Ca urmare a contestării de către Ambasada României din Slovacia a omagierii poetului-martir Ion Şiugariu în Munţii Tatra, unde şi-a dat viaţa pentru eliberarea Cehoslovaciei, autorităţile de la Brezno au anulat numirea podului din localitate după numele eroului român. Diplomaţii MAE de la Bratislava au invocat Legea “Elie Wiesel” 217/2015.  Reprezentanţii MAE l-au condamnat post-mortem la moarte civilă pentru un articol de presă. Ulterior, s-a dovedit că poetul nu putea fi încadrat în nici o circumstanţă în această Lege absurdă. Dar aceste confirmări au venit din partea MAE chiar în ziua în care eroul trebuia omagiat la Brezno, pe 28 august 2015, iar în cazul MApN (vedeţi mai jos), peste alte trei zile, respectiv pe 31 august a.c.. De ce? Ziaristi Online va oferă un comentariu de Cristian Negrea de la revista Tactica şi Strategia şi mărturia fostului copil de trupă Miron Iustin despre moartea lui Ion Şiugariu şi eliberarea cu preţul a tone de sânge românesc a Ardealului ocupat de unguri şi apoi a Cehoslovaciei de hitlerişti. (Z.O.)

Un erou negat: Ion Șiugariu

Multe lucruri de minune fac aleșii noștri sau cei plătiți din banii publici. Dar de data asta, cei de la MAE s-au întrecut pe sine. Concret, e vorba de personalul unei ambasade române. Autoritățile din Brezno (Slovacia) au dorit să dea numele poetului Ion Șiugariu podului lângă care acesta a murit în timpul unui bombardament german la 1 februarie 1945, dar ambasada română refuză pe motiv că acesta ar fi fost fascist! Chiar citind legea nou apărută, acolo se spune clar că se interzice cultul persoanelor care au fost condamnate definitiv pentru holocaust, genocid sau crime de război, pe când Ion Șiugariu nici măcar nu a fost acuzat de așa ceva! Și doar a murit în luptă cu trupele fasciste!

Orice popor ar fi mândru să i se facă un astfel de omagiu ca recunoaștere a unui erou din rândurile sale, dar noi, nu, cei plătiți din banii poporului român, cu funcții în ambasada din Slovacia, nu vor asta, deși nicio lege din lumea asta nu-i oprește! E un caz de incompetență crasă, dacă nu ceva mai mult! Așa este dacă personalul care ne reprezintă peste hotare este numit pe criterii politice, de partid! La astfel de monstruozități ajungem.

Și ca să vorbim și despre Ion Șiugariu, pseudonimul literar al lui Ion Soreanu, adaug aici un articol apărut în Revista Tactica și Strategia nr 2, pag 14-15, din decembrie 2014. Pe atunci nu aveam de unde să știm că lui Ion Șiugariu, la numai câteva luni, îi va fi negată calitatea de erou al României tocmai de niște reprezentanți ai statului român în țara care a eliberat-o cu sângele său. Bieți eroi ai României, nici după moarte nu sunteți lăsați în pace!

E vorba de mărturia unui copil de trupă, Miron Iustin, care la 16 ani vede războiul din Transilvania, Oarba de Mureș, apoi în Ungaria, Cehoslovacia, și este martor la moartea lui Ion Șiugariu, fiind amândoi din sate apropiate, amândoi refugiați din Ardealul de Nord cedat Ungariei în 1940, și recuperat cu mult sânge românesc. Se pot vedea fotografii de pe front, casa memorială Ion Șiugariu și monumentul Ion Șiugariu din satul Băița, jud Maramureș. Nu cumva și acesta ar trebui dărâmat, stimați angajați ai ambasadei române din Slovacia? Cred că ar trebui să avem niște demisii, dacă nu, niște demiteri.

Îmi amintesc de Miron Iustin, acum la 89 de ani, cât de emoționat a mulțumit redacției revistei pentru că i-a păstrat amintirile de pe front! Iar partea cu Ion Șiugariu face parte din aceste amintiri. Păcat că nu face parte și din conștiința unor angajați ai statului român pe la ambasade.

