Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului din cadrul Academiei Române a organizat în perioada 25-26 iunie 2015 conferinţa internaţională intitulată „1965. De la Gheorghiu Dej la Ceauşescu. 50 de ani de la schimbarea conducerii comuniste”. Cu acest prilej, au susţinut comunicări valoroase istorici şi cercetători din cadrul următoarelor asociaţii academice, universităţi şi institute specializate din România şi din Republica Moldova: Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România, Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, CNSAS, IICCMER, INST, Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi Biblioteca Metropolitană (Bucureşti); Universitatea Alexandru Ioan Cuza (Iaşi); Universitatea de Vest (Timişoara) şi Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova. Una dintre comunicări a fost dedicată “Canalului Morţii”, proiect  început şi abandonat sub Gheorghiu-Dej, unde s-a lucrat în principal cu deţinuţi politici sub control sovietic, proiect reluat şi finalizat ulterior de Ceauşescu, fără aportul URSS.

Vieţi furate. La Canal, i se spunea „Americanul”.

Cazul inginerului Nicolae Vasilescu – Colorado.

O stradă are două tăbliţe, una la intrare, alta la ieşire. Când dispar tăbliţele, dispare şi strada. Cam aşa se-ntâmplă lucrurile la Câmpulung-Muscel. Au dispărut „Haiducii Muscelului”! De ce ei şi nu alţii? O enigmă nedesluşită de luni de zile de autorităţile locale. Ar mai fi un răspuns. “C-aşa e-n tenis…”. Vorba lui Toma Caragiu. De ce în tenis? Pentru că aceleaşi autorităţi locale nu-şi bat capul să atribuie altei străzi numele unui biet jucător de tenis care n-a ajuns să câştige măcar un turneu de Mare Şlem. De-ar fi câştigat, poate i-ar fi dat vreo 500 metri pătraţi, să crape de invidie buştenarii. E vorba de inginerul câmpulungean ţărănist NICOLAE VASILESCU, zis Colorado. De ce Colorado? Pentru că acolo, în America, a devenit inginer minier, dar a învăţat şi să joace tenis de cânp. Minier ca să ajungă să lucreze la Canalul Dunăre-Marea Neagră, la începutul anilor ’50. Iar tenis ca să joace în timpul liber cu granguri precum dr. PETRU GROZA şi ION-GHEORGHE MAURER. Da’ nu i-a folosit la nimic când s-a pus problema „stârpirii sabotorilor şi diversioniştilor” de la Canal. Tot l-a „stârpit” în ‘52 Securitatea, din ordinul lui GHEORGHIU-DEJ, în modul descris pe-ndelete în broşura de partid şi de stat „Procesul sabotorilor şi diversioniştilor de la Canal”, plină de clişeele Războiului rece “cald”. Pe el şi încă doi: un inginer minier şcolit în Franţa şi un mecanic de locomotivă şcolit în Germania. Despre ultimii doi, aflăm mai multe din cărţile „Secante româneşti” (autor Adrian Irvin ROZEI) şi „Cazul NICHITA DUMITRU. Încercare de reconstituire a unui proces stalinist” (autor Doina Jela). Despre NICOLAE VASILESCU-COLORADO ştim mult mai puţin.

În eseul „Asimetrii dejisto-ceauşiste. NICOLAE VASILESCU-COLORADO, «Americanul» executat la Canal.” am analizat sumbrul destin al musceleanului NICOLAE VASILESCU-COLORADO, executat sub Gheorghiu-Dej şi reabilitat sub Ceauşescu. Stalin, “eliberatorul” Europei de Est, şi-a “marcat” teritoriul cu ajutorul marionetelor aduse la putere şi protejate de Armata Roşie. Între anii 1948-1952, imediat după anatemizarea lui Tito, în întreaga regiune s-a pus în practică „experienţa”acumulată în anii ’30 în Rusia. Procesele-spectacol au vizat iniţial „purificarea” activului superior de partid, dar şi crearea iluziei unităţii lagărului socialist. O unitate aparentă, bazată pe instalarea şi întreţinerea fricii şi urii: frica de arestare, frica şi ura faţă de sabotori, complotişti şi spioni, frica de Războiul Rece şi „cald”. În acest concert monstruos se încadrează şi procesele intrumentate la Canalul Dunărea-Marea Neagră, în 1952, de Securitatea autohtonă şi consilierii sovietici.

De regulă, prin procese de tip stalinist, aşa-numitele “procese-spectacol”, înţelegem procesele intentate liderilor opoziţiei încolţite (NIKOLA PETKOV în Bulgaria, IULIU MANIU şi ION MIHALACHE în România, “paralizarea” Partidului Micilor Agrarieni în Ungaria – n.a.). sau unor conducători ai partidului comunist însuşi, „canibalizaţi” de proprii lor camarazi, la sugestia “tătucului” STALIN, prin procese coordonate de consilierii sovietici trimişi de BERIA şi ABAKUMOV.

