Dupa instalarea in Cluj a politiei secrete germane, evenimentele aveau sa modifice configuratia vietii pe intreaga intindere a Transilvaniei de Nord, de la suprafata pâna la cele mai adânci cute. Toate zguduirile celor câtorva saptamâni ce urmara ne-au obligat sa ne modificam intreaga optica asupra vietii si sa stabilim contacte nemijlocite cu realitatile ei.

Imaginea interioara pe care o pastrez despre acele zile cuprinde mai mult decât simpla traire nemijlocita a unor zguduiri, dezamagiri si a unei jalnice neputinte, toate aflate sub semnul teroarei si a unui dispret absolut fata de fiinta umana. Populatia maghiara s-a supus unui obscur impuls, fara sa dea vreun semn de razvratire impotriva procedurilor naziste, preluate si popularizate de Partidul Maghiar Ardelean.

De câte ori incerc sa-mi amintesc de intâmplarile acelor saptamâni, simt nevoia sa vorbesc despre toate cele petrecute atunci intr-o rasuflare, fara nici un artificiu verbal, cât mai simplu, ca despre cea mai cumplita si odioasa crima colectiva din toate timpurile savârsita pe pamântul Ardealului.

Dementa rasista a autoritatii si a unei mari parti din populatia ungara era mai funesta, mai ucigatoare decât crima.

Datorita starii mele de convietuitor in doua familii evreiesti, in familia prietenei mele Éva Semlyén si alaturi de prietenul meu Ernest Fischer, istoria acelor zile am trait-o dinauntrul lumii evreiesti, in cercul de foc al unei dezmembrari si prabusiri totale. Nu intâmplator se asociaza acelor evenimente focul, pârjolul si fumul – lumea aceea fiind a torturii nimicitoare. Cei sanctionati nu erau evreii, ci o prezumtie, fiindca in afara de faptul ca existau, evreii n-aveau nici o alta vina . De aceea, memoria lor va dainui de-a pururea in marea demnitate a nevinovatiei absolute.

Astfel, masinaria criminala a distrugerii evreilor a fost pusa in miscare de o forta care a intervenit in treburi omenesti, nu pentru a pedepsi, ci pentru a instaura sacrificiul. Asasinii, ungaro-crestini ai vremii si locului, au distrus cu o vointa nesatioasa, ce corespundea starii colective care a umilit si ucis spre a-si arata superbia.

Spiritul statornic al acelor raufacatori nu a fost nicicând inlaturat din orizontul vietii noastre ardelene; i s-a pastrat imaginea in dezvoltarile sale ulterioare.

In iarna anilor 1944-1945, primarul democrat al Clujului, instalat de armata sovietica dupa infrângerea armatelor nazisto-hungariste, mi-a destainuit, cu mare mâhnire, ca in lunile aprilie-august 1944, un instinct agresiv si josnic in rândurile populatiei maghiare – pentru a demasca “uneltirile jidovesti” si a “jidovitilor” din Cluj – a “colaborat” cu autoritatile regale ungare ale orasului, adresându-le acestora peste 200.000 de denunturi scrise! atât de multe, incât aceste sesizari nu au putut fi nici citite, nici sortate, ci doar numarate cu aproximatie, imi spunea Tudor Bugnariu, primarul, adaugând ca in spatele acelui torent denuntator a luat forma chipul sinistru al unei gloate monstruoase.

Câte nu s-au mai intâmplat atunci, in vara anului 1944, la Cluj si in Transilvania de Nord! Parca se smintise lumea ungara toata, uneltind cu patima oarba impotriva omeniei, asemenea unui capcaun hidos.

Oare vestigiile acelor vremuri pot fi considerate astazi urme arheologice acoperite cu straturi de pamânt roditor?

Cine s-a opus, cine a luat pozitie impotriva crimei si a jafului? Atitudinea intelectualitatii ungare, in cazul cel mai bun, era de o pasiva ori complice indiferenta. In evidenta constiintei populatiei maghiare nu a figurat nici o preocupare fata de evreimea sacrificata in acele saptamâni. Si nici mai târziu! E sinistru ca n-a ramas nici un semn de bunavointa, de mila macar, in vreo scriere in limba maghiara (in afara celor scrise de evrei si de predica unui episcop catolic – Aron Marton – cu sediul in România), nici un semn de delimitare, de avertisment sub semnul acelui Ardeal, care era “al intelegerii si infratirii, dincolo de orice deosebire, de limba, religie, rasa ori nationalitate”. (O asemenea scriere nu a aparut nici dupa terminarea razboiului!) Partidul Maghiar Ardelean a ajuns sa vada, desigur cu satisfactie, cum se pun in practica acele principii din programul sau care ii priveau pe evrei ( “Luptam pentru o Ungarie crestina”. “Fata de evreime (…) aprobam si cerem grabirea tuturor acelor masuri (…) care exclud complet evreimea din domeniul formarii opiniei publice si a justitiabilitatii”… etc. ). Nu s-a auzit nici un protest din partea contelui Béla Teleki, nici a lui Imre Mikó, nici al sefilor bisericilor maghiare. Iar Edgár Balogh, la inceputul evenimentelor, parasise Clujul, ca sa astepte intr-un sat din Secuime “pâna se vor linisti lucrurile”.

In acelasi timp, “Episcopul Iuliu Hossu – arata Moshe Carmilly-Weinberger – si-a concentrat generozitatea intr-o Chemare adresata românilor din Ungaria pentru ajutorarea evreilor”.

“Chemarea noastra se indreapta staruitor catre voi, venerati Frati si iubiti Fii, sa-i ajutati pe Evrei nu numai cu gândul, dar si cu jertfa voastra, stiind ca azi nu putem face lucru mai bun decât aceasta crestineasca si româneasca ajutorare, din calda iubire omeneasca. Prima preocupare a ceasului de fata sa fie aceasta actiune de ajutorare.”

“Chemarea – arata Moshe Carmilly-Weinberger – nu a ramas fara ecou. Pe meleagurile Transilvaniei ea a insemnat si o afirmare de civilizatie, ca si un neindoielnic semn de libertate si bunavointa. Indemn si protest. Chemarea a aprins in rândurile populatiei române din Transilvania (de Nord – n.n.) o flacara, care a hranit curajul si credinta oamenilor, transformându-le in fapte de viata adevarate”. Aceasta Chemare, lansata de viitorul cardinal, a fost difuzata la inceputul lunii aprilie 1944.

Inca un apel la memoria lui Moshe Carmilly. Evreii din Transilvania s-au aflat in fata evenimentelor din 1918 dezorientati. Un popor de meseriasi, negustori, liber profesionisti, tarani (agricultori si lucratori de padure in Maramures) era calauzit indeosebi de preotii sai, cufundati in studierea si interpretarea diverselor texte stravechi, scrise intr-o limba – ebraica – care nu era si cea vorbita de obste. Fiindca evreii vorbeau idiomul idis al limbii germane, ca limba nationala. In schimb, patura intelectuala, cei inaltati prin invatatura, profesie si talent – medici, avocati, scriitori, artisti, publicisti etc. – si-au constituit deprinderile culturii cu ajutorul limbii maghiare, considerându-se – si fiind considerati – drept “maghiari de religie israelita”. Astfel apar evreii in statisticile Regatului Ungar, ce pastra, cu fala, in stema tarii simbolul imperialist al Sfântului Rege Stefan si in deprinderi indemnul de a se folosi de “nationalitatile nemaghiare cotropite ori «venetice», in folosul si interesul natiunii maghiare”.

Unirea de la 1918 a inlesnit, intre altele, si nazuintele de viata nationala proprie in masele evreimii ardelene, cu un obiectiv marturisit, acela anume de a-si pastra, afirma si promova spiritul etnic, nu numai religios, in cadrul unor organisme evreiesti, sub conducerea unor reprezentanti proprii, dispunând de experienta si autoritate, capabile de a rezolva problemele obstei.