MARTORUL ISTORIEI: MIRON IUSTIN

INTERVIU: MUREŞUL CURGEA CU CADAVRE ŞI SÂNGE. ŞAPTE NE-AM MAI ÎNTORS DIN TOATĂ COMPANIA

Miron Iustin s-a născut la 1 iulie 1928, rămas orfan de mamă în 1934, cu tatăl plecat la muncă în Braşov, a ajuns în 1940 slugă la un măcelar ungur la Aghireş, nu departe de Cluj. Printr-o întâmplare nefericită, este bătut crunt de stăpân şi de prietenii lui, salvat de un vecin, îşi ia lumea în cap şi pleacă la Cluj. Reuşeşte să treacă graniţa impusă în România şi ajunge la Turda, la punctul de triere a refugiaţilor. Neavând pe nimeni, împreună cu alţi patru copii, este înrolat ca şi copil de trupă în Regimentul 89 Infanterie Braşov. Învaţă carte mai departe şi devine telegrafist militar la staţiile TFF. După bombardamentele americane de la Braşov, unitatea se mută la Codlea, unde îi prind evenimentele de la 23 august 1944. Cu instrucţia de front făcută, se înscrie voluntar participând la luptele pentru eliberarea Ardealului până în Ungaria şi Cehoslovacia, deşi avea doar 16 ani. Martor la dezarmarea germanilor în zona Braşov, la 10 septembrie 1944 porneşte spre Mediaş cu unitatea şi de aici pe front.

Copilul de trupa MIRON IUSTIN (stg.) la Tisovec

Tactica şi Strategia: Care era funcţia dumneavoastră ca telegrafist fără fir?

Miron Iustin: Eu mergeam în linia întâi cu doi soldaţi înarmaţi lângă mine şi ţineam legătura cu comandantul de companie. Acestuia îi transmiteam până unde am ajuns şi dacă artileria trebuie să tragă acolo sau să lungească tirul, se transmitea mai departe spre statul major de unde veneau ordinele. Asta era funcţia mea, telegrafist din linia întâi, cu cercetarea mai mult. Erau cercetaşi care transmiteau şi eu trimiteam informaţiile mai departe.

TS: Unde vi s-a părut cel mai greu?

MI: Episodul cel mai greu a fost la Oarba de Mureş, că atâta mort era, vă spun, că aşa mergea Mureşul, cu cadavre. Pe Armata Română au obligat-o ruşii că numai pe acolo să meargă ei. Să nu mergem roată să-i înconjurăm, ci numai
drept înainte peste Mureş pe dealul Sângeorgiu. Apoi or murit, că era contingentul 1944, tineri neinstruiţi, că mai mult ştiam noi, că am făcut instrucţie în primăvară. Unsprezece mii or murit acolo! Spun sincer că m-am scăpat şi eu în nădragi. Am văzut cadavrele cum mergeau pe Mureş, Doamne fereşte, răniţi cum se înecau, zdrobiţi, picioare, sânge, vai de mine! Mureşul era umfl at de ploi, erau ploile din 1944. Am mers mai departe spre Câmpia Turzii, trupele noastre au ocupat acolo, dar am găsit dezastru nemaipomenit.

TS: Ce anume?

MI: Care n-or murit, soldaţii noştri, i-am aflat împuşcaţi acolo. Şi pe un preot, omorât acolo. Şi pe prizonieri îi împuşca şi, mă iertaţi, le-o tăia şi le-o băga în gură, să vadă soldaţii ce veneau. De la Oarba de Mureş ungurii or tot fugit înapoi, până la Carei. Nu ne-am mai întâlnit cu ei, doar cu nemţii. La Carei am prins o grămadă de unguri din secuime cu căruţe, vroiau să fugă de frică în Ungaria. Ei s-or temut că îi vom batjocori, cum au făcut ei, dar ce să îi batjocorim, că le-am dat de mâncare de la noi de la cazan, apoi i-am trimis înapoi acasă. Aşa am primit ordin, că de populaţia civilă să nu ne atingem, să nu-i jefuim, numai ruşii făceau asta.

