Praznicul Înălţării Sfintei Cruci

de Elena Solunca Moise

În fiecare zi, îngenunchind, ne rugăm a mărturisire: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase Dumnezeule şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi-o preaslăvim”. Mai întâi, ne închinăm Crucii lui Hristos, armă a biruinţe definitive asupra morţii, pe care Mântuitorul a izgonit-o pentru vecie prin Răstignirea şi Învierea Sa. Ne închinăm a recunoaştere şi recunoştinţă că prin ea vremelnicia vieţii s-a deschis generos spre veşnicie, că Învierea lui Hristos înseamnă şi învierea noastră fără de care, încredinţează Sf. Ap. Pavel, zadarnică ar fi fost propovăduirea şi la fel credinţa. Zădărnicia credinţei ar însemna întoarcerea spre idolatrie şi permanentizarea încătuşării în imposibilitatea ridicării din căderea în care ne-au adus protopărinţii Adam şi Eva, nedând ascultare poruncii divine. Dar, dacă pentru ei s-ar putea invoca circumstanţele atenuante ale absenţei unui precedent, noi nu le mai putea aduce întru apărare şi destinul ne-ar rămâne pecetluit cu întunericul de nepătruns al morţii. Al morţii, nu însă, cum se mai aude, „al nefiinţei” pentru că omul a fost creat de Dumnezeu spre eternă fiinţare şi rămâne ca propria-i libertate responsabilă să aleagă între lumină şi „întunericul cel de afară, unde este plângerea şi scrâșnirea dinţilor”. Apoi, lăudăm şi preaslăvim Sf. Cruce ca, asumând-o pe a noastră, să-I urmăm lui Hristos, „Adevărul” care ne face liberi pe fiecare pentru că deschide Calea vieţii ce sfidează orizontul deşertăciunii spre a se plini în zidire mântuitoare. Lăudăm şi preamărim Sf. Cruce pentru că Hristos, întinzându-şi braţele ne cuprinde pe toţi şi ne ridică din moarte spre viaţă. În rugăciunea pentru Sine şi pentru cei care îl vor urma, Hristos cerea Tatălui: Părinte, vreau ca acolo unde sunt Eu să fie împreună cu Mine şi cei pe care Mi i-ai dat, ca să-Mi vadă slava pe care Mi-ai dat-o… Le-am făcut cunoscut numele Tău, şi cunoscut li-l voi face, pentru ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie într’ânşi şi Eu întru ei.”

Creştinismul – un mod de a fi

Praznicul Înălţării Sfintei Cruci de astăzi este unul ce s-a ivit la răscrucea unde istoria întâlneşte veşnicia dând seama de rostuirea omului de a-şi lucra asemănarea cu Dumnezeu prin ascultarea lucrătoare spre roditoare  a voii Sale. Trecerea veacurilor aminteşte în fiecare an ziua de 14 septembrie, când Sf. Împărăteasă Elena, mama Sf. Împărat Constantin, a aflat Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul şi patriarhul Macarie a înălţat-o în faţa poporului zicând „Doamne miluieşte”. Era în anul 326 şi ziua reprezenta încununarea vecuitoare a unui şir de evenimente în care putem desluşi purtarea de grijă rânduită de Dumnezeu care revărsa asupra creaţiei prinosul iubirii Sale ziditoare şi eliberatoare. Cum ne amintim toţi, împăratul Constantin l-a învins pe Maxențiu după ce în vis i s-a arătat Sf. Cruce aureolată de cuvintele „In hoc signo vinces” (sub acest semn vei învinge) cu care să-şi însemne steagurile de luptă. După victorie, prin edictul de la Milano din anul 313, Împăratul Constantin a decis încetarea prigoanei creştinilor şi creştinismul a putut fi ales ca mod de fi în deplină libertate. Au mai fost luate şi alte hotărâri care au făcut ca acest secol să fie unul de aur al istoriei creştinismului. Au trecut ani până când, Sf. Împărăteasă Elena a cerut cele necesare ca să caute Sfânta Cruce pe Golgota, unde împăratul Hadrian construise un templu închinat unei zeităţi păgâne. Strădaniile i-au fost răsplătite pe măsură şi Sfânta Cruce a fost descoperită dimpreună cu cele ale celor doi tâlhari. Crucea mântuitoare a fost uşor recunoscută şi cum s-a făcut că trecea un convoi mortuar şi atinsă de cel fără de viaţă l-a înviat. În acea oră astrală a umanităţii, Patriarhul Macarie a înălţat Sf. Cruce şi poporul a strigat „Doamne miluieşte”.Pentru adeverirea realităţii celor întâmplate avem scrierile istorice ale lui Eusebiu de Cezarea, Sozomen, Ambrozie ş.a. Peste veacuri, după distrugerea      Ierusalimului, Sfânta Cruce avea să fie luată ca trofeu în războiul cu perşii pentru ca, în anul 629, împăratul Heraclie să-i biruiască, să ia Sfânta Cruce şi s-o readucă, în mare cinste, la locul cuvenit importanţei sale în istorie. Pe locul unde Hristos, pe cruce fiind, şi-a dat sufletul în mâinile Tatălui zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” Împărăteasa a hotărât să fie zidită o biserică închinată învierii Domnului.

