Cu doar o generaţie în urmă, peisajul românesc era o pădure de lozinci în care nu credea nimeni şi o identitate naţională scârbită de valori uzurpate. Persoanele se „făureau” schizoid, jumătatea creştină pe ascuns, în societatea încă tradiţională, şi jumătatea anticreştină la vedere, în coşmarul comunist. Rezulta o ipostază sortită angoasei istorice şi metaistorice: copiii, cu simţul libertăţii încă neadormit, nu puteau pricepe, nici accepta nuanţa resemnării adulţilor, soluţia supravieţuirii prin abstragere din real; nici adulţii nu puteau pricepe drama bătrânilor, smulşi deodată dintr-o existenţă sacră milenară şi cuceriţi de păgâni.

Aceste trei feluri de strigăt lăuntric care sunt cum nu se poate mai reale – şi pe cât s-a putut de realizabile prin dizidenţe de o mare nobleţe – sunt complet ignorate de noua breaslă de istorici aghiografi caricaturişti ai Sfinţilor Români, care omit, printr-un malpraxis de maieutică, cel mai important aspect hermeneutic: lumina. Lumina taborică din sufletele Sfinţilor şi lumina sufletească din realitatea unui popor. Subliniind exclusiv ororile temniţelor, dar bagatelizând isihasmul lor, ei insinuează o prihănire asupra Sfinţilor. În timp ce-şi clădesc cariera pe cel mai sensibil tabu (lor accesibil!), lasă asupra generaţiilor ce vin sămânţa perfidei lor contra-mistificări, cu care se ajunge la aceeaşi concluzie cu cea dorită de mistificatori.

Diferenţa este că aceştia din urmă, prin vehemenţa negaţiei lor, confirmă sfinţenia, pe când ceilalţi, prin varietatea erorii, o stabilesc sub semnul îndoielii, exact cum străşnicia cu care iudaismul neagă Întruparea lui Hristos nu poate clătina convingerea creştinilor, dar amploarea propagandei catolice a ateizat până astăzi multe popoare creştinate. Propovăduitorii care nu văd decât delaţiuni, torturi, disperare, abjecţie şi interminabile convoluţii ale suspiciunii nu pot gândi altfel decât în parametrii prin care fără să vrea fac dovada cea mai clară a filiaţiei, formării şi rostului lor, cu totul altul decât cel evanghelic.

L-am întrebat de mai multe ori pe Părintele Justin dacă e de datoria Bisericii să recenzeze necruţător asemenea false aghiografii şi „activităţi martirologice”. Prima dată a răspuns: „nu e nevoie de pierdere de energie; cărţile lor vor arde cândva la fel cum au ars cărţile lui Ceauşescu, în piaţa publică”. Iar altă dată a răspuns: „poate se va găsi din când în când cineva să-i smerească…”. Şi ultima dată a zis: „cum se odihneşte conştiinţa, aşa trebuie făcut”.

De bună seamă, cuceritorii scriu istoriile oficiale, iar istoriile adevărate se păstrează în folclor. Din ce în ce mai mult după 1989, desprinşi cu migală din însemnările lor pe cătuşe, adevăraţii viteji soleau o tihnă luptătoare, o rezonanţă definitoriu românească. Aşa se ajunge la a înţelege cu inima „starea de religie”, prin oameni care o întruchipează, nu prin oameni care şi-o închipuie.

Clericii colaboraţionişti de atunci şi de acum, cu sufocanta lor prezenţă în prim-plan în timp ce-i ostracizează pe veritabili, erau şi sunt neînstare să predea, nici să realizeze vreo religie, alta decât cea dictată lor de la Partid. (Partid = unitate de gândire, limbaj, simţire, voinţă şi acţiune între persoane posedate de acelaşi duh, unitate observabilă în orice domeniu social din secolul XXI). Refuzând Ideea devin înşişi refuzaţi de ea; având singura reuşită că creează atei militanţi prevăzuţi cu pedanterii scolastice şi limbă de lemn. Se aşteptase toată lumea ca după Revoluţie iudele să se retragă din impostura Spiritului şi din activitatea de năpârci de profesie. Însă, profitând de faptul că singurul liant al românimii e credinţa, şi deci atacul la slujitorii credinţei, indiferent că sunt autentici sau mimi, siluieşte cumva şi integritatea naţională, au rămas aşadar ca mai nainte, ba s-au mai înmulţit cu tehnici noi, subiect care continuă a fi tabu (nu de pătruns, ci de articulat) pentru oricine are perspectivă. (Sigur, pe câte un zelot locvace şi vituperant mai călăreşte travestit vreun arhicon; dar cine mai ia seama, în vacarmul alienării?…) Delicateţea cu care la noi trebuie să se amâne momentul unei penitenţe publice ca-n soborul elen e speculată cu abitir de grobianismul caracteristic lingăilor de Partid, care caută şi Sfinţilor bube-n cap, mai ales când acestea izvorăsc mir.