TS: Ruşii erau indisciplinaţi?

MI: Da, indisciplinaţi, ei se băgau în chestii din astea. La Tokai numai un român a murit când ruşii au năvălit în crame şi au băut până nu au putut, au tras în butoaie şi s-au înecat în vin. Au murit o grămadă de ruşi şi i-au
declarat eroi, dar dintre ai noştri numai unul care ştia ruseşte şi traducea. Românii au avut ordin şi nu au participat. Pe tot frontul unde era de băut, ruşii davai.

TS: Despre trecerea Tisei?

MI: Da, de la Tisalok, la vreo doi km de Tisa, după ce am ocupat localitatea, am ajuns pe mal, la vreo douăzeci de metri, de unde am mers târâş până am ajuns pe malul Tisei. Pontonierii ne-au adus nişte bărci pneumatice. pe care le-au pus pe apă şi ne-am suit în ele, eu cu aparatul Kappa (zis și Gheu) în spate să trecem. Trăgea artileria, trăgeau mitralierele de pe mal. Tisa era foarte rapidă, învolburată, era toamnă cu ploi multe, mergeam pe câmp
şi se lipeau bocancii de noroi. Timp de o lună şi jumătate nu m-am descălţat, dar şi când am făcu-o, obielele erau putrezite, iar tălpile erau albe şi umfl ate. Atunci, la trecerea Tisei, deodată, pfuuu… un glonţ în barcă şi ea se
dezumflă şi se răstoarnă, toţi 16 picăm în apă. Noroc cu sergentul Cojocaru care vede că sunt pe cale să mă înec cu aparatul în spate şi m-a tras până pe mal. M-a pus într-o groapă să stau adăpostit până mi-am revenit. Aşa am scăpat.

TS: Spuneaţi şi de luptele din Cehoslovacia.

MI: Da, am ajuns la Tisovec unde am fost cartiruiţi, eu şi grupa de transmisionişti, la familia unui tâmplar, William Fuydear, Tesarski Mayester Tisovec, așa scria pe firmă, care ne-a îndrumat spre groapa comună în care germanii au îngropat prizonierii, ţiganii şi partizanii, și i-au acoperit cu var. Partizanii cehoslovaci doar luptau alături de noi, le dădeam de mâncare şi îi aprovizionam. Aici, la Tisovec, ruşii nu au putut ocupa, dar au venit trupele române, vânătorii de munte şi infanteriştii care au ocupat în trei zile toată zona. Pe morţii ruşi i-au îngropat în mijlocul parcului, pe ai noştri, săracii, i-au trimis să îi îngroape în altă parte, în cimitir, în parc doar sovietski soldat. Vai de bieţii ostaşi ai noştri, rupţi în bucăţi, vai de mine, nu-i bine de vorbit, când îmi aduc aminte…

TS: La Tisovec aţi luptat împreună cu vânătorii de munte?

MI: Da, cu vânătorii de munte, cu Divizia a 3-a a lui Mociulschi, Mociulschi a mers pe la Oradea, noi pe la Carei (vezi Tactica şi Strategia nr 1).

TS: Şi mai departe?

MI: După Tisovec am mers mai departe, şi când am ajuns la Brezno ni s-a terminat muniţia. Am mers în gară să luăm muniţia, comandant al trenului de luptă, responsabil cu aprovizionarea, era sublocotenentul Ion Şugariu, noi îl ştiam ca şi Soreanu. Noi eram cu căruţele pe drumul dinspre gară să luăm muniţie, eu îmi număram cartuşele că am primit trei încărcătoare pentru mine, chiar mă ciondăneam cu un sergent că nu erau complete, când nemţii au început un bombardament cu brandturi şi un proiectil a explodat lângă sublocotenent şi acesta a căzut. A venit o motocicletă cu ataş care l-a luat să-l ducă la postul de prim-ajutor, dar a murit pe drum. L-au îngropat undeva, apoi l-au dus la Zvolen, unde au îngropat mai mulţi eroi români.