Condiţia paradoxală a vieţii creştine

Ne însemnăm cu Sfânta Cruce şi spunem „Doamne Iisuse Hristose, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul” însuşindu-ne modul paradoxal de viaţă propriu creştin de „a fi în lume, fără a fi din lume”. Adică, a fi în lumea căzută prin neascultare, traversând o criză după alta, dar fără a fi din ea prin strădania neostoită de a face voia Tatălui cum spunem în rugăciunea împărătească „precum în cer, aşa şi pe pământ”. În cer, o fac îngerii, mesagerii noştri, care „ne păzesc şi povăţuiesc”iar cum s-o facem noi acum pe pământ ne-a pilduit-o desăvârşit, Hristos care îndeamnă. „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este”. Cum? Tatăl ceresc însuşi L-a trimis pe Fiul Său să deschidă calea eliberării din umbra morţii. El este Mântuitorul nostru care rosteşte în veac şi peste veac: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie”. Să observăm că nu este menţionat nici un spaţiu anume şi nu este precizat nici un timp, semn lămuritor pentru caracterul universal al chemării care nu este, nici pe departe, o uniformizare a oamenilor şi nici nu indică un loc sau un timp privilegiat faţă de altele. Dimpotrivă. Există o singură şi întreită condiţie – lepădarea de sine deodată cu asumarea crucii şi urmarea lui Hristos. Orice punct al orizontalităţii noastre biologice şi orice clipă a vieţii sunt prielnice – chiar şi ultima cum ne arată tâlharul cel drept. De oriunde ne-am afla şi la orice timp ne putem mântui; nu este vreo poruncă, libertatea nu ne în nici un fel este alterată. Este o alegere pentru fiecare, însă una fundamentală în viaţa noastră pentru care avem a răspunde în faţa lui Hristos, când, la sfârşitul veacurilor, va veni cu slavă să judece vii şi morţi. Porunca de o noutate absolută nouă dată de Hristos este să ne iubim unii pe alţii, cum El ne-a iubit; să-i iubim şi pe vrăjmaşi, să-i binecuvântăm pe cei care ne blestemă spune, Sf. Policarp, ca pe nişte „animale rătăcite că să mântuiţi trupul vostru cu al lor”.

De la credinţă spre iubire

Aceasta este Calea la începutul căreia stă credinţa şi la capăt întâlnim dragostea, învaţă Sf. Ignatie Teoforul, unde sunt unite toate celelalte virtuţi ce decurg din ele pentru a-şi croi drum spre frumuseţea morală. E frumuseţea dată de armonie a vieţii ca recuperare a unităţii şi unicităţii fiecăruia din diversitatea din care suntem alcătuiţi şi cea a vieţii pe care trăim întru respectarea poruncii Iubirii. Iubirea, în afara căreia „nimic nu sunt”, este dimpreună faţă de Dumnezeu şi de semeni, căci nu poţi iubi cu adevărat pe Dumnezeu dacă nu iubeşti zidirea Sa, rodul iubirii Sale; nu poţi iubi semenii, atât de diferiţi de noi dacă nu-L iubim pe Dumnezeu care i-a făcut ca încununare a creaţiei. Cum? Ne desluşeşte Avva Dorotei: să ne imaginăm pe Dumnezeu ca soarele înconjurat de raze iar pe oameni ca nişte călători pe acestea şi vom vedea cum, apropiindu-ne de soare, suntem mereu mai aproape unii de alţii. Ori, lepădarea de sine este o lepădare de egoismul aducător de moarte din care izvorăşte întuneric şi zădărnicie şi defel întâmplător s-a spus că individualismul sfârşeşte prin a desfiinţa individul. La rându-i, asumarea crucii este asumarea jertfei vremelniciei spre plinirea vieţii ca veşnicie pe temeiul de neclintit al credinţei mărturisită cu vorba îndreptătoare şi fapta roditoare. E adevărat că e greu, dar să nu uităm că îl avem mereu alături pe Hristos spre care să înălţăm ruga: „Ia de la mine tot ce e al meu şi dă-mi voinţa de a face fapta bună”. Esenţă a înţelepciunii şi puterii dumnezeieşti Sfânta Cruce învaţă ”a birui prin suferință, a te înălța prin smerenie, a te îmbogăți prin sărăcie”. Poetul-filosof Lucian Blaga aducea laudă suferinţei rugându-se: „Tată carele eşti şi vei fi,/ Nu ne despuia, nu ne sărăci, /nu alunga de pe tărâmuri orice suferinţă./ Alungă pe aceea doar destramă,/ Dar nu pe aceea care întăreşte/ Fiinţa întru fiinţă/ Fă ca semenii noştri…de la-ncoronaţi la răstigniţi, să ia aminte/ Că există pretutindeni şi această suferinţă, / până azi şi de acum înainte/ singura legătură între noi şi Tine.”