În primii ani postbelici, în principal datorită conflictului STALIN-TITO, o pletoră de astfel de “răfuieli interne”, soldate cu execuţii, au fost declanşate în ţările de “democraţie populară”: KOÇI XOXE / kɔtʃi dzɔdzɛ în Albania (1949 – nereabilitat, cu toate presiunile URSS şi Iugoslaviei, făcute după moartea lui STALIN), DONATH GYORGY şi LÁSZLÓ RAJK în Ungaria (executat în 1947 – foto -, respectiv 1949 – cel din urmă reabilitat la 6 octombrie 1956, înaintea contrarevoluţiei din 23 octombrie 1956), TRAICIO KOSTOV în Bulgaria (1949 – reabilitat în aprilie 1956), RUDOLF SLAŃSKY şi VLADIMIR CLEMENTIS în Cehoslovacia (1952 – reabilitat parţial de NOVOTNY în aprilie, respectiv decembrie 1963, şi integral de DUBCEK în mai 1968), LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU în România (arestat primul, în martie 1948, dar executat abia la 17 aprilie 1954, adică după moartea lui STALIN – reabilitat de CEAUŞESCU şi pentru a se debarasa de ALEXANDRU DRĂGHICI, pe baza Hotărârii Plenarei CC al PCR din 22-25 aprilie 1968, reabilitare consfinţită de sentinţa de achitare emisă de Tribunalul Suprem la 28 mai 1968).

Pumnul greu al lui STALIN urma să lovească şi Polonia, ţară în care i se pregătea un astfel de proces lui WLADISLAW GOMULKA, arestat în perioada iulie 1951-aprilie 1955. L-au salvat doar ezitările lui BIERUT şi dispariţia fizică a lui STALIN. În timp ce stalinistul WALTER ULBRICHT, mână forte, abia în 1956 s-a simţit ameninţat de un “complot”, al foştilor propagandişti WOLFGANG HARICH şi WALTER JANKA, condamnaţi rapid la 10, respectiv 5 ani de închisoare.

Desigur, „răfuielile”pe linie de partid şi de stat din ţările totalitare, indiferent de coloratură, “brună” sau „roşie”, prezintă un interes aparte nu numai pentru istorici, ci şi pentru publicul larg.

Prin prezentul eseu încerc să onorez memoria altor victime ale regimului totalitar de timp comunist din România, victime despre care s-a vorbit şi s-a scris mai puţin. Cele din procesul primului lot de ingineri şi muncitori de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, soldat cu 5 condamnări la moarte (3 executări), după un simulacru de proces care se încadrează în aceeaşi tipologie, a proceselor de tip stalinist de care nu ne-a fost dat să scăpăm decât prin altul, soldat cu rapida executare a soţilor NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU în ziua de Crăciun a anului 1989, condamnaţi şi pentru „subminarea economiei naţionale”.

O mărturie a domnului RADU CIUCEANU scoate la iveală interesul lui GHEORGHIU-DEJ de a intra în istorie prin finalizarea unui proiect ambiţios antamat în anii ’30 cu un consorţiu britanic (Sir Alexander Gibb): realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră şi a unui port militar. Directorul general al lucrărilor urma să fie – în 1948 – unchiul domniei sale, profesorul universitar CRISTEA MATEESCU, creatorul şcolii româneşti de hidrotehnică. În acest scop, GHEORGHIU-DEJ i-a invitat la discuţii pe profesorul MATEESCU, însoţit de AUREL ROZEI, inginer la fel de experimentat, ambii cu studii în străinătate. Competentul profesor universitar i-a demonstrat că economia ţării nu dispune de resursele necesare (utilaje şi forţă de muncă specializată) pentru finalizarea rapidă a unui proiect atât de complex, de nivel european, existând riscul eşecului personal şi compromiterea socialismului.

În mai 1949, la sugestia lui STALIN, interesat, printre altele, nu numai de valorificarea unor utilaje „obosite” la alte lucrări gigantice de pe teritoriul U.R.S.S., ci şi de o viitoare bază secretă de submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a submarine, conducerea de partid a decis începerea lucrărilor la acest proiect, parte integrantă a „programului de reconstrucţie economică a ţării şi de construire a socialismului”, urmând să beneficiem acolo, „din plin”, de experienţa specialiştilor sovietici.

Într-un discurs rostit înaintea zilei de 23 august 1949, ANA PAUKER a accentuat: „Construim fără burghezie şi împotriva burgheziei”. Primul număr al ziarului de şantier „Canalul Dunăre-Marea Neagră”i-a publicat discursul, iar lozinca a fost scrisă pe o pancartă albă, cu litere roşii, aşa cum putem afla din voluminoasa creaţie a „răsfăţatului” scriitor proletcultist PETRU DUMITRIU, „Drum fără pulbere”, lăbărţată pe nu mai puţin de 666 pagini (semnul fiarei – n.a.). Coincidenţă bizară, ediţia electronică a „Raportului Tismăneanu” are tot 666 pagini!

Nu numai PETRU DUMITRIU şi-a format mâna pe şantierele Canalului, ci şi ziaristul SERGIU FĂRCĂŞANU, viitor scriitor SF, retras ulterior pe meleaguri israeliene, după ce transmis „Scânteii” corespondenţe pline de „ură proletară”.

Organismul abilitat pentru executarea activităţilor de proiectare şi construcţii-montaj era Direcţia Generală a Lucrărilor Canalului Dunăre-Marea Neagră (DGC – n.a.), subordonată direct Consiliului de Miniştri. Primul director general al Direcţiei Generale a Canalului, cu rang de ministru, a fost numit, în septembrie 1949, muncitorul agricol GHEORGHE HOSSU, urmat, în perioada 1951-1952, de inginerul MAYER GRÜNBERG, respectiv 1952-1953, de VASILE POSTEUCĂ (spionul sovietic MIŞA POVSTANSCHI, infiltrat la 23 august 1944 în Comandamentul Gardă al Formaţiunilor de Luptă Patriotică – n.a.), în timp ce iniginerul A. BECIN conducea grupul de experţi sovietici.

Ca forţă de muncă necesară executării lucrărilor, s-a recurs în principal la trei surse: 1) personal civil de profesii şi categorii sociale diferite, recrutat din întreaga ţară, 2) militari în termen (constructori şi servicii de pază) şi 3) deţinuţi – atât de drept comun, cât mai ales din deţinuţi politici (condamnaţi sau cu pedepse administrative). Deşi salariile de care beneficia personalul civil erau extrem de atrăgătoare, raportate la media pe ţară, condiţiile grele de muncă au impus o creştere masivă a ponderii deţinuţilor, de la circa 20% în septembrie 1949 la peste 80% în noiembrie 1952. Totul, conform principiului marxist, adică “după nevoi”. „Arestările se făceau după nevoile Canalului şi nu după vina anumitor elemente duşmănoase“ se arată în declaraţia din 16 martie 1968 a col. ILIE BĂDICĂ, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950-1953:

Lucrările avansau greu, cu costuri enorme şi multe pierderi de vieţi, iar conducerea de partid a înţeles că şansele finalizării sunt mici. Nu a îndrăznit să ia vreo decizie până la producerea „miracolului”: la 5 martie 1953 a încetat din viaţă STALIN. Din „respect”, au lăsat să treacă trei luni, iar la 18 iulie 1953 au „înmormântat” şi proiectul, decretându-se încetarea lucrărilor printr-un HCM secret. „Delfinul” NICOLAE CEAUŞESCU le-a reluat în 1976, pe baza altui proiect, cu tăierea panglicii la 26 mai 1984. Fără ajutor sovietic şi fără baza secretă de submarine!

Pentru ca populaţia să nu creadă că este vorba de un eşec al noii orânduiri sociale, DEJ a identificat în 1952 – cu “binecuvântarea” lui STALIN – şansa de a se debarasa smultan de “aripa moscovită” a conducerii partidului şi, prin ricoşeu, de a acuza de toate relele intelectualitatea tehnică, insuficient de bine “dresată” să execute, obedientă, ordinele partidului.

De “aripa moscovită” (ANA PAUKER, VASILE LUCA, TEOHARI GEORGESCU) s-a servit iniţial pentru eliminarea lui LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU, fost ministru de justiţie, un potenţial concurent. În mai-iunie 1952 este trecut pe linie moartă VASILE LUCA (vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe între 1947-1952). Mai întâi criticat ca deviaţionist, apoi arestat, judecat şi condamnat la moarte prin Sentinţa nr. 180 din 8 octombrie 1954 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem pentru „subminarea economiei naţionale” şi „activitate intensă împotriva clasei muncitoare”. Prezidiul Marii Adunări Naţionale îi comută pedeapsa în muncă silnică pe viaţă şi va înceta din viaţă la Aiud, la 27 iulie 1963. Prompt, Sfatul Popular din localitate emite certificatul de deces numărul 1165 din 30 iulie 1963. Fusese vinovat, printre altele, de “numirea unor sabotori şi alte elemente ostile în sectorul financiar-bancar, vizând în mod deliberat întârzierea dezvoltării industriei grele”, dar şi „favorizarea chiaburilor şi a micilor capitalişti”. Odată cu VASILE LUCA au fost arestaţi ALEXANDRU IACOB, ministrul său adjunct şi DUMITRU CERNICICA, preşedintele Comitetului de Stat pentr Preţuri. În mod miraculos, ALEXANDRU IACOB şi DUMITRU CERNICICA supravieţuiesc închisorilor (CERNICICA, în perioada 1992-2004, a locuit în America!), iar în septembrie 1968, împreună cu nefericitul VASILE LUCA, sunt reabilitaţi de Tribunalul Suprem prin Decizia nr. 29/1968, care casează sentinţa iniţială şi îi achită de orice penalitate.

La 10 iulie 1952, ANA PAUKER, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, este demisă din funcţia de ministru de Externe şi pierde orice poziţie în partid, iar moartea sa, la 3 iunie 1960, va trece neobservată.

La Plenara din 28 mai 1952, DEJ îl îndepărtase şi pe TEOHARI GEORGESCU, fost vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Interne. Va fi arestat în februarie 1953, în aprilie 1955 şi reabilitat abia în 1968. Îl înlocuise imediat cu docilul ALEXANDRU DRĂGHICI, adjunct la Interne, care a preluat în septembrie şi funcţia de ministru al Securităţii Statului.

Este momentul în care „victoriosul” DEJ, responsabil pe linie de partid şi de stat de bunul mers al lucrărilor la Canal, ia decizia ca Securitatea să se ocupe şi de „sabotorii” de acolo.

“Ghinionul” inginerului AUREL ROZEI a fost nu doar faptul că era nevoie de “ţapi ispăşitori” pentru eşec, ci şi transferul său la Canal sub semnătura lui VASILE LUCA şi a lui ALEXANDRU IACOB, pe post de şef Sector Planificare.

Ca să se delimiteze de abuzurile epocii lui Dej şi să se debaraseze de “incomodul” DRĂGHICI, CEAUŞESCU impune formarea unei Comisii de anchetă, compusă din GHEORGHE STOICA, VASILE PATILINEŢ, NICOLAE GUINĂ ŞI ION POPESCU-PUŢURI, consiliată de ministul de Interne ION STĂNESCU. Cercetându-se, din noiembrie 1965 şi până în august 1968, modul în care s-au desfăşurat procesele de la Canal din toamna anului 1952, s-a aflat, de exemplu, din depoziţia lui MIŞU DULGHERU (MOISE DULBERGER), pe atunci colonel de Securitate, că în iunie sau iulie 1952 a avut loc o şedinţă în care IOSIF CHIŞINEVSCHI a informat că GHEORGHIU-DEJ înşusi “cere să se organizeze rapid un proces de sabotaj”. La şedinţă au luat parte ALEXANDRU DRĂGHICI, VLADIMIR MAZURU, GHEORGHE PINTILIE (TIMOFEI BODNARENKO, zis PANTIUŞA), ALEXANDRU NICOLSCHI (BORIS GRÜNBERG), GOGU POPESCU şi consilierii sovietici ŢIGANOV şi MAXIMOV. CHIŞINEVSCHI a condus şedinţa iar GOGU POPESCU a prezentat un dosar în care DULGHERU, solicitând să-l consulte, nu a găsit dovezi de sabotaj. DULGHERU s-a deplasat de mai multe ori la Constanţa, însoţit de ŢIGANOV şi MAXIMOV, pentru a organiza ancheta, iar indicaţiile privind mersul acesteia veneau de la POSTEUCĂ, un apropiat al lui GHEORGHIU-DEJ. Declaraţiile acuzaţilor şi ale martorilor erau traduse imediat pentru consilierii sovietici care le triau, rămânând care conţineau dovezi de vinovăţie în scopul alcătuirii dosarului de proces.

Depoziţia din 1968 a lui MAXIMILIAN VARDAN, şeful Direcţiei a II-a Contrasabotaj din Securitatea Statului este concludentă: „Conducerea Canalului, care nu are acces la planurile sovieticilor, aceştia refuzând să le dea, acoperă grave deficienţe de proiectare, printre altele porţiunea de nisip apţian a cărui betonare ar costa cât încă un canal […] S-a început pe bază de documentaţii incomplete şi greşite.” Dovada limpede a obstrucţiilor făcute de sovietici, de natură să amplifice dificultăţile insurmontabile cu care se confruntau la faţa locului, specialiştii români. Nemulţumit de conţinutul obiectiv al raportului, oportunistul ALEXANDRU DRĂGHICI îl destituie pur şi simplu pe VARDAN şi decide să meargă personal la faţa locului în vara anului 1952 pentru a impulsiona ancheta ordonată de DEJ prin CHIŞINEVSCHI şi urmărită prin POSTEUCĂ.

Prin “metode specifice”, de la verificarea dosarelor de cadre până la instaurarea unei atmosfere de teroare şi suspiciune generalizată pe şantiere, concentrând la faţa locului echipe de anchetatori „de succes” din întreaga ţară, organele de Securitate reuşesc să însăileze un complot pus la cale de „sabotori şi diversionişti”, formând două loturi de acuzaţi (inginerul GHEORGHE CRĂCIUN, fratele cunoscutei activiste de partid CONSTANŢA CRĂCIUN, a intrat în al doilea lot).

Primul lot includea opt inginer şi doi muncitori, arestaţi simultan în noaptea de 30 iulie 1952 şi anchetaţi cu sălbăticie pentru a fi apoi judecaţi – în zeghe şi cu ochelari de tablă la ochi în permanenţă – în marea Sala a Clubului Muncitoresc de la Poarta Albă în intervalul 29 august (vineri) – 1 septembrie (luni) de Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti, deplasat la faţa locului, asistat fiind de un Tribunal al Poporului format din 12 juraţi.

Prin Sentinţa nr. 1 din 1 septembrie 1952, inginerii AUREL ROZEI-ROSENBERG, VASILESCU NICOLAE zis COLORADO, PETRE CERNĂTESCU şi GEORGESCU GHEORGHE-TOPAZLĂU, împreună cu mecanicul de locomotivă DUMITRU NICHITA, au fost condamnaţi la moarte pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.” (art. 3 din Decretul nr. 199/1950). Dintre aceştia, VASILESCU NICOLAE zis COLORADO şi NICHITA DUMITRU au mai fost condamnaţi şi la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” (art. 2 din Legea nr. 9/1950) şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru delictul de „încercări de agitaţie” (art. 327, alin. 5, Cod Penal)., urmând să execute pedeapsa cea mai grea. Adică execuţia!

Au mai fost condamnaţi:

Inginerul NICOLAE FRANGOPOL NICOLAE la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”, la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru „încercări de agitaţie.”

Inginerul MIRCEA CIORAPCIU la muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”

Inginerul IONESCU OPRIŞAN la 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”, 25 de ani de muncă silnică pentru crimă de „ameninţare a păcii popoarelor” şi la 10 ani de închisoare corecţională pentru „încercări de agitaţie.”

Inginerul CONSTANTIN NIŢESCU la 25 de ani de muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”

Mecanicul de locomotivă PETRE VIERU la 20 de ani de muncă silnică pe viaţă pentru crimă de „sabotare a propăşirii economiei naţionale a R.P.R.”.

Toţi acuzaţii au fost condamnaţi la 10 ani de degradare civică.

Colegiul militar al Tribunalului Suprem al R.P.R., judecând recursurile sabotorilor de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, condamnaţi la moarte de către Tribunalul Teritorial Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952, respingând recursurile.

Ca urmare a primirii cererilor de graţiere, Prezidiul Marii Adunări Naţionale a comunicat Ministerului Justiţiei, la 10 octombrie 1952, aprobarea comutării pedepsei cu moartea în muncă silnică pe viaţă pentru GHEORGHE GEORGESCU-TOPAZLĂU şi PETRE CERNĂTESCU şi respingerea cererilor de graţiere pentru VASILESCU NICOLAE zis COLORADO, AUREL ROZEI-ROSENBERG şi DUMITRU NICHITA.

Conform raportului medicului-legist, sentinţa a fost executată la 14 octombrie 1952, orele 0.3 (sic!).

Actul de acuzare respectă pe de-a întregul „clişeele” de politică internă şi externă valabile în perioada “caldă” a Războiului Rece de la sfârşitul anilor ‘40 – începutul anilor ’50.

„[…] ticăloşii de teapa bandiţilor din boxă se sprijină moral şi material pe ajutorul stăpânilor lor imperialişti, pe călăii poporului coreean, pe asasinii imperialişti americani şi englezi. Aceasta ne demonstrează că sfera LUPTEI DE CLASĂ DIN INTERIOR nu poate fi privită izolat de lupta lagărului păcii împotriva imperialiştilor aţâţători la război. […] Serviciile de spionaj AMERICAN, ENGLEZ ŞI TITOIST nu se dau în lături de la cele mai mârşave acţiuni de subminare a succeselor regimului nostru de democraţie populară, punând la dispoziţia agenţilor lor armamentul şi fondurile necesare desăvârşirii acţiunii lor criminale. Galeria odioşilor criminali imperialişti şi titoişti se complectează cu figurile bandiţilor din interiorul ţării de teapa lui VASILESCU-COLORADO, CERNĂTESCU, ROZEI, CIORAPCIU, TOPAZLĂU şi ceilalţi acuzaţi. Puţini şi netrebnici, aceste lepădături ale societăţii, punându-şi speranţele în război, propagau războiul aducător de jale şi lacrimi, de sărăcie, ruină şi moarte.”

Fără a intra în detalii tehnice, atrage atenţia modul în care Securitatea a încercat să construiască un scenariu apocaliptic din care să rezulte o acţiune coordonată între oameni legaţi prin „poziţia de clasă şi trecutul lor criminal”, care lucrau în „sectoarele-cheie”: PLANIFICARE, MECANIC şi TEHNIC DE EXECUŢIE ca să poată şubrezi, astfel, socialismul:

În Clubul Muncitoresc de la Poarta Albă se aflau sute de muncitori, tehnicieni, ingineri de la toate şantierele Canalului şi din întreprinderile dobrogene, printre care şi numeroşi agitatori care periodic strigau lozinci („Moarte bandiţilor!”, „Trăiască tovarăşul Gheorghe Gheorghiu-Dej!”, „Moarte sabotorilor!” etc.). În faţă trona o masă lungă, acoperită cu pânză roşie, iar pe peretele din spate se aflau la loc de cinste portretele lui STALIN şi GHEORGHIU-DEJ. La masă se aflau cei 12 juraţi, împreună cu şefii muncitorilor pe linie de partid şi sindicat. Pe laterale, completul de judecată ai Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti deplasat la Poarta Albă, format din general-maior de justiţie ALEXANDRU PETRESCU ca preşedinte, lt. col. COCIŞ GHEORGHE şi cpt. de rangul II BACIU TEODOR, ca membri. Procuror militar, cel care a susţinut rechizitoriul, era maiorul de justiţie TEODORESCU OVIDIU.

Celor aproape o mie de oameni prezenţi în incinta Clubului Muncitoresc li se alătura o altă mie de persoane aflate afară, care ascultau dezbaterile la megafoanele de pe camioanele-platformă.

Semnificativă mi se pare REGIA la care s-au dedat organele de partid cu prilejul procesului. A existat o repetiţie prealabilă în sala mare a Teatrului de Stat din Constanţa, cu şedinţe ţinute pe 5 şi 6 august 1952, între orele 18-24, la care au participat membrii Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor de pe întreg Canalul (ASIT). Scopul repetiţiei a fost „dresarea”participanţilor pentru demascarea „duşmanilor poporului” şi solicitarea de către aceştia ca Tribunalul, încă neconstituit atunci, să îi judece public şi să se obţină, prin presiuni populare, PEDEAPSA CAPITALĂ. Iar pentru ca spectacolul să fie deplin – pâine şi circ – imediat ce s-a pronunţat sentinţa, a avut loc mitingul de satisfacţie, tribuna fiind aceleaşi camioane-platformă, la care au luat cuvântul aceiaşi vorbitori ca şi la repetiţia preliminară (ex. fraţii GHEORGHE şi NICOLAE VASU, muncitori stahanovişti de la Uzinele “23 August”, respectiv „Mathias Rakosi”, viitori deputaţi; cu titlu anecdotic, strungarul NICOLAE VASU făcea parte din Comisia ARLUS aleasă pentru organizarea serbărilor de 7 noiembrie, alături de – pe lângă nelipsiţii conducători de partid şi de stat, de civili precum actriţa Lucia Sturdza Bulandra şi compozitorii Ioan Chirescu şi Sabin Drăboi, iar în 1953, cu prilejul Festivalului Mondial al Tineretului Democrat, i-a onorat pe oaspeţi cu un discurs înflăcărat – n.a.).

Faptul că inginerul AUREL ROZEI-ROSENBERG absolvise în perioada interbelică École Nationale Supérieure des Mines din Saint Etiénne, Franţa, preferând să revină în ţară pentru a-şi practica meseria, devenind între timp şi acţionar la renumita societate minieră „Mica”, nucleul unui puternic concern industrial, dar mai ales activitatea pe care a desfăşurat-o în cadrul Direcţiei de Livrări de pe lângă Comisia româno-sovietică însărcinată să trimită ruşilor datoria de război, au atras atenţia conducerii Ministerului de Finanţe, în primul rând ministrului VASILE LUCA şi a adjunctului său, ALEXANDRU IACOB. Aflaţi deja în vizorul Securităţii din ordinul luli GHEORGHIU-DEJ, chiar aceştia sunt cei care îi semnează ordinul de transfer la Canalul Dunăre-Marea Neagră în postul de şef al serviciului PLANIFICARE. Practic, condamnarea lui la moarte, după ce i s-a mai pus în cârcă şi acuzaţia de a fi SIONIST, în condiţiile în care nici nu se gândise vreodată la aşa ceva, aşa cum a şi punctat în pledoaria sa finală. În urma sa rămâneau, fără apărare, soţia LOLA (LEA) şi cei doi copii, ALEXANDRU şi ILEANA.

În nota informativă semnată cu numele de cod „Marga”, datată 30 iulie 1950, se afirmă că ROZEI ar fi spus următoarele:

„Noi suntem din altă lume şi, orice facem, regimului i se pare că noi suntem contra.”

O frază care spune totul. O asumare conştientă a tragediei ciobanului din balada „Mioriţa.”

Spre deosebire de AUREL ROZEI, NICOLAE VASILESCU-COLORADO, fiind conştient că va muri, îşi exprimă faţă de ADRIAN MARINO, în perioada în care se aflau amândoi în închisoarea de tranzit Jilava, gândul că nu va apuca vremuri mai bune, apropiate de „rapsodia” din perioada studiilor sale în Colorado .

“Nu-mi pare rău că mor, dar îmi pare rău că mor şi nu-i mai apuc pe Americani venind.”

O traiectorie oarecum asemănătoare a carierei inginerului minier şcolit în Franţa o întâlnim şi la inginerul NICOLAE VASILESCU-COLORADO, cel care, până în prezent, n-a avut şansa ca cineva să-i dedice o carte.

Născut la 27 februarie 1910, la Câmpulung-Muscel, fiul lui TEODOR şi al SMARANDEI, termină liceul “Dinicu Golescu” în 1927 şi intră la Politehnica din Bucureşti, ca student bursier. Politicianul ţărănist ION MIHALACHE, originar din acelaşi judeţ, Muscel, îi acordă sprijinul necesar pentru a putea studia în America în perioada 1934-1937, absolvind prestigioasa Colorado School of Mines Golden şi lucrând la mari concerne multinaţionale producătoare de echipamente miniere, precum Caterpillar. În campusul universitar, se remarcă în special prin activităţi extraşcolare de elită, tenis de câmp şi ansambluri corale. Cu o înfăţişare nu mult diferită de felul în care şi-l amintea muncitorul Florea Dimancea: „Trecea des prin şantiere, cu toate că era şef foarte mare şi om capabil, cu pregătire, inteligent. I se spunea «Americanul». Avea figură de american, înalt, sportiv, blond.”

