Scria Psalmistul: „Râvna casei tale m-a mistuit, că vrăjmaşii mei au uitat cuvintele Talele.” În deschiderea acestor cuvinte am aşeza cu evlavia cuvenită pe întreaga trecere pământească a Sf. Mare Proroc Ilie Tesviteanul, sărbătorit astăzi de toţi creştinii. Cu adevărat, râvna credinţei în „Dumnezeu Cel viu” l-a mistuit pe Proorocul Ilie până într-atât încât a fost luat „ca” la cer de un car de foc, pentru că „Domnul păzeşte pe toţi cei ce-L iubesc”. Nu a cunoscut moartea, a fost ridicat şi purtat spre un loc tainic, ştiut doar de Dumnezeu (ca Enoh) şi de unde va reveni, motiv în virtutea căruia mai este numit şi „înainte mergătorul celei de a doua veniri a lui Hristos”. Mai scria David că: „Voia celor ce se tem de El o va face. Şi rugăciunea lor o va auzi şi El îi va mântui” iar viaţa Marelui Proroc ilustrează cum nu se poate mai bine aceste cuvinte. A fost într-o zi ca aceasta când Sf. Ilie a fost ridicat „ca” la cer, semn nedezminţit întru nimic pentru puterea credinţei şi rugăciunii mistuitoare care ridică pe om dincolo de condiţia sa cotidiană spre înaltul sfinţeniei, a apropierii de Dumnezeu. Sf. Ilie a avut tăria de a da pe faţă deşertăciunea închinătorilor la idoli, cei „făcuţi de mâini omeneşti”, care sunt totalitate lipsiţi de putere pentru că sunt lipsiţi de duh. Este admis că credinţa este un dat fundamental al omului de unde deducem că este esenţial în ce sau în cine credem, pentru că o credinţă nedreaptă sau fără temei sucombă sub propria sa deşertăciune şi sleieşte pe om de puterea de a se îndumnezei.

Tradiţia spune că Sf. Ilie a fost dăruit de Dumnezeu puterea de a deschide şi închide cerurile şi că atunci când s-a născut, tatăl său a văzut nişte bărbaţi drapaţi în alb care îl înfăşau în scutece de foc. Când i-au dat numele, i-au dat i-au dat să mănânce o flacără, simbol al credinţei sale incandescente pentru Dumnezeu. De fel, era din Tesvi (de aici numele de Tesviteanul)în Galad şi descindea din neamul lui Aaron, fratele lui Moise, ai cărui urmaşi erau destinaţi să fie preoţi. A trăit într-un timp de criză spirituală şi morală profundă, când era rege Ahab şi soţia lui, Izabela, dăduse ordin ca toţi profeţii şi oamenii care credeau în Dumnezeu şi nu se închinau lui Baal să fie persecutaţi. Asimilat cu belzebut, Baal era o zeitate păgână a fertilităţii şi vremii al cărei cult impunea, între altele, sacrificarea copiilor, fapt pentru care evreii nu-l acceptau nicicum. Persecutaţi erau şi cei care nu se închinau lui Astarte, zeiţă feniciană a procreaţiei şi fecundităţii. Împătimită în ura sa împotriva profeţilor, Izabela a pornit un adevărat război împotriva lor, dar Ilie nu s-a temut, ci a mers la rege şi, înfruntându-l i-a zis: „Domnul e viu”. Spre a-şi întări spusa, a adăugat că nu va ploua decât „prin cuvânt din gura mea”. Cuvintele i-au fost cu putere multă de a început o secetă cumplită care a pârjolit totul – oamenii mureau pe capete, la fel şi animalele, totul era pustiit şi domnea doar o arşiţă înăbuşitoare. Gândea Sf. Ilie că o asemenea urgie avea să aducă poporul lui Israel la pocăinţă, fapt ce nu s-a întâmplat.

