O suavă sfială învăluie întreaga fire în această zi când cinstim cu evlavioasă cuviinţă naşterea Maicii Domnului, numită de cei din vechime Sfânta Maria Mică, încredinţaţi că, după cuvintele Sf. Ioan Damaschin, este începutul mântuirii noastre, al înveşnicirii noastre. Poate de aceea cu oricât de multe cuvinte de laudă am încununa chipul înveşmântat în veşnicie al Sf. Fecioară Maria, se ivesc tot altele şi altele ca dintr-un izvor al nesecat de vreme pentru că acest„om purtător de Dumnezeu” s-a învrednicit a-L naşte pe „Dumnezeu purtător de om”. Suntem în plin paradox de necuprins pentru mintea născocitoare de raţionalităţi şi numai căutând a desţeleni drumul către inimă ne putem bucura deplin de sporirea neîmprejmuirii. Sf. Grigorie de Palama dezvăluie mai mult atunci când scrie că: „Dumnezeu alcătuind un univers comun al bunătăţilor văzute şi nevăzute, ne-a arată pe Maica Domnului ca întrunind în sine toate frumuseţile dumnezeieşti, îngereşti şi omeneşti.(s.n.) Şi dacă frumuseţea superioară ce împodobeşte amândouă lumile– cerească şi pământească – este acolo, numai prin ea a venit la noi Fiul lui Dumnezeu, luând trup omenesc din ea si Dumnezeu S-a arătat cu oamenii împreună vieţuind, fiind tuturor nevăzut înainte de ea”. Din veşnicie fiind la Tatăl de care nu s-a despărţit nicicum, Mântuitorul lumii era ascuns vederii oamenilor şi, la plinirea vremii, a luat „chip de rob”, s-a făcut om ca pe om să-l înalţe la demnitatea cea dintâi. A luat chipul omului cel dintâi, adică fără păcatul care l-a exilat din rai, şi a făcut-o dintr-o nesfârşită şi reînnoită iubire ca noi să-I putem urma. „Cel fără de-nceput” s-a coborât din ceruri anume să se facă slujitor omului a cărui cădere a tras odată cu el întreaga fire.

La vremea lui, scria David: „Doamne, ce este omul că-Ţi aminteşti de el, sau fiul omului , că-l cercetezi pe el. Micşoratul-ai cu puţin faţă de îngeri şi cu cinste l-ai încununat pe el”. Noi mărturisim în lauda adusă Maicii Domnului şi Măicuţei noastre: „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită, fără de asemănare decât serafimii, care fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut.” Chiar naşterea Sfintei Fecioare este un dar care a depăşit firea omenească pentru că părinţii ei, Ioachim şi Ana, erau trecuţi în anii vârstei lor, dar nu încetaseră a se ruga la Dumnezeu să-i binecuvânteze cu un prunc. Descendenţi din neamul lui David, Ioachim şi Ana erau drepţi în faţa Ziditorului, păstraseră neabătut poruncile Lui şi, deşi se scurseseră ani, nu-şi păstrau nedezminţită răbdarea, continuau să se roage cu credinţă şi nădejde. Despre ei şi despre Naşterea binecuvântată a Maicii lui Dumnezeu nu aflăm nimic explicit, însă o face cu asupra de măsură bogata tradiţie care s-a transmis de-a lungul timpului la care se adaugă şi scrierile apocrife dintre care cea mai adesea citată este Protoevanghelia lui Iacob, datată în secolul II şi este invocată chiar de o Evanghelie a Maicii Domnului.

Tradiţia spune cum, odată, Ioachim venind la templu, marele preot i-a nu i-a primit darul spunând că, neavând copii, este blestemat în faţa lui Dumnezeu. Întristaţi, cei doi drepţi părinţi s-au retras din lume, fiecare perseverând în rugăciune fără a-şi pierde răbdarea şi nici speranţa. Au stăruit în rugăciune şi, drepţi fiind în faţa Domnului, au fost ascultaţi după cuvintele lui David: „Auzi Doamne rugăciunea mea şi glasul meu la Tine să ajungă”. I-au adăugat răbdarea care este virtute numai împreună cu rugăciunea însoţită de fapta bună, şi ea o formă a rugăciunii; altfel răbdarea lunecă repede spre rătăcire, învăluită în viclenie sau arătându-se doar o formă a „nesimţirii împietrite”. Rugându-se cu stăruinţă, Ana a făgăduit lui Dumnezeu că, dacă va primi un prunc îl va dărui din tot sufletul ei Domnului să-i slujească în templu. Îngerul Gavriil, mesagerul bunelor vestiri, i-a înştiinţat pe amândoi că glasul rugăciunii lor a fost primit de Dumnezeu, că pruncul se va umple de Duh Sfânt încă din pântece şi va fi, cum spune Sf. Evanghelist Luca, „vas ales al lui Dumnezeu”. Dintru început, Dumnezeu a făcut-o pe Eva din coasta lui Adam pe care-l plămădise din pământ cu mâinile Sale şi peste care a suflat Duh Sfânt. Maria, Maica vieţii întru Hristos, a fost rod a iubirii de necuprins a lui Dumnezeu care a răspuns rugăciunilor drepţilor Părinţi Ioachim şi Ana. Firea omului, scrie Sf. Ioan Damaschin, a fost biruită prin har.