Revine în ţară în 1938, fiind angajat imediat de societatea „Mica” pentru minele aurifere din perimetrul Gura Barza-Brad, unde a adus îmbunătăţiri pe linia protecţia muncii, asigurarea mesei calde la cantină, duşuri, îmbrăcăminte de lucru şi căşti de protecţie etc, fiind iubit de muncitori, dar acuzat de conducere de a fi “simpatizant comunist”. În 1941 a fost transferat la Bucureşti, apoi la Baia Mare şi Baia Sprie. Este autorul mai multor invenţii (recuperare nisipuri aurifere, răcitor tip Pinguin la uzinele Malaxa etc.).

Din devotament faţă de ION MIHALACHE, devine membru al Partidului Naţional-Ţărănist, fără să devină un militant politic.

La finele anului 1944, NICOLAE MALAXA îl angajează consilier tehnic pentru reconversia la producţia de pace a fabricii de muniţie de artilerie “TOHAN”. Marele industriaş îl aprecia enorm, contribuind financiar, în această perioadă la “asigurarea viitorului” fiicei acestuia, micuţa NICOLE.

În 1946, îl secondează pe ION MIHALACHE în convorbirile acestuia cu ziaristul MARK ETHRIDGE, delagetul special al preşedintelui HARRY TRUMAN trimis în misiune de sondare în Bulgaria şi România.

În 1946-1947 îl regăsim la Ploieşti ca reprezentant al Institutului de Proiectări Schele din Bucureşti, subordonat Sovrompetrol.

În 1947, încearcă să treacă ilegal graniţa în Iugoslavia (se pare că avea un frate cetăţean american – n.a., este arestat şi condamnat în 1948 la 5 ani de închisoare. După 2 ani i se promite libertatea, cu condiţia să lucreze la Canal ca inginer-şef.

Între timp, se căsătorise cu MARIA CLOTHILDA, născută MEŢIANU, provenită dintr-o renumită familie ardeleană, în cadrul căreia s-au remarcat mitropolitul ION MEŢIANU, medicul otorinolaringolog cu acelaşi nume, inginerul de mine şi petrol TRAIAN MEŢIANU, directorul societăţii „Steaua Română”, dar şi ofiţerul britanic SILVIU MEŢIANU (paraşutat în 1943 în cadrul misiunii de sabotaj SOE cu nume de cod „Autonomous”, împreună cu lt. col. ALFRED GARDYINE de CHASTELAIN şi IVOR PORTER).

Dumnezeu i-le-a binecuvântat căminul cu un băiat (DAN, inginer hidrotehnician) şi NICOLE (farmacistă).

După suferinţe de nedescris, fiindu-le confiscată şi locuinţa proprietate personală din Calea Victoriei nr. 101, mama şi cei doi copii reuşesc să părăsească ţara, stabilindu-se la Paris.

Este semnificativ faptul că VASILESCU-COLORADO, la un singur interogatoriu, imediat după arestare (30 iulie 1952), a menţionat numele lui MAURER. Mai mult ca sigur, anchetatorul său, renumitul căpitan LUDOVIC WEISZ, şeful Securităţii din Baia Mare, nu i-a mai permis să facă acest lucru, obţinând, în schimb, după bătăi crunte, “dovezile”: recunoaşte că “a fost o prostie construcţia canalului, poporul este jefuit şi suferă din pricina acestei construcţii, iar eşecul este din cauza utilajului folosit (de fabricaţie proastă) şi a tehnicei inferioare celei americane”.

Total diferită de mizeriile prezentate în “Scânteia” şi în ziarul de şantier „Canalul Dunăre-Marea Neagră”, pledoaria sa reală, energică, deşi fuseseră cu toţii drogaţi în prealabil şi “dresaţi” prin lovirea testicolelor cu creionul (metodă patentată, se pare, de securista NEDA VIDICI) să-şi prezinte “litaniile” învăţate pe de rost, aşa cum s-a întipărit ea în memoria unui martor ocular (doctorul NECULA).

„Sunt român din Banat, fiu de ţăran şi membru întemeietor al Partidului Naţional al Ţăranilor. N-am legături cu IULIU MANIU şi am încercat trecerea frontierei, fapt pentru care am fost condamnat la 5 ani închisoare. Am studiat ca bursier în România, după care am absolvit universitatea Denver Colorado. Ca român îmi iubesc ţara şi doresc ca această construcţie să fie terminată. Refuz acuzaţiile aduse. Ele sunt bazate pe supoziţii greşite şi consideră acest proces o mascaradă împotriva inteligenţei româneşti. Universităţile au fost golite pentru că aţi închis mii de studenţi, aţi omorât preoţi prin tortură, aţi omorât personalităţi culturale şi ofiţeri care şi-au făcut datoria luptând în stepa rusească şi în Munţii Tatra împotriva nemţilor. Ordinele de la Moscova sunt ascultate orbeşte. V-aţi pierdut demnitatea umană.”

