prin Cartierul Primăverii, nu din arest, ca Goma.

Nu-i putred mărul la noi? Ba da. Tot repet faptul ăsta de-a surda. În decembrie 2006, comunismul a fost trimis la muzeu, să se hodinească, pesemne, nu să moară. Condamnarea activului: formală, nu penală. Cei care au slujit regimul s-au re-socializat: conduc cotidiane de tiraj mare și de manipulare pe măsură. Scriitori de aparat, până-n ultima zi a Ceaușescului, iau indemnizații de merit și se laudă cu medalii primite și-n socialism, și-n nesocialism: simetric. Și-s mereu premiabili și premiați.

Goma n-a intrat nicicând în grațiile Puterii. În vremi de minima moralia, el scrie o maxima moralia : limpede, sonor, mereu la cea mai înaltă tensiune, neintimidat de intelighenția flotantă. Este ”incontrolabil”? Pentru mine, nu-i o acuză. Goma nu s-a lăsat și nu se lasă controlat, atâta tot. E prea impulsiv? Omul din Bellville face parte din familia de condeieri Pandrea-Șeicaru. E ne-cuminte. Și n-a putut rămâne indiferent la ce se întâmplă în țara lui. De la Paris, din apartamentul modest, se vede mai bine ce se întâmplă decât din avion prezidențial ori de la Neptuniș. Reformulez ce-am mai scris: ni se tot repetă că nici opera, nici capodopera nu se judecă moral, ci estetic. Ba nu. Asta ar însemna să nu recunoaștem lașitățile, oportunismele, trădările de sine. Aproape că s-a sinucis social Goma, acuzându-i pe oportuniști (și-s câtă frunză, câtă iarbă), pe lași, pe informatorii Securității, pe slugile îndatorate Puterii.

Goma scrie ego-literatură: navetează între biografeme proprii și document (Habemus documentum!), verificat atent. Întâi a fost nerozia din sursă Securitate că n-ar avea talent (Mariana Șora a declarat că nu poate citi ororile lui Goma din Ostinato, că universul închisorilor politice n-o atrage din p.d.v. estetic; contraargument: Ostinato, roman tradus și tipărit în ’71 simultan în Germania și în Franța, s-a epuizat în două săptămâni, a fost un boom editorial; Gherla a apărut la Seuil). Alta-i buba, nicidecum lipsa talentului: rezistența morală și intelectuală provoacă resentimente celor care s-au lăsat și se lasă dresați de Putere: scriitorucilor , cuvânt derivat din politruci.

Apoi a apărut altă nerozie, deosebit de periculoasă: ”antisemitismul” lui Goma. Și asta pentru că, bazat pe documentare riguroasă, a scris Săptămâna roșie, despre un episod din Memorialul durerii, care nu se învață la școală. Inconfortabilă carte, incomode adevăruri. De altfel, tot ce-a scris Goma e inconfortabil: amintirile de ”repatriat” basarabean, evocările de la Școala de literatură, memoriile carcerale, jurnalele de vreme rea… Și-l citez iarăși pe Eco: ”să-ți amintești e o muncă, nu un lux”. Toată opera acestui imens creator ne spune răspicat să nu ne așternem pe iertare-uitare, fie ele voite sau impuse, dirijate sau nedirijate. Numai sprijinindu-ne pe memorie, agățându-ne de ea, ne putem salva. Națiunea înseamnă propria-i memorie, iar adevărul trebuie ajutat să iasă la suprafață. Iese el până la urmă, cu capul spart, dar dacă nu-l ajutăm să răzbată e mai greu. Dacă nu strigăm în deșert, vom fi o țară de piteștizați, re-educați de Rollerii II. Deja delictul de opinie a ajuns fapt penal prin Legea 217/2015. Ca să intrăm iarăși în lumea celor care nu cuvântă?

Ferm pe toate subiectele sensibile, marele insurgent, insurgență de durată, cât o viață de om (Omul din Calidor, i-a spus Petru Ursache; el trebuia să scrie acum despre Goma), nu eludează nimic: Goma e mereu și mereu Goma.

Singur s-a solidarizat în `77 cu Charta cehilor și slovacilor. ”De-am fi fost măcar trei”. N-am fost, a fost el singur. Și pentru asta a fost izolat și batjocorit de confrați, cu argumente rizibile. Solidaritate scriitoricească? A salamului cu soia, poate. Replica lui Goma e mai dură: ”n-au mâncat soia, ci căcat”. Cât despre salam, acum avem Salam (dar Florin) din belșug, pe toate canalele TV. Domnul Salam face rating. Ne pasă de efectele legii 217, numită și Legea anti-legionară? Despre Che Guevara putem vorbi, despre Moța și Marin – nu, pe motiv de fascism-legionarism. Bustul lui Mircea Vulcănescu, din Mântuleasa ar trebui distrus (zice presa că primăria sectorului 2 a primit cerere oficială de demolare) al cutărui ilegalist, nu.

Faptul că se urmează calea trasată de Securitate, ca Goma să fie subapreciat, ignorat, discreditat, blamat, să rămână nedreptățit, minimalizat și marginalizat arată că România se află, de 25 de ani, în aceeași stare de bardo, cum afirma sociologul Nicu Gavriluță. Cu toate că, vor nu vor confrații, Goma e cel mai cunoscut scriitor român din străinătate. Basarabeanul ar fi putut lua Nobelul, ca reprezentând sufletul românesc în lume. Nu s-a vrut.

Istoricul Flori Bălănescu, reprezentanta editorială a lui Paul Goma (avea 8 ani în ’77, eu, cu vreo 20 mai mulți), știe bine că ”memoria-conștiință” a lui Goma deranjează și se întreabă ce-ar fi câștigat dacă ar fi cedat. Îi răspund: Opera Omnia la Humanitas, domiciliu după dorință la Lac I, II, III, distincții-medalii, prezență în manualele de română și la orele de educație etică și civică din școli, în lumina reflectoarelor, pe scena Atheneului ca Herta Muller… A preferat să rămână o pavăză la uitare; e necruțător Goma, dign și integru, iar mărturia sa pentru cercetătorii viitori va fi de neocolit. Peste ea nu se trece.

Sper, cum zic Scripturile, că picătura de memorie va sparge piatra ignoranței, a indiferenței, a delăsării. Semn bun: doi editori tineri din Oradea au deschis sertarul Goma, plin cu scrieri în românește, pentru români și le tipăresc la ed. Ratio et Revelatio.

Vă spun La mulți ani rodnici! cu respect și cu afecțiune, Paul Goma. Eu am nevoie de dumneavoastră, de scrisurile dumneavoastră de forță, de opiniile dumneavoastră de pe site. De ceea ce numesc ars bene dicendi et scribendi Goma.

Magda Ursache

Sursa: Ziaristi Online