Pentru evreimea transilvana, expusa pâna atunci procesului tenace de asimilare din partea ungurilor, afirmarea personalitatii etnice in cadrul statului român, lipsit de preocupari asimilationiste, a stimulat intre altele, si nazuintele la viata nationala, sociala si culturala proprie. Aceasta noua ipostaza de viata a corespuns unui instinct de eliberare, iscat dintr-o necesitate launtrica, izvorâta din profunzimile fiintei nationale, a carei eclipsare in constiinta evreilor era pe cale sa-i transforme intr-un popor-fantoma, fara specificitatea unei reale vieti sufletesti particulare, mai pastrând insa, ca factor mijlocitor, urme de imaginatie iudaica. De altfel, poate nici un alt popor nu si-a trait mai concret inchipuirea folclorica decât cel evreu, in cadrul unui sistem imaginativ unde lumea aparea alcatuita dupa normele Dorintei, Fanteziei si ale Iluziilor.

Directiile de dezvoltare ale actiunilor care au contrazis sensul unic al evolutiei anterioare spre ungarizare aveau sa favorizeze procesele desfasurarilor reintegrate constiintei nationale intr-un nou cadru, cel creat in 1918, prin Unirea Transilvaniei cu România, ce avea sa primeasca substanta in formele specifice ale stravechiului spirit iudaic.

Noile imprejurari au contribuit, in general, si la o mai buna cunoastere – si autocunoastere – a natiunilor regenerate, restituite adevaratelor lor naturi, reinsufletite prin posibilitatea de a se modela liber dupa propria lor dorinta.

Evreii – si acest fapt avea sa li se impute cu duritate de unguri in anii Diktatului de la Viena – au inceput sa-si edifice, in noul peisaj spiritual al României Mari, rosturile culturale, sociale si politice proprii, urmând fagasul traditiilor vechi, dar stimulati si de speranta unei reintoarceri in propria lor tara. Astfel timpul nou a devenit receptaculul unei plenitudini sufletesti, dând expresie multor sperante si râvne in perspectiva unui alt destin.

O asemenea desfasurare de anvergura se cerea ordonata, dirijata, controlata in sistemul unor bine precizate obiective tactice. Imprejurarile cereau initiative, chibzuinta, ca si o organizatie ierarhica competenta.

Printre cei carora le-a revenit rolul de a stimula noile valente, de a le concentra intr-un al doilea centru de cristalizare, alaturi de cel al bisericii, cu o neintrerupta dispozitie de lupta fatisa ori ascunsa s-a aflat si foarte tânarul Sef Rabin neolog din Cluj, dr. Moshe Carmilly-Weinberger, care, inscaunat la vârsta de numai 26 de ani, in 1934, a inteles dintru inceput, cu un remarcabil simt istoric, cât de mult era implicata in viata religioasa ideea de natiune, ideea proscrisa inainte si pusa la index de agentii imperialismului Ungariei Mari.

In loc de adapost al unei confesiuni, Moshe Carmilly a conceput biserica drept o institutie nationala. De altfel, ideea identitatii dintre confesiune si neam era – si mai este – exprimata si prin faptul ca in limba româna credinta poarta denumirea de “lege” (“lege româneasca”, “lege evreiasca” etc.).

Moshe Carmilly, dotat nu numai cu o mare energie, dar si cu o inteligenta deosebita, cu o intelegere iesita din comun pentru cele mai diverse situatii, a ajuns aproape spontan in centrul miscarii nationale evreiesti, marcata de numeroase activitati sociale. Pe lânga calitatile unui mare orator, hranite de o vasta cultura, tânarul Sef Rabin dispunea de o forta avântata a omului de curaj, intarit de tensiunile unui innoitor si de prudenta unui conspirator. O asemenea personalitate era sortita sa devina, in cele mai tragice imprejurari ale evreimii ardelene, unul dintre indrumatorii poporului sau, ale carui initiative au contribuit la o ampla si eficienta actiune de salvare, de care aveau sa beneficieze mii de evrei, evitând primejdia distrugerii biologice.

Când ne referim la Moshe Carmilly, nu ne este in intentie nici sa ne intoarcem spre amintiri proprii si nici spre actiunea pomenita, ci solicitam insasi memoria rabinului intru destainuirea unor intâmplari dintr-o istorie traita aievea, menita sa anuleze uitarea. Le vom reproduce fara a le comenta:

“In istoria Transilvaniei anii 1918 si 1940 au avut un rol decisiv. Mai ales in viata evreilor. In 1918, la terminarea primului razboi mondial, când Transilvania a ajuns sub stapânirea româneasca, evreimea si-a inaltat drapelul propriei sale «nationalitati» si a optat pentru o directie politica independenta. (…) Majoritatea locuitorilor evrei ai Transilvaniei s-a alaturat, cu bucurie, partidului evreilor, care a luptat apoi, vreme de douazeci si doi de ani, pentru realizarea unui program pozitiv evreiesc.

Anul 1940 a pus capat acestui capitol de istorie, fiindca in acest an, la 30 august, pe baza Diktatului de la Viena, o parte a Transilvaniei a revenit din nou la unguri. S-a intâmplat anume ca, dupa ce rusii la 26 iulie, au pretins ca România sa le cedeze Basarabia si Bucovina de Nord, regele României, Carol al II-lea, a satisfacut pretentiile lui Stalin si a renuntat la aceste teritorii. Faptul a incurajat Ungaria pentru a recâstiga teritoriile pierdute in urma Tratatelor de la Trianon, intre ele aflându-se si Transilvania.

Ministrii de externe ai Italiei si Germaniei, Ciano si Ribbentrop, s-au inteles sa despice in doua Transilvania (…) In urma Diktatului de la Viena, circa 180.000 de evrei (ardeleni n.n.) au ajuns sub suveranitatea Ungariei. Aceasta intorsatura in viata noastra a fost tragica.

Deja in primele zile dupa intrarea trupelor ungare s-a si manifestat comportamentul lor fata de minoritati. La Cluj au fost spânzurati, in public, doi barbati, un român si un evreu, spunându-se ca ar fi facut spionaj in favoarea României. Mai târziu am avut cunostinta de spânzurarea a inca trei tineri evrei.

Cu efect imediat au fost aplicate legile antievreiesti, aflate in vigoare de mai mult timp in Ungaria, (…) din cauza carora si in Transilvania au fost expropriate fabricile si uzinele evreilor, au fost numiti asa-zisii «comisari neevrei» la intreprinderile evreiesti, care aveau sa-si insuseasca apoi proprietatile evreilor. Mii de familii de evrei si-au pierdut de la o zi la alta mijloacele de existenta. Functionarii evrei aflati in serviciul statului ori al oraselor au fost concediati cu efect imediat…” 1

“Când in septembrie 1940 armata ungara a intrat in Cluj, evreimea orasului – sub imperiul fortei – a salutat noua stapânire de stat cu un articol redactat de mine la cererea redactorului-sef al ziarului «Ujkelet», Ernest Marton. In acel articol am scris urmatoarele:

«Cei douazeci si doi de ani trecuti sunt marturia acelui devotament cu care in toiul dificultatilor am impartasit destinul de minoritar cu ungurimea ardeleana… Am fost si am ramas evrei.»

Astfel am vrut sa dam expresie acelui fapt ca si in imprejurarile schimbate vrem sa continuam linia noastra politica independenta, evreiasca, sionista 2.

Raspunsul nu a intârziat: ziarul a fost interzis.”

Când a scris rândurile de mai sus, Moshe Carmilly era dezbarat de inradacinata sa credinta din anii lui de viguroasa maturitate. Nu mai era ancorat in credinta sa in dreptate; constatase deja debilitatea si chiar ineficacitatea asa-zisei constiinte europene si cunostea, din propria sa experienta, acea neomenie hungarista care se afirmase prin monstruozitati devenite realitati curente. Intreaga radicalitate a scopurilor urmarite de oficialitatile Regatului Ungar in suprimarea populatiei evreiesti (care numara la acea vreme circa 850.000 de vieti) se practica in numele sângelui si al gliei strabune.