Oricum, în general de lucrurile esenţiale nu se face tapaj, cum explica şi părintele Steinhardt despre diferenţa între credinţă autentică şi exaltare, sau între bunul simţ patriotic şi şovinismul paranoic uşor de remarcat (sau de stârnit) la cei care n-au încă trăiri identitare – fiindcă autenticul, atât în raport cu Divinul (credinţa), cât şi în raport cu Societatea (identitatea naţională) vine dintr-un firesc în care sublinierile sunt de prisos.

În zorii unei ere masonice în care dreptul de moştenire asupra Patriei şi Patrimoniului e din ce în ce mai disputat, zestrea pe care ne-au lăsat-o Sfinţii închisorilor, în calitatea lor de deţinuţi aruncaţi iar şi iar la groapa comună a revizionismelor, este inexpugnabilă: libertatea de conştiinţă, cuvintele lui Dumnezeu şi oasele lor sfinte.

Felul în care ei iubesc ne revelează stringenţa ascendentă a sensului de a fi român. O iubire care desfide lipsa de sens impusă ca dogmă modernă e o moştenire care ne salvează de sinucidere. Când obosim murind, ei pun înaintea minţii noastre strălucirile smereniei lor, acurateţea discernământului lor. Ei dau setei noastre cea mai temeinică alinare: nu modelul (peri)patetic al supravieţuirii, ci modelul de a exista creator prin categoriile Binelui. Precauţi şi discreţi, ni s-au arătat cu toată neputinţa lor omenească, făcând imposibilă idolatrizarea, pentru ca atunci când se vor arăta (şi s-au arătat deja!) în mesianica lor putere să zdrobească orice îndoială asupra sfinţeniei lor.

Deci ce poate să facă un cetăţean „de bine”, raţional şi cumpătat, asaltat şi în Stat, şi în Biserică, de imposturi şi ateo-uzurpisme?

Poate să înceapă prin a respinge în imanent şi în absolut factorul ce animă şi uneşte ambele tipuri de extremism manifest (nu cel acum pretextat de alogeni), şi anume materialismul dialectic de tip marxist, acest pseudo-filosofic sistem de anti-gândire care neagă existenţa gândirii, în timp ce o foloseşte diabolic pentru a o destructura. Se extaziază de forţa materiei, dar neagă puterea sufletească de a se extazia. O ideologie care urâțește, abrutizează şi întunecă tot ce atinge, lăsând pe omul care i se supune într-o stare de maximă trufie. Dacă e inteligent, urăşte calm, total, cu o cruzime atât de glacială că nu-şi permite savurarea nici faţă de sine; dacă e tâmp, urăşte maniacal, pe îndelete, tensionat. Apologetica modernă ar avea datoria unei analize lingvistice despre atare categorii, dacă n-ar fi rămasă atât de în urmă la capitolul eresuri noi, sau „derapaje” (ca să cităm trademarkul de condei al dlui Pleşu). Materialistul marxist, cel mai înverşunat dogmatist ateu, vrea ca toţi să-l slujească pe el sau să dispară, să moară, să agonizeze. Dovada – Statul Universal: o devălmăşie de noţiuni şi elemente (culturi, naţiuni, persoane, organe, toate devenite din „întreguri”, „părţi”) şi un şir de plăpânzi ciberantropi a-culturaţi şi a-cosmologizaţi. În medicină, anarhia şi nediferenţierea celulară sunt cele două clase de maladii tumorale.

Din nefericire, mai precis din lene, această „religie” le-a părut multora mai interesantă şi mai demnă de urmat decît religia pocăinţei şi jertfei de sine, propovăduită de Moisi şi de Iisus Hristos, Mesia şi Domnul. Nu e cazul românului (dacul hristic), altfel n-ar fi putut striga ca dintr-un singur piept: „Vom muri şi vom fi liberi!” Cu toate pârghiile spirituale, informaţionale şi tehnologice care se folosesc împotriva lui, el stăruie în nemurire.

Cum reuşeşte? Prin axiomaticul său anti-materialism: conştiinţa este liberă şi nu poate fi determinată de materie. Nu e o teorie. E o experienţă pe care Sfinţii Români din temniţe au demonstrat-o faptic, dar au şi explicat-o: chiar dacă se sting puterile sufleteşti şi puterile minţii, chiar dacă se stinge puterea voinţei, credinţa este o putere a conştiinţei care leagă existenţa umană de Creatorul ei cu o legătură indestructibilă.