S-a dezlegat blestemul, primit-am binecuvântare

Pentru un astfel de dar, a fost aleasă cetatea Nazaret din Galileea, unde există şi astăzi catedrala Buneivestiri care are în mijloc un grilaj împrejurul unor scări ce coboară spre casa modestă unde au vieţuit Ioachim şi Ana. În respectul Legii, la opt zile după naştere, prunca a fost botezată primind numele de Maria, nume frecvent la evrei, însemnând „cea plăcută”, „cea frumoasă”, „Doamnă” „Stăpână”. Pe toate le aflăm orânduite cu înţelepciune în troparul sărbătorii: „Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea; că prin tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos, Dumnezeul nostru.” Blestemul a fost dezlegat şi am primit binecuvântare căci „stricând moartea ne-a dăruit nouă viaţă veşnică” Cu Maica Domnului a încetat blestemul şi a început bucuria şi spune Sf. Efrem Sirul, pentru că „Tu ai stins toată lacrima de pe faţa pământului”. Ei ne rugăm „Dă-mi vreme de pocăinţă şi gând de întoarcere” şi cei care ascultă îndemnul „faceţi tot ce vă spune El” primesc darul sfinţeniei iar în acatistele ce le sunt dedicate întâlnim ca leitmotiv: „bucură-te”.

Drepţii părinţi şi-au respectat cuvântul dat lui Dumnezeu după cum scrie David: „ Cum voi răsplăti Domnului pentru câte mi-a dat. Paharul Domnului voi lua şi numele Domnului voi chema. Făgăduinţele mele le voi plini Domnului înaintea tot poporului său”. Când copila a făcut trei ani, părinţii au adus-o la templu şi spre neuitare cinstim intrarea Sfintei Fecioare în templu în ziua de 21 noiembrie. Aici, „cea plină se har” îşi petrecea zilele în pace sfântă, citind Scripturile, rugându-se fără încetare şi lucrând, unind adică rugăciunea cu lucrul, făcând din rugăciune un lucru al minţii şi din lucru o rugăciune a mâinilor. Aşa a aflat-o Sf. Arhanghel Gavriil când i-a adus vestea cea bună a întrupării Fiului lui Dumnezeu, Cel care în cer nu are mamă iar pe pământ nu are Tată şi minunându-se i-a spus – „Bucură-te cea plină de har, Domnul este cu tine”. La auzul veşti, Cea plină de har a întâmpinat-o cu o cuvenita ascultare: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”. Pline de o adâncă înţelepciune, cuvintele dau adevărata măsură a libertăţii noastre ca o lucrare firească a ascultării lui Dumnezeu. Când facem din voia lui Dumnezeu voia noastră, o înpropriem, prim puterea de a o împlini aşa cum a făcut Maica Domnului „care are voirea împreună cu puterea”. N-ar trebui să uităm nicio clipă că suntem liberi exact în măsura în care ascultăm lucrător cuvântul lui Dumnezeu, Cel care ne doreşte binele şi îl şi face fără să aştepte mulţumirea pe care i-o datorăm şi, spre ruşinea noastră, uităm prea des a i-o aduce ca prinos al cinstirii Celui de la care nu încetăm a-I cere ce credem a ne fi de folos. Mai târziu, când la nunta din Cana Galileei, Hristos a transformat apa în vin, Maica Domnului s-a adresat celor de atunci, nouă celor de azi şi tuturor celor care vor veni: „Faceţi tot ce vă spune El.” Între aceste cuvinte se cuprinde întreaga desfăşurare de eliberare a omului de moartea care ne este dată de Dumnezeu, fiind urmarea neascultării poruncii Sale. Moartea s-a strecurat viclean după ce întâii oameni au dat crezare minciunii cu care ne şi azi şarpele ne amăgeşte să-i lucrăm voia într-o dezvoltare neoplazică.