Vedeţi aici: Cum a murit eroul-martir Ion Şiugariu, poetul ucis întâi de hitlerişti şi a doua oară de bolşevicii de la MAE şi “Elie Wiesel”. Deşi bolnav, a refuzat să plece în spatele frontului. Scrisoare In Memoriam, la data când urma să fie aniversat la Brezno

TS: Cum a fost cu armistiţiul?

MI: Victoria s-a declarat la 9 mai, dar noi, trupele române, a trebuit să mai luptăm până la 12 mai, am urmărit trupele germane până la 12 mai. A venit o veste la statul major că e pace, s-a răspândit din gură în gură, au
început să tragă de bucurie, dar nemţii încă trăgeau în noi şi am luptat cu ei în continuare. Atunci, pe 12 mai au depus armele, inclusiv o divizie maghiară, a 24-a, la Banska Bystrica, şi acolo mi-am găsit nişte consăteni de-ai mei
înrolaţi în armata maghiară. M-am dus la colonel ca să-i salvăm, că îi duceau ruşii în prizonierat în Siberia, noi nu aveam dreptul la prizonieri. Toate capturile de război, inclusiv camioanele sau altele, trebuiau predate sovieticilor, noi am rămas numai cu căruţele. Aşa că le-am dat la toţi trei câte o manta şi o capelă românească şi aşa or venit săracii pe jos până acasă.

TS: Şi aţi pornit spre casă.

MI: Da, am pornit spre casă 42 de zile pe jos până la Episcopia Bihorului. La Oradea ne-or făcut o primire frumoasă, câţi am rămas din companie, căci am rămas numai şapte din toată compania. Restul erau morţi, răniţi, evacuaţi sau dispăruţi. Ne-or întrebat care vrem să rămânem în armată, dar eu nu am vrut, fiindcă mă culcam noaptea şi visam numai cum vin cu armele spre mine să mă împuşte; eram tânăr, dar momentele alea au intrat în mine că nu dormeam noaptea. Eu am zis că nu mai vreau să rămân în armată, mă duc acasă. Şi m-am dus.

ION ŞUGARIU, UN POET ÎN TRANŞEE

Poetul Ion Şugariu, la rănirea fatală a căruia a fost martor Miron Iustin, s-a născut în satul Băiţa la 6 iunie 1914. Debutează în 1934 în revista liceului cu poemul Imn tinereţii. Absolvent al Facultăţii de Litere, i se publică trei volume de poezii: Trecere prin poarta albă (1938), Paradisul peregrinar (1942) şi Ţara de foc (1943). Mobilizat, ia parte la luptele pentru eliberarea Ardealului şi trecerea Tisei ajungând până în Cehoslovacia, la Brezno, unde este rănit mortal în timpul unui bombardament german. Este reînhumat în 1956 la Zvolen, în cimitirul ostaşilor români. Postum îi apar note din jurnalul său de front (Carnetele unui poet căzut în război, 1968), precum şi o parte din scrisorile către soţia sa, Lucia, azi locuind în Germania. Ulterior, după 1989, aceste note de jurnal sunt publicate necenzurat, cu referirile la aliaţii ruşi.

“Am început să ne îngropăm în noroi. Suntem plini de murdărie, ne mănâncă păduchii. Pe poziţie
mai sunt 150 de oameni. Când am plecat de la Jitaru eram 1000. Pe unde am trecut am lăsat numai morminte şi ţărână amestecată cu sânge. Tare am plătit scump Ardealul!“

Sursa: Cristian Negrea via Ziaristi Online

VIDEO de Angela Miclea: Amintirile unui copil de trupă

Vedeţi şi Albumul Foto de Angela Miclea – Amintirile veteranului de Război Miron Iustin

ANEXĂ: