La tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul

Pocăinţa – începutul cel bun a desăvârşirii omului

de Elena Solunca Moise

Atrăgea atenţia David că „atunci când ajung sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” şi se face că „păcătosul se laudă cu poftele lui” iar „cel care face nedreptate, pe sine se binecuvântează”. Lucrurile nu s-au schimbat prea mult, dar dacă răul pare mai mare este, spunea un gânditor contemporan, pentru că s-au înmulţit posibilităţile de a-l înfăptui. Nu cu mult altfel se petreceau faptele şi pe vremea Sf. Ioan Botezătorul, a cărei cinstită tăiere a capului o evocăm cu evlavia cuvenită şi spre învăţătură căci şi acum „zilele rele sunt”. Mai mult, parcă zilei nu-i mai este suficientă răutatea proprie şi caută spre cele din jur posibilităţi de a-şi trece pe răboj altele mai mari. În acest pustiu îl auzim pe Înaintemergătorul Domnului chemând: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”, adăugând deîndată: „drepte faceţi căile Domnului”. În Evanghelia Sf. Ap. Marcu se face şi precizarea „Credeţi în Evanghelie”, adică vestea cea bună anunţată de profeţii Vechiului Testament. Glasul lui suna şi sună în deşert, în sațiul-timp golit de sens şi semnificaţie, despuiat de rost în care deplângem neputincioşi criza spirituală contemporană şi incriminăm secularizarea ce pare o boală parcă fără leac a dând uitării îndemnul eliberator„drepte căile Domnului”. Desconsiderăm că însuşi cuvântul criză vine de la a judeca. Enunţat la modul general, îndemnul se pierde repede în urechile celor care „auzind, nu aud”. Când însă este adresat unor persoane reale şi se referă la fapte concrete, lucrurile iau o cu totul altă întorsătură. Fariseii de ieri şi din toate timpurile, cei de azi cu prisosinţă, primesc principiile, le promovează gălăgios, decretându-se purtători ai celor mai nobile principii, se împăunează cu ele, dar le încalcă intoxicând vremea. Semnificativă este o anume ciuntire a sensului – îndemnul imperativ la pocăinţă nu se mai raportează, cum s-ar cuveni, la împărăţia cerurilor, ci rămâne suspendat deasupra unui abis semantic. Se ignoră tacit că pocăinţa în sine nu este scop, ci o cale care astfel rămâne chiar atunci când este regală; ţelul rămâne pentru mereu „împărăţia cerurilor” şi spre acesta trebuie să ne aţintim privirile. Când însă îndemnul vizează o persoană concretă, lucrurile se schimbă radical şi explodează ura repede răzbunătoare. Sf. Ioan Botezătorul l-a mustrat pe Irod pentru păcatul de a trăi cu Irodiada, soţia fratelui său Filip, stârnind furtuna de ură mai ales a Irodiadei, care a hotărât să-l ucidă. Aşa a reuşit să adauge păcatelor dinainte, unul mai grav – adică adulterului, crima, în vana credinţă că le poate şterge pe amândouă. Ura ei şi-a făcut repede complice viclenia şi a căutat un prilej să-l ucidă pe cel care îi arăta cu limpezime chipul hâd al călcării poruncilor date de Dumnezeu.

Aşa s-a făcut că, de ziua aniversară a lui Irod, s-a pregătit petrecere mare şi Irodiada a îndemnat-o pe fiica ei, Salomeea, să danseze spre a-i face plăcere sărbătoritului şi a cere răsplată pe măsură. Zis şi făcut. Salomeea a primit să danseze şi a cerut ca plată celui căruia i-a satisfăcut plăcerea necuviincioasă capul Sf. Ioan Botezătorul. Deşi cu o umbră de regret, Irod şi-a ţinut cuvântul dat şi dorinţa Irodiadei transmisă de fiica ei a fost îndeplinită. În câteva cuvinte, aceasta este povestea care a făcut epocă şi a inspirat numeroase creaţii artistice de-ar fi să amintim doar cunoscuta capodoperă a lui Richard Strauss.

Deşi scurtă, povestea cuprinde în ea numeroase semnificaţii din care înţelegem mai profund condiţia umană în relaţia ei cu divinitatea al cărei chip îl poartă ca un însemn de mare preţ pentru identitatea condiţiei sale de cunună a creaţiei. Mai întâi, este surprinsă esenţa pocăinţei ca „îndreptare” a omului pe căile Domnului, preludiu al fericirii amintită de David încă la începutul primului Psalm: „Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut. Ci în legea Domnului este voia lui şi la legea lui va căuta ziua şi noaptea”. Rostul e pus în evidenţă mai departe: „lucrurile Lui sunt desăvârşite, căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat”. E de folos să ne amintim că, în Vechiul Testament, pocăinţa i-a salvat pe niniviteni, numai că exemplul lor rămâne aproape singular.