Brutalitatea acelor zile nu mai era confruntata cu nici un impediment moral. Monstruoasa fantezie a urii antievreiesti, stimulata de tehnica umilirilor, a fost instaurata printr-un concept oficial elaborat in tainitele Ministerului de Interne ungar. Ca urmare, a fost legalizata inumanitatea, incalcarea tuturor normelor de drept, intr-o masura cum Europa nu mai cunoscuse, fara sa atraga asupra autorilor faptasi oprobiul international, nici atunci si nici altadata. Constiinta europeana a tacut ori a murmurat ceva, ca apoi sa taca, sa uite ori, poate, sa si ierte?

Iata câteva fragmente din documentul capital al acelor evenimente, o Ordonanta secreta a ministerului de interne ungar (Nr. 6163/1944):

“Guvernul regal ungar in scurta vreme va curati tara de evrei… Ordon ca purificarea sa fie eficienta pe zone, in asa fel incât evreimea, fara deosebire de sex ori vârsta, sa fie transportata in lagarele de concentrare stabilite. Mai târziu, o parte a evreimii va fi plasata in edificii anume stabilite, respectiv in ghetou. Operatiunea de concentrare a evreilor va fi efectuata de politia teritoriului si de Jandarmeria Regala Ungara. Politiei germane de siguranta, deplasata la fata locului, ca organ consultativ, i se va acorda o atentie deosebita in colaborarile operative… Banii si valorile (aur, argint, actiuni etc.) vor fi luate in pastrare de organele sigurantei publice… O data cu operatiunea de concentrare si de transport al evreilor, organele locale vor institui comisii care, impreuna cu organele de politie si jandarmerie, vor inchide si sigila locuintele si pravaliile evreilor… Transportul (evreilor) ca prizonieri se va face cu trenul. Evreii care urmeaza a fi transportati pot avea asupra lor numai imbracamintea pe care o poarta, doua schimburi de lenjerie, alimente pentru 14 zile si un bagaj de cel mult 50 kg, cu lenjerie de pat, paturi… etc.

Si, intr-adevar, Guvernul Regal Ungar a procedat in scurta vreme la nimicirea evreilor din Ungaria, intr-o perioada când, dupa cum a consemnat Moshe Carmilly, “se surpa deja pamântul sub Europa darâmata de nebunia nazista” . Rabinului clujean nu-i venea sa creada ca “poporul maghiar crestin isi va inchide ochii in fata genocidului” . 3

La data când Ministerul de Interne de la Budapesta ordonase curatirea tarii, “majoritatea evreilor mai credeau in Constitutia Ungariei, in iubirea crestina a aproapelui, chiar in conditiile uraganului dezlantuit de lipsa omeniei”.

Rasismul hungarist s-a manifestat in primavara si vara anului 1944, cu cea mai extrema si virulenta forta in jurul ideii propriei superioritati congenitale, de altfel puternic inradacinata in majoritatea populatiei chiar si la cei care nu se considerau rasisti. Dreptul la privilegii a aparut asemenea unui semn al predestinarii nationale, primit chiar prin nastere, in virtutea unei constitutii specifice, pentru indeplinirea “misiunii civilizatorii” . Ce surse stranii au putut alimenta un astfel de comportament, din ce zone s-au desprins si alcatuit legile antievreiesti ca expresii ale unui stat absolut lipsit de motivatii rationale si, nu in ultimul rând, umane?

Despre amploarea catastrofei ne sunt oferite reprezentari de acele legi a caror furie oribila a imobilizat si straturile luminate ale societatii. Masurile oficiale prin care ele au fost aplicate de guvernul prezidat de Döme Sztojai (numit la sfârsitul lunii martie 1944 de regent si confirmat de Parlament) au consemnat juridic politica oficiala antievreiasca a Ungariei; o politica inaugurata in perioada interbelica si finalizata de un mare numar de legi organice, elaborate si votate de Parlament. 4 Numai in perioada Diktatului de la Viena (1939-1944) au fost lansate cca 100 de legi, decrete si ordonante guvernamentale antievreiesti. Iar in intervalul 27 martie – 28 august 1944, cu efecte directe in Transilvania de Nord, au fost emise nu mai putin de 73 acte normative, menite sa puna in practica planul de extirpare a evreilor de pe teritoriul Regatului Ungar. Motivarea “patriotica” se referea la apararea si siguranta tarii, la “ordinea” in viata economica, la “purificarea” vietii spirituale etc. Astfel au fost investite cu puterea legii acele faradelegi prin care evreii erau deposedati de dreptul la viata, la bunuri, mai fiind jefuiti si de camine, ca si de avutiile lor, de la cele imobiliare pâna la hârtiile de valoare, metale pretioase etc…. Totodata au fost obligati ca, de la implinirea vârstei de 6 ani, “sa poarte pe partea superioara a imbracamintei, la stânga si la vedere, o stea de culoare galbena, in format de 10×10 cm” Scopul? Ca sa poata fi identificati ca evrei, pentru a fi supusi ostracizarilor, fiind marcati ca scosi in afara legii. Iar la 4 aprilie 1944, pentru “ocrotirea vietii spirituale ungare de operele literare ale autorilor evrei” s-a interzis multiplicarea, publicarea ori punerea in circulatie a operelor acestora.

Evreii din Transilvania de Nord, deveniti la 30 august 1940 cetateni ungari, “printre ei aflându-se cu miile si combatanti din primul razboi mondial in armata austro-ungara, care si-au varsat sângele pentru patria (maghiara), au fost umiliti si eliminati din aceasta patrie. Intre 16 mai si 27 iunie, din 13 ghetouri centrale, ingramaditi in 45 de trenuri ale mortii, lipsiti de mâncare si apa, au fost dusi cu forta in lagarele de exterminare”. 5 La sfârsitul acestui martiriu, printr-o hotarâre guvernamentala (Nr. 11300/1944 ME) au fost exclusi din circulatia publica si din viata spirituala ungara cartile autorilor evrei: 239 din Ungaria (intre ei si scriitori din Transilvania de Nord) si 49 din afara Ungariei. 6

Sub ocrotirea sentimentului de fratie am trait in toti cei patru ani de ocupatie, alaturi si impreuna – ca oameni – români si evrei. Apoi evenimentele din martie-iulie 1944 aveau sa schimbe, intr-o goana naucitoare, toate coordonatele vietii si ale lumii noastre. Traiam o stare jalnica istoric, expusi furiei nebune, aici in Transilvania cuprinsa in vrajmasia de moarte a unor mituri. Mai eram cutremurati si de faptul ca cei mai multi unguri se considerau nu numai chemati dar si obligati, ca “buni patrioti” sa dea si ei, in “numele dreptatii” , o mâna de ajutor la savârsirea nelegiuirilor, facând denunturi si indemnând la nelegiuiri.

Evreimea, dupa o scurta faza de confuzie si dezorientare, pricinuita de neasteptata prezenta a armatei germane, a revenit la iluzia ca Ungaria, desi umilita de Hitler, nu si-a pierdut simtul dreptatii si al umanitatii.

In mod paradoxal, la inceput, nici una din agresivele masuri discriminatorii antievreiesti nu a fost receptionata negativ pâna spre mijlocul lunii aprilie (1944). Chiar si atunci când guvernul ungar, intr-o forma mai discreta, a dispus, in aprilie 1944, ca evreii sa predea Bancii Nationale bijuteriile, impreuna cu toate hârtiile lor de valoare, evreii au considerat ca, de fapt, banca, prin aceasta masura, intentioneaza sa le ocroteasca valorile, ferindu-le de primejdia ca acele valori sa cada in mâinile germanilor nazisti! Erau iluziile unor oameni peste masura de zguduiti in suferinta, ajunsi in pragul unei neputincioase disperari.

In urma unor informatii primite in una din ultimele zile ale lunii martie de la un subofiter din cadrul SD-ului (Serviciul de securitate al Wermachtului), personal nu mai aveam nici un dubiu ca autoritatile ungare ii vor disloca pe evrei in locuri inca nestiute si nici macar banuite. Eram sigur ca pentru evrei nu exista nici o posibilitate de a se sustrage de la aceasta dislocare. Nu vedeam alta solutie de salvare decât trecerea lor in România, drept care mi-am indemnat prietenii si cunoscutii evrei sa treaca clandestin granita ungaro-româna. In România functionau organizatii evreiesti oficioase pentru ocrotirea refugiatilor.

Când imi amintesc de vremurile pline de agitatie si incordare in care mi-am implicat viata in anii 1942-1944 ca sa-i ajut pe acei oameni urgisiti care veneau mai ales din Polonia, in incercarea de a-si salva viata, trecând peste granita ungaro-româna, ma simt stapânit de o tensiune sufleteasca, careia cu greu as putea sa-i dau o definitie. Erau zile, nopti, saptamâni si luni de incordare, cu urme adânci lasate in existenta noastra; o traire caracteristica imprejurarilor in care ne gaseam, ca si timpului lipsit de lumina. Adeseori simteam, si nu fara strângere de inima, prapastia intre destinul tragic si sansa salvarii, ocrotita de o incredere frateasca.

Stiam ca Sef-Rabinul neolog al Clujului era coordonatorul unor actiuni de salvare inca din 1934. I-am si solicitat ajutorul, o data sau de doua ori, dupa 1941, pentru trecerea peste granita, in România, a unor grupuri de francezi (neevrei), evadati dintr-un lagar german. Apoi, in 1943, am fost integrat intr-o actiune muta (ca sa nu-i zic secreta), indrumata de Miscarea Sionista, o actiune aprobata si de propriile mele sentimente si idei. Prin urmare, initiativa nu era a mea.

Astazi se vede mai bine ce a fost si cum a fost, in pofida retroactivarii unor interese preocupate de modificarea ori chiar de stergerea realitatilor din acei ani. De altfel, chiar si o seama de profesionisti in istorie si-au subordonat stiinta talmacirilor partinitoare, intr-o maniera ce contrazice raspunderea morala si relativizeaza indoielnic functiunile relevatorii ale cunoasterii.

In anul 1985, Adrian Riza m-a indemnat staruitor sa-mi mobilizez memoria. Mi-a cerut anume sa dau explicatie unor intâmplari petrecute in Transilvania de Nord; sa vorbesc adica de lucruri la care nu ma mai gândisem – si despre care nici nu vorbisem – vreme de mai multe decenii.

De ce n-am vorbit?

Fiindca dupa 1945, in cursul mai multor cercetari si al nenumaratelor anchete – la Politie, la Securitate si la diverse servicii de “cadre” – am camuflat cu obstinatie tocmai datele adevarului. Astfel, de exemplu, in legatura cu contributia mea la trecerea peste granita a evreilor, am recunoscut – ceea ce, de altfel, nici n-as fi putut nega – ajutorul pe care l-am dat prietenei mele Éva Semlyén si familiei sale, ca si unor amici apropiati, intre care era si Ernest Fischer. Si totusi care a fost motivul tacerii mele? Interpretarea data de organele oficiale unora din actiunile la care am participat se putea constitui intr-un act de acuzare impotriva mea si mai ales impotriva altora., din cauza ipotezelor si schemelor strâmbe ale anchetatorilor.

Altfel spus, o relatare corecta putea sa aiba consecinte grave pentru fostii “salvatori de oameni”, dar si pentru cei care au apelat la ei.

Trebuie consemnat faptul ca, de la regimul lui Antonescu pâna la regimul comunist si chiar dincolo de acesta, oficialitatea din tara noastra nu s-a aratat preocupata de cunoasterea si reconstituirea obiectiva a actiunilor de salvare a evreilor care s-au desfasurat prin România cu ajutorul românilor.

Ramâne un lucru greu de inteles de ce oare cronicarii nostri s-au oprit in anticamera acelor vremuri, evitând sa vorbeasca, pâna azi, despre consecintele tragediilor provocate de ideologiile totalitariste? O asemenea ignorare deliberata a trecutului nu prea indepartat ne obliga sa consemnam, cu regret, existenta unor mercenari recompensati anume ca sa nu-si aminteasca ori sa taca despre cumplitele tragedii ale unor categorii umane prigonite in spatiul nostru national, ca si despre ajutorul dat acestora de români. Un asemenea atentat la probitatea istoriei s-a savârsit cu buna stiinta si calcul. Si totusi aceasta problema nu a putut fi inmormântata in tacere. Dar imaginea acelor vremuri ar fi ramas confuza daca câtiva cronicari ai istoriei noastre, Adrian Riza, Mihai Ungheanu, Gheorghe I. Bodea, Vasile T. Ciubancan si, nu in ultimul rând, Moshe Carmilly, nu s-ar fi implicat energic in clarificarea unor intâmplari din Transilvania de Nord din anii celui de-al doilea razboi mondial.

Anii 1940-1944 erau anii Diktatului. Granita româno-ungara a fost trasata chiar in zonele centrale ale Transilvaniei. Aceasta imprejurare avea trasaturile dramatice ale perioadei in care istoria noastra era vaduvita de sensul sau adevarat, datorita interventiilor brutale in viata românilor si evreilor savârsite de politica oficiala a Ungariei.

“Au fost vremuri cumplite – arata Moshe Carmilly – si pentru români si pentru evrei! Si, daca n-ar trebui sa culegem lectii pentru viata, ar trebui sa le uitam. Dar cine poate uita?… Dupa ce sute de mii de români au fost expulzati din propria lor tara (Transilvania de Nord – n.n.) optsprezece mii de vieti de evrei erau in grav pericol numai in Cluj.” 7

Despre ajutorul pe care l-am dat evreilor in anii 1940-1944 am vorbit si scris de mai multe ori, fara sa dezvalui insa tot ce-mi aminteam ori stiam. Inainte de toate, trebuie sa arat inca o data ca initiativele de salvare au apartinut evreilor insisi. Motorul tuturor eforturilor si incercarilor de ajutorare si salvare era Miscarea Sionista, formatiunile si agentii acesteia care au reusit sa inlature multe piedici si sa resuscite energii latente.

Daca in anii 1933-1940 Rabinul Moshe Carmilly si echipa lui puteau sa rezolve singuri, fara alt sprijin tranzitarea refugiatilor evrei – din Germania, Polonia, Austria, Cehoslovacia – prin România spre Palestina, dupa 1940, sub regimul statului ungar, asemenea actiune nu se putea duce la bun sfârsit fara ajutorul unor neevrei.

“In Europa – scrie Carmilly – pentru evrei existau doar doua cai de salvare: prin Pirinei, in Spania, sau prin România, in Palestina.

Câti si-au gasit salvarea cu ajutorul României si al românilor? Iata cifrele date de «Vaad Hahatzelan» din Budapesta (cifrele se refera exclusiv la refugiatii evrei-maghiari din martie-august 1944 – n.n.); cam 6.000-8.000 prin zona Clujului (3.000-4.000 in lunile aprilie-iunie 1944), circa 6.000 prin punctele organizate in zona Békéscsaba – Arad si peste 2.000 prin zonele Oradea, Tinca, Ludus, Sarmas. Numarul refugiatilor salvati este in jur de 16.000”. 8

Inainte de 1940, numerosi refugiati evrei au ajuns la Cluj, unde a functionat inca din 1933, un “Comitet local pentru refugiati” . In 1939 a fost nevoie de crearea unui organ mai dinamic pentru a face fata numarului din ce in ce mai mare de refugiati. De aceea s-a organizat, cu participarea tuturor Comunitatilor Evreiesti din Transilvania si din Banat: Comitetul Refugiatilor Evrei 9 .

Daca pâna la Diktatul de la Viena, “autoritatile din România au socotit salvarea evreilor drept o actiune umanitara si au considerat-o, cu intelegere si bunavointa, drept o actiune pe deplin justificata si necesara in acele imprejurari, dupa Diktat lumea privea insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni”.

“România a fost dispusa sa primeasca insa refugiatii evrei si a fost gata sa deschida, pentru salvarea lor, porturile tarii. Era un drum bine stiut de toata lumea. Acest capitol – arata Carmilly – nu s-a scris. Se stie inca foarte putin despre actiunile de salvare de pe teritoriul României, despre rolul Organizatiilor Sioniste de Tineret in aceste actiuni. Acest capitol eroic isi asteapta cronicarul autorizat” . 10

Desigur, nici relatarile noastre nu vor raspunde multor intrebari ce asteapta sa fie lamurite. Pentru indreptarea macar partiala a acestei imprejurari, voi incerca, cu explicabile sovaieli, sa ma intorc indarat in acea raspântie de vremuri, când oamenii puteau fi ucisi pentru ca se nascusera evrei ori români.