Spun Noii Mărturisitori (pr. Felea, pr. Calciu, m. Marcu, Trifan, Ianolide, Bordeianu, B. Stănescu, ş.a.) că spre deosebire de credinţa imaginată, care se surpă şi la nivel de discurs, puterea reală de a crede nu este nici a voinţei, nici a raţiunii, nici a părerii sau a afectului; e o lucrare a energiei dumnezeieşti. Faptul că este dăruită dinafara Lumii, de la Dumnezeu, o ocroteşte de a putea fi stinsă dinăuntrul Lumii, oricâte presiuni informaţionale, spirituale sau fizice s-ar încerca asupra ei, inclusiv moartea. Impulsul cel mai lăuntric al fiinţei umane, din partea cea mai inviolabilă a inimii spirituale, cognoscibilă numai de către Dumnezeu, şi nici măcar de către om însuşi, face ca simpla năzuinţă de a crede Lui să fie imediat şi pentru totdeauna, dincolo de orice accidente existenţiale, adumbrit de o Putere de neînfrânt. Acesta e testamentul antropologic, gnoseologic şi soteriologic al Sfinţilor Români din secolul al XX-lea. El confirmă prin trăirea unor zeci de mii de oameni cea mai tainică învăţătură scripturistică, printr-o experienţa prorocită pentru vremurile dinaintea sfârşitului lumii.

Corolar 1: Taina Persoanei este simbolizată prin nume. De aceea este de importanţă esenţială dedicarea (afierosirea, închinarea) identităţii personale prin nume. Numele creştin asigură legătura de Har (descrisă mai sus) şi prin urmare, mântuirea. Numele „fiarei” (omul văzut ca obiect/animal), adică identitatea numerică taie legătura de Har – fiindcă este o dedicare a persoanei către non-persoană (prin urmare e o asumare liber aleasă, peste care Dumnezeu nu trece). De acolo începe imovabilitatea voinţei inimii, care face imposibilă mântuirea. De aceea Sfinţii închisorilor au subliniat monstruozitatea identităţii numerice şi faptul că acceptarea ei este ireversibilă, fiindcă implică participarea la toate anti-tainele. Dimpotrivă, oamenii care vor fi ales harul, nu-l vor mai pierde. Rugăciunea lucrează simţul harului, simţ fără de care raţiunea nu poate pricepe spectrul sau efectul nici unei decizii sub auspiciile absolutului.

Corolar 2: Taina Persoanei este scrisă în Apocalipsă, şi se desfăşoară pe mai multe planuri, simultan, dar cu intensităţi diferite, până ce planul duhovnicesc cu cel istoric se aliniază într-un paradox parabolic perfect: materialismul cu spiritualismul, adevărul cu neadevărul, sfinţenia cu drăcovenia, toate la apexul realizării lor. Aprinderea totală a ipostasului omenesc cu lumina Duhului Sfânt nu se cuvine să aştepte, lax, clipa în care e inevitabil, ba şi teribil, ci este datoria epectazei. Nu e o abstracţiune plenitudinea Crucii şi a Învierii în Clipa care s-a oprit ca să poată fi.

Corolar 3: Când înţelegerile se inversează, martiriul nu mai e la vedere; când se adânceşte suferinţa nevăzută, în duh, materia nu o mai poate reflecta. Teorema e valabilă şi reciproc. Lucrul metafizic, confirmat şi în fizică (homo faber dei la Geneva, „Trinity” a la Los Alamos, sau principiul bombei cu neutron) arată, prin perihoreză, o perpetuă translaţie a creaţiei umane din alteritară în identitară. Astfel creaţiile omeneşti se esenţializează, se contrag luând realitate din ce în ce mai în miezul fiinţei, acolo unde se asamblează conştiinţa şi întipăreşte Fapta în viaţa inimii. De aceea eshatonul e „ca prin foc”. De aceea şi Legea Divină, în istoria ei, odată adusă în ochiul omenesc, trece din afară tot mai în lăuntru. De aceea Primul Mucenic – Hristos – suferă întreaga suferinţă posibilă, iar urmând Suişul Lui (planul mântuirii), Mucenicii au suferit în primele veacuri mai întâi cu trupul (prigoanele romane), apoi şi cu sufletul-afectul (monahismul), apoi şi cu mintea (confruntarea cu eresurile), apoi şi cu voinţa (prigoana comunistă), apoi şi cu duhul (acum) – bineînţeles e vorba de accentul suferinţei, iar nu de un aspect singular al ei! – prin urmare în acele zile Crucea, ca semn al martiriului lăuntric şi al biruinţei spirituale, nu va fi văzută lumii care-şi închide ochii dinspre ea, ci lumii nevăzute, a cărei prezenţă „tot trupul” va şti. Tot palimpsestul simbolistic al lumii moderne nu face decât să contrasteze, prin complexitatea sa aiuristă, evidenţa unei axiome pe care Eliade n-a dus-o până la capăt: homo religiosus este doar reflecţia exoterică a peceţii hristice la temelia omului.

Prin mărturiile lor teologice, filocalice, isihaste şi mistagogice, Sfinţii Români din temniţele comuniste se constituie într-un Sobor unit în cugetare ortodoxă şi trăire ortodoxă; cunoaşterea lor de Dumnezeu, unirea lor cu El, unitatea lor cu pleroma Bisericii Triumfătoare, superbia fineţii lor sufleteşti în cele mai crunte şi îndelungate suplicii îi arată purtători de Dumnezeu într-o măsură până la care semiotica universală n-a suit s-o poată descrie.

la pomenirea Prorocului Ilie, 2015
Neonila

Mănăstirea Petru Vodă

Preluare: Ziaristi Online