Lepădarea de sine şi înnoirea sinelui

Prin veac, Hristos ne cheamă să ne lepădăm de sine, să luăm crucea şi să-I urmăm pe Calea spre viaţa veşnică, dobândind împăcarea cu Dumnezeu. E împăcarea ce deschide înveşnicirea vieţii care înseamnă, după spusa Mântuitorului, a cunoaşte pe Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat şi pe şi pe Iisus Hristos pe care L-a trimis. Câţi dintre noi, care învăluind în falsă smerenie mândria repede pierzătoare, ne numim creştini şi urmăm pe Hristos avem demnitatea de a ne purta crucea, de a suporta necazurile sau suferinţele nu odată preţul abaterii de la căile Domnului. Şi azi, ca odinioară, ne rugăm şi cerem minuni, în mare parte îndreptăţite, fără a fi dispuşi să primim suferinţa al cărei sens îl trecem cu vederea şi nu încetăm a ne exprima nemulţumirea faţă de starea lumii şi starea noastră. Ne dezvinovăţim, ne lamentăm şi victimizăm, aşteptăm cerem mereu minuni fără să facem nimic din cele cuvenite cu adevărat. Ritualismul se extinde pustiitor secătuind credinţa şi iubirea de semeni convertind-o într-o învăluită iubirea de sine. Sf. Ioan Gură de Aur atrăgea însă atenţia că Hristos, care a făcut minuni ca nimeni înainte de El şi nici după El, nu a vorbit niciodată de valoarea lor intrinsecă, de faptul că ele sunt cele care ar duce la fericire. Aflăm însă, de pildă, că fericit este cel cu inimă curată. Se ruga şi David: „inimă curată zideşte întru mine şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele.” De plâns ar trebui să plângem numai pierderea mântuirii, spunea Sf. Ioan Gură de Aur, şi s-o facem ca după cei mai dragi ai noştri.

Iertarea – expresie a iubirii eliberatoare

În acest orizont, pocăinţa îşi arată virtuţile vindecătoare şi eliberatoare pentru că are temei într-o cercetare amănunţită a conştiinţei cu scopul precis de a măsura cât anume mai avem de străbătut până la împărăţia cerurilor. Poate e timpul să schimbăm accentul înţelegerii împăcate – să nu ne blocăm în imaginile iadului, ci să realizăm cât de păgubitoare este pierderea împărăţiei lui Dumnezeu; nu ce ne poate aştepta pe drept pentru păcatele noastre , ci ceea ce cu siguranţă pierdem. Ne spune Sfântul Părinte că să ne deprindem a privi pe dinafară lanţul duşmanilor şi pe dinăuntru dragostea pentru semeni. E o luptă şi ca orice luptă e însoţită de dureri pe care să le primim ca o binecuvântare şi să le suportăm până când simţim cum în inimă se naşte chipul lui Hristos. Ştim că Dumnezeu, ca bun Părinte mustră pe cel pe care îl iubeşte pentru că nu vrea să-l piardă. Necontenit stau la pândă deznădăjduirea şi trândăvia care aduc moarte: deznădăjduirea l-a dus la moarte pe Iuda când şi-a dat seama şi a mărturisit că a vărsat sânge nevinovat. Deznădăjduirea l-a oprit să se pocăiască şi l-a împiedicat să se mântuiască. Asemenea unei secete năprasnice, trândăvia, usucă strădaniile, seacă lacrimile pocăinţei şi deschide larg poarta îngăduinţei pe unde dau năvală păcatele. Mai mult, unii se laudă cu păcatele, lucru încă mai păgubitor pentru că atrage indirect şi pe alţii spre păcat, asemănându-se cu aceia care nu intră împărăţia cerurilor şi nici pe alţii nu-i lasă să intre.