Un murmur străbate sala. Agitatorii strigă: „Întrerupeţi mărturia. Noi, muncitorii, cerem moartea lui VASILESCU-COLORADO!” Un fel de „Noi muncim, nu gândim!”, reziduu valabil şi în 1990.

La 13 iulie 1968 s-a introdus recurs în supraveghere, solicitându-se plenului Tribunalului Suprem desfiiinţarea Sentinţelor nr. 1 din 1 septembrie 1952 99 din 14 octombrie 1952 ale Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi Decizia nr. 27 din 4 octombrie 1952 a Colegiului militar al Tribunalului Suprem, învinuiţi de subminarea economiei naţionale, cu achitarea tuturor inculpaţilor din primul lot de la Canal. În paralel, Procuratura Generală – Direcţia Procuraturilor militare i-a comunicat văduvei MARIA CLOTHILDA VASILESCU, la 18 iulie 1968, printre altele, următoarea concluzie:

„Hotărârile pronunţate în cauză sunt neîntemeiate şi nelegale […] Instanţele s-au întemeiat, în pincipal, pe mărturisirile inculpaţior şi depoziţiilor unor martori obţinute ca urmare a unor presiuni fizice şi morale şi a altor abuzuri în cursul anchetei. Sentinţa de condamnare a constituit o formalitate, fiind pronunţată fără ascultarea asesorilor […].”

Interesantă motivare, mai ales în legătură cu “asesorii” Tribunalului Popular. Asta în condiţiile în care inginerul NICOLAE VASILESCU-COLORADO a refuzat asistenţa juridică din oficiu, absolut formală, preferând să se apere singur şi să atragă atenţia în pledoaria sa inclusiv asupracestui aspect.

“Cine sunt acesti 12 juraţi?” Cunoaşteţi legile acestei ţări, sancţionate de Constituţie. Posteritatea vă va judeca!”

Plenul Tribunalului Suprem a constatat nevinovăţia acestora, nelegalitatea şi netemeinicia hotărârilor şi prin Decizia nr. 31/1968 a admis recursul în supraveghere, a casat aceste hotărâri şi i-a achitat de orice penalitate.

CICERONE IONIŢOIU consideră că executarea celor trei şi condamnarea celorlalţi şapte la muncă silnică a constituit o ripostă la condamnarea la moarte a soţilor JULIUS şi ETHEL ROSENBERG în aprilie 1951 şi execuţia lor ulterioară, în iunie 1953, pentru transmiterea secretelor bombei atomice către Uniunea Sovietică.

Spre deosebire de cei din America, CEI EXECUTAŢI LA NOI NU AU MORMINTE.

Cu siguranţă, ei au fost executaţi prin împuşcare în sediul Securităţii din Constanţa, pe fosta stradă Karl Marx nr. 19, actuala „Revoluţia din 22 Decembrie 1989”. În următoarea ordine: NICOLAE VASILESCU-COLORADO, NICHITA DUMITRU, AUREL ROZEI, cum precizează Ioan Ioanid, care i-a cunoscut, la Cavnic, pe cei doi graţiaţi, PETRE CERNĂTESCU şi GHEORGHE GEORGESCU-TOPAZLĂU. Prin împuşcare şi nu datorită „tensiunii arteriale”, aşa cum apare menţionată cauza decesului în certificatul de moarte pus la dispoziţia familei de Sfatul Popular al oraşului Constanţa ulterior înregistrării oficiale a decesului în evidenţele proprii (09.08.1957).

Ce-am putea face noi, cei de azi, pentru cei executaţi în cadrul procesului de la Canal?

Să încercăm să convingem autorităţile din localităţile în care s-au născut cei trei OAMENI că ei merită să aibă străzi eponime acolo. În ceea ce mă priveşte, am înaintat deja un memoriu în acest sens Primăriei Municipiului Câmpulung-Muscel şi Consiliului Local pentru a oferi CETĂŢENIA DE ONOARE şi a redenumi două străzi, în 2015, cu numele inginerului NICOLAE VASILESCU zis COLORADO şi al locotenent-colonelului GHEORGHE ARSENESCU, iniţiatorul şi conducătorul celor mai longevive nuclee de rezistenţă armată anticomunistă din ţară, cunoscute sub numele generic de „Haiducii Muscelului” (1948-1960).

Amândoi sunt născuţi la Câmpulung-Muscel.

Amândoi merită să reintre, astfel, în memoria colectivă.

Gesturi simbolice, de recunoştinţă, faţă de doi musceleni care nu şi-au dorit decât să-şi facă datoria faţă de Ţară, faţă de poporul român. Pentru libertate. Pentru demnitate.

Radu Petrescu-Muscel

membru SSIR, ARIP, UZPR, AFDRP, ANCE “Regina Maria”

Sursa: Ziaristi Online