La inceputul anului 1943 m-a cautat in atelierul meu de pictura – nu prima data – un modest negustor de taraba din Piata Mihai Viteazul. Ne stiam din frageda copilarie, fiind vecini de casa la Dej. In relatiile noastre amintirile erau mereu vii, iar raporturile dintre noi nu se intrerupsera si nici nu slabisera. In nici o imprejurare nu ne-am simtit intimidati ca nu apartinem aceleiasi natii si ca aveam alte religii. Adeseori aveam impresia ca dorintele lui Mendy Lehrmann se sprijineau pe dorintele mele. Obisnuia sa priveasca lumea dinlauntru, din simtire, sa aprecieze si sa judece lucrurile si relatiile cu o grija ocrotitoare, trasaturi caracteristice universului sau iudaic. Avea un mare respect pentru credinta altora, fara sa se indoiasca de credinta sa, cu care se identificase intru toate. Inzestrat cu inteligenta, el pricepuse fara efort toate câte i le oferise – ori nu i le oferise – viata. Vedea in religia sa stiinta universala, absoluta. Dupa normele mele, Mendy Lehrmann era asemenea unui calugar pentru care cele mai severe reguli se potrivesc si se justifica in folosul omeniei.

– “Avem nevoie de ajutorul tau”, imi spuse, stiind dinainte ca va avea tot ajutorul meu. Si, intr-o relatare simpla, dar esentiala, m-a introdus in problemele lui, spunând lucrurilor pe nume, neluând in consideratie daca sunt ori nu inzestrat cu calitatile necesare pentru o munca solidara si tainica. Ceea ce imi cerea, in configuratia acelor ani, nu putea fi dus la bun sfârsit de un evreu, acesta neavând libertatea de a se misca nestingherit in tara (Ungaria), nici dincolo de granita (România) la nevoie.

Conspiratia, ca unica solutie, era produsul si unealta timpului, când imprejurarile vitale cereau rezolvarea unor probleme absolut necesare supravietuirii, cu neputinta de realizat prin mijloace legale.

Am acceptat. A fost o hotarâre in care erau cuprinse si elemente sedimentate din copilarie si o certa afinitate sufleteasca.

Discutia noastra a fost scurta, n-a durat mai mult de o ora.

Sentimentul care a zvâcnit atunci in noi era pulsul sperantei si al vietii.

Astfel am intrat intr-o intovarasire, fara indoiala, secreta, pentru a actiona impotriva unor legi discriminatorii. Apoi, când, din cauza schimbarilor politice survenite, tovarasia si-a pierdut obiectul, ea a incetat spontan sa mai existe.

Trebuie sa mai fac urmatoarea observatie: necesitatea unor demersuri si interventii in cadrul acestor intelegeri era semnalata, aproape totdeauna, de Mendy.

Nu stiu in ce masura Moshe Carmilly cunostea desfasurarea acestei actiuni, el fiind, la rândul sau, organizatorul unei miscari cu ajutorul careia au fost trecuti in România numerosi refugiati, in special grupuri venite din Polonia. El insusi, când i-a venit rândul, avea sa treaca granita – clandestin –, la 2 mai 1944, cu un grup de refugiati polonezi, condus de calauze de el recrutate, care actionau sub indrumarea sa personala si despre care ne vorbeste in câteva din scrierile sale.

“Refugiatii veneau, saptamâna dupa saptamâna, in numar tot mai mare. Fireste, valul refugiatilor a devenit si mai puternic odata cu intrarea lui Hitler in Viena, in martie 1938, cu ocuparea de mai târziu a Cehoslovaciei, cu cotropirea Poloniei, in septembrie 1939. Astfel, in 1939, circa 20.000 de refugiati evrei – 10.000 din Polonia, 3.000 din Germania, 1.000 din Cehia, 6.000-8.000 din Slovacia s-au straduit sa ajunga prin Ungaria in România. Comitetul infiintat la Arad si Comitetul infiintat de mine la Cluj, in 1936, nu erau capabile sa faca fata grelelor probleme financiare, aprovizionarii zilnice cu hrana, problemelor de locuinta etc… Cât priveste intelegerea aratata de autoritatile românesti (pâna in septembrie 1940 – n.n.), vreau sa spun ca toate acestea se desfasurau in mod deschis… In munca zilnica cu refugiatii eram in legatura cu Politia si politistii clujeni. Era intre noi o intelegere nescrisa… Nu-mi amintesc de nici un caz in care autoritatile românesti sa fi trimis inapoi pe cineva in toata perioada 1933-1940”. 11

Amintindu-si de acea perioada, Moshe Carmilly a facut observatia ca “oricum ar fi privita aceasta stare de lucru, in orice fel s-ar analiza cele petrecute cu evreii din România, ramâne un adevar ce nu poate fi negat: ca, atunci când lumea privea insensibila spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusa sa primeasca refugiati evrei si a fost gata sa deschida, pentru salvarea lor, porturile tarii”. 12

O afirmatie a aceluiasi Carmilly dupa care tranzitarea si salvarea refugiatilor evrei in si prin România se poate imparti in doua perioade, una intre 1933 si 1940, a doua din septembrie 1940 pâna in august 1944, necesita o nuantare, in sensul ca a doua perioada mentionata, la rândul ei, se imparte in alte doua. Astfel, din septembrie 1940 pâna la 23 august 1944 continua tranzitarea refugiatilor evrei din Polonia, in special, iar intre martie si august 1944, in paralel cu aceasta actiune, un numar considerabil de evrei din Ungaria se refugiaza si ei in România, pe diverse cai, fie cu ajutorul unor retele organizate, fie individual, fie chiar in grupuri fara calauze.

Daca amintirile mele dintr-un trecut destul de indepartat pot fi expuse unor confuzii ori unor moduri subiective ori schematice de a le evoca si aprecia, ceea ce pot afirma, fara riscul de a gresi este faptul ca in anii 1940-1944 au fost salvati – ori s-au salvat – trecând granita din Ungaria in România, mii de evrei. In aceeasi perioada, nici un evreu n-a incercat sa se salveze trecând din sau prin România in Ungaria.

Cronica luptei impotriva nazismului si hungarismului ar necesita o cercetare mai atenta, nu numai pentru a inlatura paginile masluite de istorie, ci mai ales pentru a aduce dovezi despre comportamentul românilor, care n-a fost o gesticulatie de conjunctura, fiind afirmarea unui curaj ofensiv si a unei deosebite iscusinte, calitati indispensabile oricarui participant la o lupta.

O seama de intâmplari ale acestei cronici au ramas pâna azi nerelevate ori interpretate sub semnul unor interese ce confera un sens incomplet ori falsificat faptelor.

Fara pretentia de a lamuri in intregime aceasta problema, voi mentiona câteva intâmplari a caror simpla inregistrare poate contribui la cunoasterea unor imprejurari relevatorii.

Pentru ca freamatul emotional al acestor reamintiri, cu reconstituirile lor rapide, uneori aproximative ori chiar confuze, sa nu indrepte atentia spre zone subiective, voi trece in domeniul datelor precise privind natura relatiilor dintre români si evrei in acei patru ani când Transilvania de Nord era ocupata de Regatul Ungar. Voi spune de indata ca natura acestor legaturi a fost determinata pe baza unei vechi si pasnice convietuiri, ca si de conditiile aproape identice in care se aflau românii si evreii in fata agresiunilor oficialitatii si chiar a populatiei maghiare, in general.

Prin cel de-al doilea Diktat de la Viena, România, cum se stie, a fost fortata sa cedeze Ungariei din teritoriul sau national 44.000 km patrati, cu o populatie care s-a cifrat la circa 2.700.000 locuitori, din care 1.600.000 erau români, circa 900.000 erau secui si unguri si circa 200.000 erau evrei.