„Dacă Dumnezeu este Domnul, mergeţi după El”

Ca să fie în afara acestei urgii, Dumnezeu i-a spus Sf. Ilie să se acopere cu o piele de oaie, să meargă dincolo de Iordan, la râul Kerrit, unde îşi potolea setea. Proverbiali pentru cruzimea lor chiar faţă de puii lor, consideraţi impuri corbii veneau regulat de-i aduceau mâncare – pâine dimineaţa şi carne seara. Dumnezeu dorea să-l înveţe astfel pe Sf. Ilie că se cuvine ca la credinţă să se alăture iubirea şi să-i fie milă de poporul care suferea de foame şi sete. În fapt şi aceasta este ideea pe care se cade a o pune la inimă spre a o face să rodească bogat în fapte. E o paidee divină a iubiri. Să ne amintim că Sf. Ap. Pavel scrie: „şi dacă aş avea atâta credinţă încât să mut munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt”. Seceta nu dădea semne să treacă iar Domnul l-a trimis pe Profet în Sarepta din Sidon, la o văduvă şi astfel să vadă ravagiile arşiţei şi să-i fie milă de popor. Sarepta era o femeie păgână şi săracă şi căuta lemne ca din puţina făină şi uleiul rămas să facă o pâine pentru ea şi fiul ei după care să aştepte să moară. Femeia nu s-a zgârcit, nu a luat seama doar de ea şi fiul ei, găsind de cuviinţă să-şi onoreze oaspetele iar Sf. Ilie, prin cuvântul său, a făcut ca pâinea şi uleiul să fie îndeajuns până la venirea ploii. O femeie păgână a arătat că milostivirea este în firea omului, dincolo de credinţa religioasă. Numai că, doar la câteva zile mai târziu, fiul văduvei a murit şi , în durerea ei nemărginită a crezut că Sf. Ilie este vinovat. Proorocul l-a luat pe copil în camera unde locuia, a suflat de trei ori şi l-a înviat, prefigurând astfel învierea celor adormiţi. O tradiţie spune că acest copil era Iona, cel care a stat în pântecul balenei trei zile şi a ieşit viu, prevestind Învierea Domnului, care şi vorbeşte de „semnul lui Iona”.

Totul arăta ca un sfârşit de lume, dar Dumnezeu-Iubire ca un înţelept proniator nu şi-a arătat mila înainte ca Sf. Ilie să înţeleagă ca El nu doreşte moartea păcătosului, ci reîntoarcerea la credinţa cea adevărată. L-a trimis pe Sf. Ilie la Ahab ca să-i spună că seceta va înceta. Regele a fost surprins să-l vadă viu pe acela pe care îl ura de moarte şi chiar îl şi credea plecat dintre ei vii. A chemat întregul popor pe muntele Carmel să asiste între confruntarea care a fost, în esenţă, între două credinţe – una adevărată, alta falsă: Dumnezeu cel viu şi Baal. S-au pregătit toate după rânduială – doi tauri aşezaţi fiecare pe cât un rug, fără să fie aprins niciun rug. Sf. Ilie a făcut un altar cu 12 pietre, câte seminţiile lui Israel, a săpat un şanţ în jur, la mijloc a fost aşezat un taur şi a poruncit ca şanţul să fie umplu de trei ori cu apă.  Cei care s-au rugat mai întâi au fost profeţi lui Baal şi, cum era de aşteptat, ruga le-a fost deşartă ca şi credinţa, după cuvintele lui David care zice că idolii „ochi au şi nu vor vedea, urechi au şi nu vor auzi”. Cu glas mare s-a rugat şi Sf. Ilie către Dumnezeul lui Avraam, Isac şi Iacob şi îndată din cer a coborât foc de-a ars până şi apa din şanţ. Toţi au căzut cu faţa la pământ şi au strigat: „Domnul este singurul Dumnezeu”. Văzând cele petrecute, Sf. Ilie i-a ucis pe profeţii mincinoşi. Prin veac, glasul său îndeamnă: „Dacă Dumnezeu este Domnul, mergeţi după El!”

