Istericalele dlui Pleşu. Ce a rezultat: “o noapte romantică, într-un burg medieval, cu o pizdulice lirică”

Andrei Pleşu şi neliniştile sale hormonale

Domnul Andrei Pleşu a trăit zilele trecute o mică dramă. Pe care, povestindu-ne-o el însuşi cu umorul binecunoscut, sper că nu va lua în nume de rău acest comentariu, făcut cu zâmbetul pe buze.
Aşadar, statutul de vedetă i-a jucat o festă. În plină lume a sa, de padișah al scriitorimii subvenționate şi prospere din săraca noastră țară bogată – se afla în librăria prietenului îndatorat (Humanitas), din urbea preşedintelui votat (Sibiu) – o tânără librăreasă lipsită, evident, de training şi orientare, i-a adus afrontul de a-l lăsa să treacă printre rafturi neobservat (ba chiar şi mai grav, nerecunoscut). Domnişoara i-a vândut maestrului cărți la preţ de listă, cu bonul fiscal îndesat în pungă (parcă ostentativ), uitând de politica de gratuităţi a editurii faţă de gloriile sale încă în viaţă (și, deci, cheltuitoare). Iar când spun gratuităţi nu mă refer doar la bani ci şi la mici extaze omagiale, ritualice, absolut necesare când zei ai hârtiei tipărite sub prestigioasa siglă se pogoară, cu carnea și oasele lor sfinţite, asupra stabilimentului H.
Din mărunta nebăgare de seamă a junei subjugate de căști și alte futile atracții, s-a iscat o întreagă dramă: cu lacrimi, ameninţări de concediere şi defulări libertine pe un blog local de fitzutze, crizutze, pizdutze. Din care domnul Pleșu, distribuit fără voia sa în hărmălaie, și-a recuperat celebritatea contra unei modice ciufuleli pricinuite de înghesuială.
Acum, nu-i vorbă, și dânsul s-a implicat să-ndese-n foale. Bun, inventează cineva o poveste naşpa despre tine și o publică pe un blog. Tu, ca un Guliver ce ești într-o lume de pitici, ce faci? Te desfoi în gesturi ample, să razi totul primprejur? Ceri drepturi pretoriene la replică, ameninți cu procese, dezlănţui investigații locale, mobilizezi presa să te ia de suflet?
Cam mult. Cam disproporţionat. Cam isteric!
Înţeleg! Pilos fiind, ciufulelile sunt mai încâlcite, frizerul costă mai mult, intervenţiile tentează mai tare.
Dar totuşi, ce să fi cauzat, în realitate, atâta deranj?
Întâi m-am gândit la efectul de domino. Pleşu, ca Pleşu. E robust, are simţul umorului, duce la tăvăleală. La acest capitol nu trădează fragilităţi. Bârfa însă ricoşa spre Liiceanu. Alt material, alte restricţii. Omul e paranoic şi panicard. Dacă dă în depresie? Dacă nu suportă scandalul? Şi atunci, Pleşu, a simţit nevoia să-l protejeze pe şoferul lui Siegfried ca şi pe vremea când l-a agresat Dinu Patriciu ori Herta Muller ori Adam Michnik. Pentru Liiceanu a făcut-o, nu pentru el.
Chiar aşa? Prea freudian, prea mâşkian, prea de bordel de gay, prea de domino cu două piese!
Până la urmă am abandonat această explicaţie. Totuşi, rolul lui Liiceanu în tărăşenie e marginal. Iar Pleşu nu e tocmai perie de bideu. Altceva ar trebui să fie…
Poate conjunctura. Puţine au mai rămas locurile din ţară în care intelectualii lui Băsescu să mai scoată capul în public fără cască de protecţie, ca motocicliştii. Printre aceste locuri puteai bifa până mai ieri, până la această poveste, Timişoara şi Sibiul. Sunt enclave în care crează băsistic artişti locali, unde îşi marchează teritoriile motani precum Mircea Mihăieş sau mâţe precum Ana Babeţi.
Tocmai aici să i se-ntâmple? Să defecteze până şi Sibiul? Marele filozof nu a mai putut suporta şi a clacat. Totul sau nimic. Sau jos bibliotecara incompetentă şi blogeriţa libertină, sau moarte speranţei şi glorie potopului. Binar!
Prea patetic. Prea sofisticat. Prea hollywoodian.
Şi atunci?
Să dăm credit realismului socialist.
Până la urmă, care au fost efectele palpabile ale crizei de nervi a domnului Pleşu? O extraordinară reclamă şi audienţă făcute blogheriţei provinciale. Transformarea acesteia într-o efemeră stea naţională.
Concluzia?
Domnul Pleşu şi-a achitat prin acest circ tabloidistic o noapte romantică, într-un burg medieval, cu o pizdulice lirică.
E mult? E puţin?
Depinde de vârstă, de frustrări, de neliniştile hormonale, de cota de piaţă.