Inca din primele zile ale ocupatiei, ostilitatea ungara a devenit evidenta: violentele, brutalitatile, ura, maltratarile si crimele comise impotriva românilor si evreilor nu puteau fi interpretate decât ceea ce erau. Din cauza acestei situatii a aparut spontan un sentiment de solidaritate intre români si evrei, expusi aceluiasi tratament. Acest sentiment s-a pastrat si s-a adâncit in tot cursul celor patru ani, cât a durat ocupatia ungara.

O lucrare importanta – aparuta in 1976 – Istoria Ungariei 13 – atesta situatia critica a nemaghiarilor din Ungaria astfel: “Cercurile extremiste ale nationalistilor maghiari vedeau rezolvarea problemei nationalitatilor din Ungaria in evacuarea lor (din Ungaria – n.n.) si inlocuirea lor cu unguri repatriati din strainatate”.

In directa legatura cu o asemenea politica, care ii viza pe români si evrei deopotriva, s-a simtit nevoia unor colaborari.

In zilele Diktatului de la Viena, conducatorii românilor si ai evreilor erau alertati de teama celor ce aveau sa urmeze si, inspaimântati, au inceput sa se consulte, mânati de un arzator interes comun. Era o vreme când victoria germana se profila amenintatoare, cu consecinte nimicitoare, ce pareau definitive, pe care orizontul intelegerii noastre greu o putea cuprinde. Zguduirile acelei perioade ne-au obligat sa ne modificam optica in fata evenimentelor care, pentru secole, puteau schimba viata omenirii. Era o epoca de mare cotitura si raspundere, când in haosul unei destramari trebuiau gasite forte capabile sa dea oamenilor speranta intr-o salvare.

Ungaria acelor ani si-a insusit de la nazism tot ce putea fi util scopurilor sale imperialiste. “Geopolitica” contelui Pál Teleki, primul-ministru al tarii, s-a regasit intocmai in scopurile politicii national-socialiste, de care s-a si folosit in realizarea proiectelor politice proprii. Era o vreme când coalitia nazista crestea tot mai mult in coeziune si in forta militara.

In rândurile nemaghiarilor din Ungaria mocnea o stare permanenta de neliniste si ingrijorare. Contrafortele care sa respinga nazismul nu figurau in mod vizibil in constiinta ungurilor.

Personalitatile reprezentative ale comunitatii românesti au fost cautate de catre conducatorii evreimii: dr. Ernest Marton presedintele Organizatiei Sioniste din Transilvania, dr. József Fischer, presedintele Comunitatii Evreiesti din Cluj, ginerele acestuia, dr. Rezsö Kasztner (care se va muta din Cluj la Budapesta in cursul anului 1941) si dr. Moshe Carmilly-Weinberger. La sugestia insistenta a lui Ernest Marton, Emil Hatieganu si episcopul Iuliu Hossu si-au insusit ideea lui Ernest Marton, dupa care românii si România, nerecunoscând legalitatea Arbitrajului de la Viena, locuitorii Transilvaniei de Nord, fara deosebire de nationalitate ori religie, de facto pot fi considerati cetateni români, statul român având obligatia fireasca de a-i ocroti ca atare oriunde s-ar afla acestia. O interpretare de principiu, care a fost nuantata cu alte argumente si apoi insusita intr-o sedinta din octombrie 1940 de la Episcopia greco-catolica din Cluj. Erau de fata episcopul Iuliu Hossu, dr. Emil Hatieganu, dr. Ernest Marton, preotul ortodox Florea Muresanu, avocatul dr. Iuliu Micsa din Dej, si eu insumi, ca notar – pentru memorie – al sedintei.

S-a enuntat astfel o ipoteza care, desi nu facea casa buna cu ratiunea juridica, era conforma cu simtul dreptatii.

Emisarul “supusilor români, indiferent de originea etnica”, cu misiunea de a obtine recunoasterea acestei calitati din partea “autoritatilor române de stat”, a fost episcopul Iuliu Hossu. Deplasându-se in România, in octombrie 1941, el a fost primit de Ion Antonescu. Intr-o lunga convorbire, dupa analiza situatiei speciale in care s-a putut ivi o astfel de ipostaza complexa si complicata, s-a concluzionat ca solutia, principiala si practica, a problemei nu poate fi introdusa oficial intr-o schema juridica. Dar totusi starea exista si ea defineste o problema nationala reala, a carei rezolvare din partea statului român ar deveni, in cazul cel mai bun, obiectul unei severe critici juridice. Pe de alta parte, cetatenii români originari din Transilvania rapita, ocupata vremelnic de Ungaria, ajunsi in diverse tari aflate sub control german, nu pot fi deposedati de cetatenia lor si nici instrainati de dreptul de a fi ceea ce sunt. Daca problema pare irezolvabila printr-o lege, trebuie gasita o solutie directa pe terenul unei rezolvari pragmatice, in afara cadrului legal conventional. Un asemenea concept va servi apoi la recâstigarea unei realitati legale. Astfel, cetateanul român, originar de pe un teritoriu unde a disparut suveranitatea statului român, nu va fi instrainat de calitatea sa civica reala.

Era vorba de o stare care afecta o categorie destul de numeroasa de persoane aflate intr-o conditie confuza in privinta cetateniei. Ion Antonescu a acceptat, intr-o lume incurcata, rezolvarea acestei probleme in termenii propusi de Comunitatea Româna din Ungaria (niciodata legitimata ca atare).
O asemenea rezolvare clandestina era impusa de situatia in care se afla tara, obligata sa tina seama de conditiile impuse de politica. Recunoasterea cetateniei române in imprejurarile create de pierderea unor teritorii nationale trebuia sa aiba in vedere aceste conditii pentru a putea capata concretetea practicii. De prima importanta era faptul ca, indiferent de obârsie (etnica) si religie, cetatenii români originari din partile rapite de la România erau recunoscuti, la cerere individuala, ca atare. O asemenea solutionare a problemei – in afara conceptelor stipulate la Viena – era cu totul neconventionala.

Revenit la Cluj, episcopul Iuliu Hossu i-a relatat lui Emil Hatieganu despre intrevederea sa cu seful statului român si despre rezultatele obtinute in urma convorbirii. Ideea, respectiv initiativa lui Ernest Marton, presedintele Organizatiei Sioniste din Transilvania, ca fostii cetateni români sa poata beneficia – la cerere – de ocrotirea statului român a fost admisa. Astfel, fostii cetateni români, ajunsi intr-o situatie precara din pricina unui aranjament politic, pe care nu l-ar fi putut impiedica, aveau sansa de a-si lega viata de o speranta. Era o vreme când ceea ce trebuia respectat era omul si nicidecum legea.

Este dificil sa conturez o apreciere corecta, justa cu privire la ce a fost – si ce ar fi trebuit sa fie – expresia sociala si umana a unor imprejurari politice, care au cautat sa indeparteze judecata din ce in ce mai mult de orice preocupare fata de om, intr-o lume in care o buna parte a societatii era intr-un conflict sever cu politica.

Dr. Ernest Marton a lasat câteva stiri despre initiativa sa. Astfel in revista de limba maghiara din Israel “Izraeli Szemle” 14, sub semnatura lui Lajos Marton, a aparut un articol intitulat “Tentativa la Bucuresti”, cu urmatorul subtitlu: “Dr. Ernest Marton a incercat o actiune – de a face un schimb de prizonieri germani si evrei”. Din cuprinsul acestui articolul aflam ca intre iunie 1944 si februarie 1945 a existat la Bucuresti o actiune pentru salvarea prin România a unui grup de evrei deportati din Transilvania de Nord. In conformitate cu planul elaborat de dr. E. Marton si colaboratorii sai (Martin Hirsch, Leon Goldenberg, dr. Pál Benedek, D. Lampel si J. Schmettener), actiunea era fundamentata pe urmatorul principiu: “România considera ca cel de-al doilea Diktat de la Viena, din 30 august 1940, este nul… Astfel, dupa opinia juridica româna, cei din Transilvania de Nord, impreuna cu evreii deportati trebuie sa fie considerati cetateni români” etc.