Prin Cruce vom „fiinţa întru fiinţă” şi înţelegem cum de Sf. Ap. Pavel spunea că lui să nu-i fie decât a se „lăuda cu Crucea lui Hristos”. Nimic nu poate fi mai înălţător decât acest ideal de împlinire umană pentru a cărui împlinire îl avem neîncetat pe Fiul lui Dumnezeu împreună lucrător cu noi. „Mielul care a venit să ridice păcatul lumii” a sfinţit lemnul crucii, transformând crucea dintr-un instrument de tortură într-unul de biruinţă, o pecete a păcii Sale pe care ne-a dăruit-o spre îmbelşugată rodirii a Iubirii.   Mereu alături ne este Maica Preacurată căreia, Hristos ne-a încredinţat arătând spre Sf. Ap. Ioan: „Femeie, iată fiul tău” iar lui Ioan „Iată mama ta”. De n-am fi atât de grăbiţi să consumăm clipele ca la un „fast food” existenţial risipindu-ne viaţa în rătăciri de tot felul, ne-am opri o clipă şi pocăindu-ne sincer am cere cu smerenie curată: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.

În Sfânta Cruce palpită taina eliberării noastre din întunericul şi umbra morţii şi de aceea datori suntem cu mulţumire pe care s-o aducem „cu vrednicie şi cu dreptate” înălţându-ne sufletele spre Domnul aducând cuvenită mulţumire pentru toate şi s-o facem cu „vrednicie şi cu dreptate”. Să ne înălţăm inimile ca Hristos să-şi afle sălaş în ele prin credinţă pentru a cunoaşte iubirea Lui, care depăşeşte cu mult cunoaşterea şi astfel, spune Sf. Ap. Pavel, să ne putem umple de „toată plinătatea lui Dumnezeu”, să-L lăsăm să lucreze în noi şi pentru noi întru bucurie sfântă. Rosteşte limpede Apostolul neamurilor: „Iar cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de mărire deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii.”.

Sf. Cruce, înconjurată de razele mântuitoare, cum o vedem reprezentată uneori, dimpreună moarte şi înviere, a făcut din om dintr-o fiinţă către moarte, una către înviere şi spune Iisus: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Înţelegem odată mai mult de ce apostolul neamurilor nu-şi dorea decât să se laude cu Crucea Domnului Iisus Hristos: „ prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume.” şi a făcut-o cu timp şi peste timp, a înfruntat suferinţe şi chinuri, descoperind pentru noi toţi ce şi cum să facem ca să spunem împreună cu acela care din prigonitor al lui Hristos în cel care L-a urmat până la moarte martirică. Dând seama despre noi spunem recunoaştem deschis: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”. Se cuvine atunci ca, lepădându-ne de sine, luând crucea proprie să urmăm lui Hristos îndumnezeindu-ne rostul de ” a fi în lume dar nu din lume”. E un ideal de viaţă pe care urmărindu-l, cu timp şi peste timp, cu vrednicie şi cu sfântă bucurie, cu credinţă tare, iubire deplină şi speranţă nedezminţită, să ne învrednici a rosti împreună cu Sf. Ap. Pavel: „Şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”

Sf. Mănăstire Surpatele

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Cristina Nichitus Roncea