Iubirea – încununarea credinţei în Dumnezeu

La auzul masacrului căruia i-au căzut victimă profeţii ei, regina Isabela şi-a ieşit din fire şi a jurat cruntă răzbunare. Obosit, întristat, crezându-se singur, Sf. Ilie a luat-o prin pustiu şi se ruga lui Dumnezeu să-i ia viaţa. Sf. Ioan Gură de Aur vede aici un semn de slăbiciune din partea celui care, neînfricat fiind, s-a temut de răutatea unei femei. Mai este însă şi un semn al grijii nesfârşit iubitoare a lui Dumnezeu: „Fii milostiv, ca stăpânul Tău”, pregătindu-l să poată îmbrăca „haina iubirii de oameni”. A venit un înger şi i-a dat apă şi pâine, după care, revenindu-şi în putere, Sf. Ilie a pornit la drum cale de 40 de zile până la muntele Horeb, unde odinioară Dumnezeu s-a arătat lui Moise. Era hrănit de un corb aşa cum îl vedem în multe icoane. Îl trudea singurătatea şi gândul că era părăsit de toţi, urmărit doar de cei care voiau să-i ia viaţa. L-a ascultat pe Dumnezeu şi a ieşit din munte. L-a întâmpinat o furtună puternică dar în care nu era Dumnezeu, cum nu era nici în cutremurul şi focul care au urmat. A venit apoi o adiere blândă iar Sf. Ilie a înţeles că în ea era Dumnezeu şi-a acoperit faţa. Blândeţea este încununarea credinţei a cărei râvnă l-a purtat pe Marele Proroc ca pe un drum al desăvârşirii pe care ne îndeamnă Hristos. Atunci, Domnul în nesfârşita-i blândeţe l-a încurajat spunându-i că mai sunt încă şapte mii de bărbaţi care nu s-au închinat lui Baal şi i-a poruncit să se întoarcă pe acelaşi drum înapoi şi să-l ungă ca rege al Siriei pe Hazael. Pe drumul acesta l-a întâlnit pe Elisei, însemnând „Dumnezeu e mântuire”, care era la arat pământul tatălui său şi care l-a urmat ca pe un părinte. Când Sf. Ilie a fost dus în carul de foc, Elisei a strigat:”Tatăl meu, tatăl meu, carul lui Israel” şi a prins în cădere cojocul Sf. Ilie, devenind moştenitor al darului său. Duhul Sf. Ilie nu a întârziat să-şi facă simţită prezenţa binefăcătoare pentru că s-a arătat fiului său duhovnicesc în drum spre acasă la Iordan. Trebuia să treacă apă şi a făcut-o uşor cu ajutorul cojocului primit de la Proroc care a despărţit Iordanul iar Elisei a mers ca pe uscat.

Întreaga viaţă a Sf. Ilie, urmată exemplar de aceea a Sf. Elisei, ne face să ne înfiorăm cu David şi să zicem ( pentru a câta oară?)„cât de minunat este Domnul întru sfinţii Săi”. Minunat, adică peste puterea omului acolo unde se află „firescul” lui Dumnezeu ca o chemare la împreună lucrare a binelui – sfinţii lucrează poruncile Domnului iar Domnul ascultă rugăciunile lor. Nu spunea oare orbul din naştere vindecat de Hristos: „Noi ştim că Domnul nu-i ascultă pe păcătoşi; ci de este cineva cinstitor de Dumnezeu şi-i face voia, pe acesta îl ascultă”. Cu rugăciunile Sf. Proroc Ilie să învăţăm că Dumnezeu nu e în cutremur, nici în foc ci în adierea abia presimţită a milosteniei şi blândeţii. Să urmăm îndemnul lui Hristos: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Foto: Icoane pe sticla din Sapanta