In articol se mai fac referiri la un volum intocmit de dr. Béla Vágó, elaborat pentru colectia de studii publicate de Yad Vashem , despre actiunea – dupa martie 1944 – pentru salvarea evreilor (maghiari) din Transilvania de Nord prin locurile de trecere peste sinuoasa frontiera româno-maghiara trasata la Viena. “Dr. Vágó, inainte de toate, se ocupa de acea actiune de mare importanta care a facut posibil, la debutul verii 1944, intr-o perioada decisiva, ca un grup de evrei aflati in pericol sa treaca in România salvarii, respectiv in Ardealul de Sud. Desi date precise nu ne stau la dispozitie, se poate presupune ca pentru 2.500-3.000 de oameni (evrei – n.n.) s-a deschis sansa ramânerii in viata.”

“Atentia principala a volumului monografic se indreapta spre acea activitate diplomatica pe care au desfasurat-o la Bucuresti conducatorii evrei in favoarea deportatilor nord-ardeleni…”

Baza juridica de drept international a proiectului elaborat de dr. Ernest Marton si colaboratorii sai – arata dr. Vágó – era urmatoarea: “România considera cel de-al doilea Diktat de la Viena din 30 august 1940 ca neavenit… Astfel, dupa conceptia juridica româna, nord-ardelenii, fireste si evreimea deportata din Transilvania de Nord, trebuie sa fie considerati ca având cetatenie româna. De aici decurge obligatia guvernului român de a veni in ajutorul evreilor si de a face tot posibilul pentru salvarea lor”.

“Interventia lui Ernest Marton – se arata in articol – a fost stimulata de imprejurarea ca, dupa 23 august (1944), persoane cu un rol deosebit odinioara in politica româna, fosti tovarasi de actiune cu el, au ajuns din nou la putere. Dr. Ernest Marton in mai multe rânduri fusese membru al Parlamentului (român – n.n.) , ca deputat al Partidului Evreiesc in acea epoca, pe de o parte, pe baza de intelegere, pe de alta, in mod tacit, el se afla in relatii strânse cu Partidul National Taranesc si cu conducatorii acestuia. Intre acestia, cu personalitatile cele mai proeminente, chiar si cu Iuliu Maniu. La Bucuresti se mai aflau in acea vreme alte personalitati de frunte din Ardeal. Astfel, dr. Emil Hatieganu, fost avocat si profesor universitar clujean, care a avut o contributie serioasa la salvarea dr. Ernest Marton si la trecerea sa in Transilvania de Sud (s.n.). De asemenea, mai era la Bucuresti dr. Ionel Pop, fost avocat clujean. Pe acest Ionel Pop, guvernul român, prezidat de generalul Sanatescu, l-a numit Comisar al Teritoriilor Eliberate.

Dr. Ernest Marton a intrat in legatura cu acestia si le-a expus teoria sa juridica despre evreii din Transilvania de Nord. Vechile relatii, logica argumentarii si nadejdea in foloasele pentru România (…), toate impreuna au influentat pe potentatii noului guvern, care au fagaduit sprijinul lor pentru sustinerea actiunilor de salvare si pentru disponibilizarea necesara cailor diplomatice…

(…) Se pare ca relatia dr. Marton – Maniu – Hatieganu – Pop era mai eficienta si directa decât colaborarea dintre conducatorii evreilor ardeleni si a celor din Vechiul Regat”. 15

Preocuparile lui Ernest Marton confirma, in general, memoria mea. Formularile directe si continue despre “teoria juridica” a cetateniei, inca in octombrie 1940, si insusite de Conducerea Comunitatii Române din Transilvania de Nord, transformate in actiune intr-un mod oarecum conspirativ de autoritatile din România, atesta o preocupare prezenta in initiative menite sa usureze indeosebi viata evreilor. Ceea ce trebuie remarcat ca o certitudine, este faptul ca reteaua consulara a României de pe cuprinsul Ungariei, Italiei, Germaniei si al tarilor aflate sub control german, pe baza unor instructiuni exclusiv orale , a pus in practica, “teoria juridica” a lui Ernest Marton. Presa israeliana de limba româna a relatat in ultimii ani mai multe cazuri despre “consuli români generosi” (din Belgia, Franta etc.), care in anii razboiului au eliberat unor evrei, fosti cetateni români , documente de identitate si calatorie – pasapoarte adica – in calitatea acestora de cetateni ai statului român. Asemenea documente, in numar relativ mare – dar greu de aproximat – au fost eliberate si de Consulatul General al României la Budapesta. Si cum se va vedea, in urma unor pertractari, Organizatia Sionista din Ungaria a obtinut pasapoarte românesti chiar si unor evrei maghiari fara nici o legatura cu Transilvania de Nord, adica fara ca acestia sa fi avut in trecut cetatenie româna.

Interpretarea “juridica” pe baza careia a actionat presedintele Miscarii Sioniste din Ardeal a fost insusita si de A.L. Zissu, in calitate de reprezentant al lui Jewish Agency for Palestina , care a semnat, alaturi de dr. Ernest Marton, o adresa catre Ministerul Afacerilor Straine, unde se arata urmatoarele:

“Ati binevoit, cu o deosebita solicitudine si intelegere, sa va insusiti cauza supusilor români, indiferent de origine etnica, aflati azi in Germania sau in teritoriile inca ocupate de germani, ca urmare a unor deportari sau din alte cauze… Ne permitem a relua demersurile noastre (…), pentru ca, prin masuri de ordin practic, pe care ne permitem a vi le sugera, viata si sanatatea supusilor români, indiferent de origine etnica, aflati azi in Germania sau in teritoriile ocupate de germani, sa fie asigurata in modul cel mai eficient posibil.”

Semnificatia acestor interventii apare din ce in ce mai pregnant. Problema nu era a unei interventii formale, ci a unei concentrari obiective de forte solidar angajate in actiune.

Iata cum continua adresa semnata de A.L. Zissu si dr. Ernest Marton:

“Va rugam sa binevoiti a face sa parvina Guvernului german urmatoarea comunicare:

Urmare la comunicatul Guvernului Regal Român dat publicitatii la 25 octombrie 1944 si aparut in presa cu data de 26 octombrie 1944, in chestiunea supusilor români, indiferent de origine etnica (subl. ns.), aflati indiferent din ce cauze in Germania si in teritoriile ocupate de germani (…). In cazul in care demersul… va avea un rezultat pozitiv, va rugam sa binevoiti a interveni pe lânga forurile internationale in drept, spre a se putea, de urgenta, intocmi un tablou cu numele tuturor cetatenilor români, de orice origine etnica, aflati azi in Germania si teritoriile ocupate de germani, fie prin deportari din Ardealul de Nord, Franta, Belgia, Olanda etc.

Domnule ministru, in cazul in care Guvernul Regal Român si Excelenta Voastra veti reusi in aceste nobile demersuri pe care avem onoarea a vi le solicita prin prezentul memoriu, veti fi salvat de la moarte prin inimaginabile torturi, zeci de mii de fiinte nevinovate, in majoritate copii si femei, pentru care fiecare clipa de intârziere poate insemna un sfârsit fatal, ridicându-va in constiinta lumii civilizate si a poporului evreu de pretutindeni, pentru Tara, pentru guvern si pentru Excelenta Voastra, un monument de recunostinta nepieritoare”.

Memoriul – care subliniaza fara exagerari laturile dramatice ale situatiei – a fost predat Ministerului Afacerilor Straine. Cunoscând intâmplarile reale de viata, se poate constata ca memoriul nu desfigureaza, in nici un fel, continutul uman al tragediei. De altfel, toate demersurile facute de Miscarea Sionista erau caracterizate, in dinamica lor, de o tendinta severa spre adevar si realitate, cu atât mai surprinzator, cu cât faptele specifice situatiei aveau un caracter de criza.