A plânge pentru iertarea păcatelor făcute de ceilalţi

Subtili psihologi, sfinţii Părinţi îndeamnă, poate surprinzător, să plângem chiar şi pentru păcatele altora, pentru că, spun ei, suntem mădulare ale aceluiaşi trup. Plânsul pentru păcatele altora este, am spune, preventiv, el opreşte contaminarea cu răul punându-i ca stavilă iubirea fără de care „nimic nu sunt”. A plânge pentru păcatele semenilor este un semn de iubire vindecătoare pentru el şi un act de prevenire a înfăptuirii faptelor necuvioase. Să ne amintim cum s-a purtat Pavel cu cel alungat – nu a spus „iubiţi-l” ci „întăriţi în el dragostea”. Tot Sf. Ioan Gură de Aur aminteşte de fiul cel rătăcitor, când şi-a venit în sine, s-a întors acasă şi s-a pocăit: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu sunt vrednic să mă mai numesc fiul tău”. În iubirea sa, tatăl nu a pus să cerceteze ce a făcut cu averea, ori pe unde a rătăcit, nu l-a mustrat. S-a bucurat! L-a iertat cu gândul că îşi primise pedeapsa în „amărăciunea” roşcovelor ce-i păruseră dulci la început şi cumplit de amare apoi, în singurătatea întristată pentru despărţirea de cei dragi. Atunci când doreşti cu sinceritate mântuirea celuilalt, nu ai timp de cercetare a faptelor şi aproape nici nu mai aştepţi pocăinţa; totul e compensat cu asupra de măsură de iubirea ce toate le iartă şi nu cade niciodată. Dar atunci când, rând pe rând, toate cele drepte şi bune sunt alungate, în inimă nu se mai află loc de mântuire iar cetatea se întinde ca un deşert de unde viaţa aparţine unui trecut definitiv încheiat. Din iubire, Hristos l-a vindecat pe slăbănog cu cuvântul: „Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă”. Când fariseii l-au mustrat că face asta în zi de sâmbătă i-a întrebat: „Ce este mai uşor: a zice: „Ia-ţi patul tău şi mergi la casa ta” sau „Iertate îţi sunt păcatele?” Şi ca să arate ce putere are iertarea păcatelor l-a vindecat de slăbiciunea firii adusă de păcate ca abatere de la cuvântul Domnului.

A vedea venirea Fiului lui Dumnezeu

Învăţăm din viaţa Sf. Ioan Înaintemergătorul că pocăinţa poate dărui omului ceva mai mult. Făcând drepte căile Domnului prin curăţirea de întunericul ce vrea să ne orbească putem vedea venirea Fiului Său. Încă de departe văzându-l pe Hristos îndreptându-se spre Iordan, propovăduitorul pocăinţei L-a recunoscut şi mărturisit: „Iată mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii”. S-a sfiit să-l boteze, zicând că el are nevoie să fie botezat, dar când Hristos, Cel care a venit să plinească legea nu să o distrugă, i-a cerut s-o facă, i-a dat ascultare. Pocăinţa ca recunoaştere a neputinţei proprii de a lucra ceva fără ajutorul lui Dumnezeu cu ascultarea cuvântului Său. Minune: cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel şi s-a odihnit deasupra capului Mântuitorului. Atunci glasul Părintelui Ceresc a vestit: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru care bine am voit.” Dumnezeu care este Iubire nu poate dori decât binele omului şi este şi singurul care ştie şi o pateu face desăvârşit.

Deşi oarecum vidată de conţinut printr-o folosire obsedant fariseică, pocăinţa este izvor de nenumărate daruri, dintre care cel mai preţios ne pare una dintre fericiri: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceea vor vedea pe Dumnezeu. Exerciţiul stăruitor al pocăinţei aduce smerenia, haina inimilor curate şi mama tuturor virtuţilor. În icoana Deisis, vedem de-o parte şi de alta a Mântuitorului stau Sf. Fecioară Maria şi Sf. Ioan Botezătorul, îndemnul la smerenie deplină şi chemarea la pocăinţă nefăţarnică.

În stăruinţa de a „face drepte căile Domnului” de la care ne abatem nu odată, presimţim apropierea împărăţiei lui Dumnezeu, despre care Sf. Ap. Pavel scrie că „nu stă în cuvânt ci în putere”; puterea de a ierta după cum ne rugăm: „Şi ne iartă păcatele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”. Pocăinţa este ca o descătuşare pe care iertarea din inimă o transfigurează în vindecare şi eliberare şi prin ea ne facem vrednici lucrători ai propriei mântuiri şi vrednici de împărăţia cerurilor. Scrie Sf. Ap. Pavel că împărăţia lui Dumnezeu „nu este mâncare şi băutură, ci dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt”. Spunea Mântuitorul cum nu se poate mai limpede: „căutaţi împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor adăuga vouă”. E folositor să nu uităm aceste cuvinte mai ales în contextul crizei contemporane la temeiul căreia, recunosc mereu mai mulţi specialişti, stau mândria şi lăcomia.