Maică a lui Dumnezeu, primeşte-ne sub acoperământul tău

Mai sunt, poate, şi azi dintre cei care se întreabă de ce  Sf. Fecioară Născătoare de Dumnezeu a rostit atât de puţine cuvinte. Cum „nu ne pricepem la nici un răspuns”, răspundem cu o altă întrebare lămuritoare: Oare ce putea spune mai mult Născătoarea Cuvântului celui dintru început, născut de Tatăl înainte de vremi „prin care toate s-au făcut”?!   Doar să nu uităm o clipă îndemnul lui Hristos însuşi: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este”. Se împlineşte un cerc virtuos, de îmbogăţire circulară a celor trei virtuţi – credinţa, iubirea şi speranţa. Iubirea mai ales, fără de care „nimic nu sunt” pentru că Dumnezeu Însuşi este Iubire, iar noi suntem asemănători chipului Său; credinţa care-i sporeşte puterea şi speranţa care îi dă anvergura biruinţei asupra vremelniciei. Îngenunchindu-ne inima în faţa icoanei Maicii Domnului s-o rugăm să ne izbăvească de toate necazurile şi nevoile, să ne povăţuiască spre pocăinţă şi învăţându-ne să fim lucrători vrednici de iubirea lui Dumnezeu.

S-o cinstim deci ca pe Maica lui Dumnezeu şi Maica noastră prin care ne-am împăcat cu Dumnezeu şi firea noastră întunecată de păcate s-a împreunat cu cele cereşti într-o unitate binecuvântată şi dătătoare de viaţă. Se mai cuvine, ca la orice sărbătoare să-i aducem daruri alese vrednice de Maica a cerului şi a pământului – iubire, credinţă, milostenie cuviincioasă, răbdare binevoitoare spre a ne fi îngăduită speranţa mântuitoare. Mărturisim şi ne rugăm: „Nici un bine n-am făcut, Dă-mi cu blândeţea Ta să pun început bun”. La ceas de înseninată sărbătoare să aducem dar Maicii Preasfinte îndeosebi blândeţea unuia faţă de celălalt pentru ne afla între cei care „moştenesc pământul”; pământul cel nou acoperit de cerul cel nou unde Hristos ne cheamă: „Veniţi, moşteniţi împărăţia cerurilor gătită vouă de la începutul lumi”.

Maica şi Iubirea

E sărbătoare în sufletele noastre şi bucurându-ne să aducem daruri pe măsură Sfintei Născătoare de Dumnezeu prin care am devenit şi fii ai Tatălui ceresc – acei talanţi pe care, primindu-i în dar, i-am înmulţit cu ajutorul ei şi după puterile noastre şi ele tot dar divin. Iată, Cristina Nichituş Roncea deschide astăzi, la Muzeul Satului, o expoziţie de fotografie intitulată semnificativ „Alăptarea e Iubire”, o invitaţie plină de candoare şi gingăşie la reîntoarcerea spre firescul firii de a naşte prunci şi a-i hrăni după datină, alăptarea fiind expresia deplină a dragostei de mamă care nu poate fi comparată cu nimic pe lume. Să recunoaştem că, oricât de spectaculoase, izbânzile tehnologiei rămân departe de zidirea lui Dumnezeu, care pe toate „le-a făcut cu pricepere şi înţelepciune”. Închinându-ne să dăm glas recunoştinţei noastre pentru toate, s-o facem cu vrednicie şi dragoste smerită şi cu vrednicie zicând ca odinioară Psalmistul: „Îţi mulţumesc Doamne că sunt o fiinţă atât de minunată”. Reţine atenţia felul în care artista surprinde momentul de graţie în care biologicul se converteşte în spiritualitate ca o rugăciune: „Doamne, miluieşte-ne pe noi”. Şi ce este mai minunat din cele ale pământului decât imaginea unei mame purtând în braţe un prunc pe care-l hrăneşte cu laptele ei deodată cu o nespus de multă iubire ce-i va străjui fiecare din zilele vieţii lui.

Elena Solunca Moise

Sf. Mânăstire Surpatele, Vâlcea

Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi şi: Alăptarea e Iubire la Muzeul Satului. Expoziţie de Fotografie de Cristina Nichituş Roncea. 5 – 16 Septembrie 2015, în cadrul Festivalului “Bucharest Photo Week”. Vernisaj: 8 Septembrie, Ora 15.00