In acel ceas al tulburarilor din Transilvania de Nord a iesit la iveala falimentul unui sistem imperialist, ce a urmat calea gresita a hungarismului, cu urmarile ce decurg din voia stapânilor de a cere socoteala , o ipostaza in care lucrurile nu se pot transforma nici in actiune nici intr-o lupta dintre doua – sau mai multe – forte, invingatoare ori invinse, ci numai intr-o razbunare de nimic controlata. Acest mod special de comportament era marcat de urmele feudale muribunde ale unei alcatuiri de stat.

In actiunea de tip nazisto-hungarist de extirpare a evreimii n-a fost vorba de conflictul unor adversari care se afla pe un teren de confruntari, nici de o dusmanie intre doua comunitati, ci de un masacru nerecunoscut ca atare pâna azi. O forma abuziva, perversa, de excitare a puterii de stat, urmarind realizarea unui “ideal national” . Este dificil de a talmaci o asemenea mistica nationala. Extirparea unei etnii, aflata in imposibilitatea de a reactiona, se situeaza in afara unui teren de lupta. Distrugerea evreilor in Ungaria s-a definit ca un conflict tragic al societatii insasi. Opinia ungara curenta a considerat-o drept o chestiune fireasca, apreciind ca substanta unei astfel de actiuni ar fi motivabila.

In plina tragedie provocata de pierirea celor 618.000 de evrei din Ungaria (intre ei aflându-se cei circa 200.000 de evrei ardeleni) s-a considerat ca la baza ei se afla mâna destinului si nu exercitarea monstruoasa a negarii vietii. Caci ea a intruchipat ignorarea absoluta a conditiei umane.

Nici pâna azi nu s-a facut o evaluare onesta sub aspect istoric a acelei monstruoase intâmplari pe care o constiinta nationala a acceptat-o ca expresie a naturii proprii si a inscris-o in propria sa biografie ca o manifestare a ursitei.

In memoriile lui E. Marton si A.L. Zissu adresate Ministerului de Externe de la Bucuresti, adevarate documente din cronica timpului, se vorbeste deschis de situatia evreilor, fara insa ca interventiile propuse sa fi influentat desfasurarea lucrurilor. Tara nu avea suficienta autoritate si nici forta ca sa domine natura contradictorie a situatiei. Si totusi cuprinsul acestor interventii face simtit un ingrijorat sentiment de omenie, exprimat cu un vadit accent afectiv.

Cum se va vedea, “teoria” lui Ernest Marton a avut si consecinte concrete, in afara celor semnalate de articolele pomenite, aparute in presa de Israel. Sa luam câteva exemple.

In jurnalul sau, cu data de 22 august 1944, Otto Komoly (1898 – 1 ianuarie 1945, data când a fost ucis pe malul Dunarii la Budapesta de nazistii unguri) consemneaza urmatoarele: “Seara, la 7 fara 1/4, in str. Vadász 29, in problema pasapoartelor românesti, Krausz comunica despre greutatile obiective survenite. In primul rând, consulul (român – n.n.) nu are suficiente pasapoarte (adica formulare), in al doilea rând, pretinde sa i se prezinte fie certificat de nationalitate româna, fie certificat de KEOKH (Controlul strainilor). 16

In nota 39 a acestei insemnari cuprinsul pasajului citat este largit astfel: “România a permis ca evreii din Ungaria sa emigreze in Palestina prin România. In România in anii 1940-1942, Garda de Fier si Armata s-au purtat fara mila cu evreii (…) Dar in 1944 a cautat sa usureze soarta evreilor ramasi. Incepând de atunci, nu numai ca i-a primit, dar i-a si ocrotit pe evreii refugiati din Ungaria. Presedintele comunitatii ortodoxe (din Ungaria – n.n.) , Fülöp Freudiger, impreuna cu 80 de tovarasi ai sai (adica cu intreaga conducere a comunitatii ortodoxe din Ungaria – n.n.) s-au refugiat, la 9 august 1944, din Budapesta (la Bucuresti), cu ajutorul pasapoartelor românesti”. 17

Insemnarile lui F. Freudiger au fost scrise in timpul refugiului acestuia la Bucuresti, in lunile august-septembrie, la indemnul doctorului Fildermann. Cei ce cautau azil la Bucuresti au procurat 80 de pasapoarte dintre cele trimise din România (la Consulatul român din Budapesta – n.n.) pentru evreii (fosti cetateni români – n.n.) aflati in Ungaria. 18

Cum au ajuns aceste pasapoarte – rezervate evreilor fosti cetateni români – sa fie date altor evrei, cu cetatenie maghiara, un asemenea transfer nefiind rezultatul largirii ospitalitatii statului român, ci a unei pervertiri frauduloase practicate de una dintre taberele evreiesti de la Budapesta, având o inclinatie fata de “solutii economice” . Faptul arata ca viata cotidiana si-a urmat cursul si trairea, participând selectiv si interesat la problemele atinse de criza istorica.

Iata cum explica Maria Schmidt, in comentariile sale, acest episod compromitator: “Cu ajutorul ofiterului SS Wysliczeni. 19 Freudiger si 80 de tovarasi ai sai au parasit Ungaria cu trenul. Freudiger, asa zicând din prima clipa a ocuparii tarii (a Ungariei – n.n.), se afla in relatii de afaceri cu Wysliczeni, care a participat si la extirparea evreilor slovaci…” Freudiger a recurs la ajutorul lui Wysliczeni pentru eliberarea fratelui sau mai mare, ajuns printre ostateci. Usile inchisorii s-au si deschis in fata fratelui sau, datorita unor bomboane ornamentate cu briliante, care aveau sa creeze baza pentru a cere alte favoruri. “Despre toate acestea din urma, despre circumstantele refugiului in România, despre modalitatea obtinerii pasapoartelor românesti si despre desfasurarea intregii actiuni, relatarea (lui Freudiger) nu scoate nici o vorba” .

Dintr-o stire din cuprinsul unei scrisori (inca nepublicate), pe care Otto Komoly (presedintele Organizatiei Sioniste din Ungaria), a trimis-o la 8 august 1944 din Budapesta si pe care i-am transmis-o eu insumi lui Ernest Marton la Bucuresti, 20 aflam urmatoarele: “Draga Erno, am aflat acum ca ai reusit sa gasesti o modalitate ca pe calea unor pasapoarte românesti de repatriere sa asiguri reintoarcerea a câtorva sute de familii. Din pacate aici chestiunea nu se afla in mâini bune si daca lucrurile vor continua tot asa, vor exista putine perspective pentru familiile sioniste. Dl. Kr. (probabil Krausz n.n.) despre acest lucru nu m-a informat deloc, in afara unei singure ocazii, când a vorbit despre 500 de pasapoarte 21 (românesti n.n.).

Eu insumi, intr-o nota adresata din Turda lui E. Marton, la 30.VII.1944, am semnalat ca “ieri au sosit din Ungaria vreo 7 evrei cu certificate de repatriere, nu stiu numele lor”. 22

Actiunea de salvare efectuata pe parcursul unui drum sinuos dar intr-un mediu obisnuit, cu participari multiple, personale si ale unor grupuri necesitau proiecte, elaborari, interventii care, contrabalansând presiunea dorintelor si ale sperantelor, trebuiau organizate in demersuri cât mai controlate.

Toate aceste demersuri nu s-ar fi putut transforma in actiuni concrete, daca n-ar fi existat o constelatie favorabila. Câteva stiri din cartea lui Gheorghe I. Bodea, Tragedia Evreilor , ofera o imagine a acestei constelatii, mai ales in privinta pozitiei oficialitatii românesti din structura superioara a ierarhiei sale.

Cunoasterea si constientizarea situatiilor in care a actionat tentativa de a-i ajuta pe evrei nu poate sa nu tina seama de atitudinea Guvernului României, ca si de cadrul de referinta al perioadei fata de aceasta problema.

Iata ce scria A.L. Zissu prim-ministrului Mihai Antonescu (considerându-l pe acesta “seful unui guvern obligat sa asculte de poruncile neinduratoare ale unui tragic razboi, hartuit de greutati inextricabile”). Larga toleranta a guvernului dumneavoastra fata de exodul evreilor unguri, polonezi etc (…) care au gasit si continua sa gaseasca aici (in România n.n.) un refugiu sigur si putinta unei definitive salvari prin emigratie…” 23