Să căutăm mai întâi împărăţia lui Dumnezeu

Unde să căutăm împărăţia lui Dumnezeu? În afară întâlnim mereu mai multă ură, lăcomie, trufie, invidie, un adevărat război al tuturor împotriva tuturor. Toate alimentează scenarii apocaliptice într-o încercare vicleană de a ne obişnui cu ele şi să uităm, dacă nu chiar să renunţăm, la căutarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Uneori se invocă o povestire orientală despre un om care căuta piatra filosofală şi încins cu un lanţ de fier încerca fiecare piatră fără rezultat. Într-un târziu, bătrân fiind, aude nişte copii: iată moşul asta nebun e încins cu un lanţ de aur. S-a uitat şi aşa era şi a pornit înapoi să-l caute în neştire. Noi nu avem nevoie de întoarcere pe un drum pe care nu-l ştim şi pe care nu putem cunoaşte ce ne aşteaptă. Drumul ne este înainte şi-L avem mereu în faţă pe Hristos, biruitorul morţii şi îndemnul: „Cel ce vrea să vină după mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să vină după Mine”. Pocăinţa dă puterea lepădării de sine şi libertatea de a-L urma pe Hristos. Când ne vin necazuri şi suferinţe greu de acceptat să ne amintim că Mântuitorul le-a prevestit pentru a adăuga: „Dar îndrăzniţi! Eu am biruit lumea!” A înţeles-o tâlharul cel drept, care şi-a recunoscut păcatele, l-a mărturisit pe Hristos rugându-se: Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. I-a răspuns Hristos: „Adevărat,adevărat zic ţie. Astăzi vei fi cu mine în rai.” Nu fariseii care-şi făceau din sine idoli la care se închinau şi cereau şi altora să o facă, nici chiar vreunul dintre apostoli, ci un tâlhar pocăit a fost întâiul intrat în rai.

Din perspectivă contemporană, pocăinţa este o cale regală spre cunoaşterea de sine dar într-un sens mult mai cuprinzător decât cel socratic, sau psihanalitic care menţine omul în orizontalitatea labirintică a existenţei unde, prea bine, reedita destinul lui Sisif. Este începutul bun, mereu reînnoit al împlinirii cuvintelor cu care Hristos sfârşeşte Predica de pe munte: „Fiţi voi desăvârşiţi, precum Tată vostru cel ceresc, desăvârşit este!” Desăvârşirea aceasta este un urcuş neîntrerupt pe care până şi poticnirea sau căderea, cu ajutorul lui Dumnezeu primit cu sufletul doritor de mântuire, se face treaptă de urcuş duhovnicesc.

Rânduiala cere ca să cinstim sărbătoarea de azi prin rugăciune şi post care, tot de la Hristos am învăţat, poate alunga cei mai înrăiţi demoni. Pilda ne-o dă însuşi Înaintemergătorul, cel care s-a învrednicit de marele dar de a-L boteza pe Hristos, mare rugător şi postitor. Postul, cu mult mai mult decât o necesară curăţirea a trupului, este rugăciunea smerită a lui, pregătirea pentru a fi locaş al „duhului drept” care înnoieşte toate cele dinăuntru ale noastre. Străbunii ţineau o datină după care în această zi nu se mânca nimic de culoare roşie, nu se punea mâna pe cuţit sau pe ceva rotund. Superstiţie? Nici pe departe! E un semn de aleasă evlavie şi înduhovnicită sensibilitate ca nu cumva, printr-un act obişnuit, să ne facem păraşi ai uciderii celui care ne cheamă neostoit la pocăinţă ca să ajungem la împărăţia cerurilor. Făcându-ne inima locaş al duhului drept, rugăciunea este o împreună vorbire cu Dumnezeu în care, cerând şi primind iertare de la cel a-toate Milostiv, ne putem simţi ca nişte adevăraţi prieteni ai Săi, cum spunem într-o rugăciune când ne pregătim să primim Sfânta Euharistie. O rugăciune este sărbătoarea de astăzi şi scrutându-ne cele gândite, rostite sau făcute, să ne plecăm genunchii inimii şi minţii în faţa icoanei Sf. Ioan Botezătorul care îndeamnă la pocăinţă ca înaintemergătoare a împărăţiei lui Dumnezeu; să nu obosim a aduce slavă „Mielului Domnului”, care răstignit pe cruce într-o supremă îmbrăţişare se roagă de-a pururi: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”.

Sursa: Ziaristi Online