„Mişcarea Legiunii are dreptul să se revendice ca singura mistică creştină, revoluţie spirituală, ascetică şi bărbătească, cum încă n-a cunoscut istoria României… Promovarea bărbăţiei şi a spiritului ofensiv – valori europene aristocratice – a adus de la sine o altă prefacere a spiritului tinerei generaţii româneşti“ – Mircea Eliade, unul dintre cei mai mari intelectuali ai secolului XX, celebrul profesor titular şi coordonator al Catedrei de Istoria Religiilor a Universităţii din Chicago

Crearea Mişcării Legionare, în urma cu 88 de ani, a produs schimbări majore în istoria României, cu reverberaţii europene şi universale până în zilele noastre, dacă avem în vedere numarul important de intelectuali de marcă care au aderat la idealurilor acestei organizaţii, ale căror opere sunt cunoscute şi apreciate în întreaga lume. Ne referim, ca să dăm doar câteva exemple, la Mircea Eliade, Lucian Blaga, Constantin Noica, Emil Cioran, Vintilă Horia, Petre Ţuţea, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Radu Gyr, George Manu, Ernest Bernea, Aron Cotruş,  şi mulţi alţii. Cu toate acestea, istoria acestei formaţiuni de dreapta rămâne controversată şi neclară pentru generaţiile de azi, deşi optica de tip comunist ar fi trebuit să dispară din cărţile de istorie şi discursul public după 1989. Din păcate, asistăm chiar în aceste clipe la crearea bazei legislative pentru un “Minister al Adevărului”, cu toate mecanismele lui de control, “monitorizare”, urmărire, cenzură şi pedepsire, exact ca în perioada în care România era comandată de consilierii sovietici ai poliţiei politice bolşevice, NKVD. Se pare că moştenitorii acestora n-au învăţat nimic din istorie…

O “Lege” orwelliană a fost adoptată pe 24 iunie a.c., cu o notă de ritual, chiar la 88 de ani de la fondarea Mişcării Legionare. În legea de tip stalinist se stipulează expres interzicerea oricăror scrieri pe această tema, chiar dacă lucrarea “este savârşită în interesul artei sau ştiinţei, cercetării ori educaţiei”, cum este citatul lui Mircea Eliade de mai sus. Fapta se pedepseşte cu închisoarea. Cu alte cuvinte, dacă Eliade ar mai trai şi s-ar hotărî, în sfârşit, sa revină în România, el ar fi arestat pe aeroport pentru “apologie legionară”. Iar Mircea Vulcănescu, deşi nu a fost legionar, ar putea fi băgat de asemenea în temniţă şi ucis a doua oară, ca aşa-zis – de către Tribunalul sovietic care l-a condamnat – “criminal de război”. Parlamentul României, format în mare parte din turnători şi corupţi, a rescris istoria, conferind Mişcării Legionare caracterul de “organizaţie fascistă”. Dar cine şi mai ales, ce au fost legionarii şi ce voia Căpitanul lor, Corneliu Zelea Codreanu? Pentru a lămuri atât simplul cetăţean minţit cât şi “alesul” necitit, am apelat la un studiu pe aceasta temă al președintelui Secției de Științe Istorice și Arheologie al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, profesorul universitar dr. Ioan Scurtu, studiu intitulat “Ideologie şi formaţiuni de dreapta în Romania (1919 – 1943)”, care credem că nu ar putea fi acuzat, vreodată, de vreo simpatie de dreapta. Din studiul istoricului reiese în mod clar că atât Legiunea Arhanghelul Mihail cât şi regimul Antonescu nu au avut un caracter fascist. “Este semnificativ faptul că nici Ion Antonescu, nici Mihai Antonescu nu au dat o definiţie clară şi cuprinzătoare a regimului în fruntea căruia se aflau. Niciodată, dar absolut niciodată, ei nu au afirmat că regimul lor ar fi fascist. Caracterizarea dată atunci regimului antonescian de Partidul Comunist din România, la indicaţia Comintern-ului, avea un caracter propagandistic. Această caracterizare s-a impus după ce PCR a devenit partid de guvernământ şi se menţine şi astăzi la mulţi politologi şi chiar istorici”, scrie istoricul Ioan Scurtu.

Dacă “aleşii” care au decis cu de la sine putere că sunt deasupra Istoriei – între care un vajnic informator al Securităţii – ar fi apelat la Academia Română ar fi primit impresionanta serie de volume apărute sub egida Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului cu titlul Totalitarismul de dreapta în România. Origini, manifestări, evoluţie. Documente. 1919-1927, (Bucureşti, 1996) şi Ideologie şi formaţiuni de dreapta în România, vol. II (1927-1931); vol. III (1931-1934); vol. IV (1934-1938); vol. V (1938-1940); vol. VI (1940-1941); vol. VII (1941-1943), publicate în anii 2000-2009 şi înţesate cu documente de arhivă şi studii ştiinţifice. Între acestea, cel al coordonatorului principal, Profesorul Ioan Scurtu, publicat şi în lucrarea POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA, apărută la Editura Mica Valahie, în 2012, şi din care redăm extrasul amplu de mai jos. Indiferent de perspectiva din care este tratată această tumultoasă şi încă necercetată pe de-a-ntregul perioadă interbelică, că ne place sau nu, prezentarea istoriei nu poate fi interzisă. Dar ea poate şi trebuie completată în permanenţă, până când ajungem să ne apropiem cât mai mult de adevarul istoric, moment care, pentru masele largi si generaţiile viitoare pare din ce în ce mai îndepărtat, mai ales dacă preşedintele României va ajunge să promulge aberaţia în cauză. Reţinem din Apelul Asociației „Libertate pentru Istorie“ din Franța: “Într-un Stat liber, nu este nici dreptul Parlamentului, nici al Puterii Judecătorești să definească adevărul istoric. Politica Statului, chiar atunci când este animată de cele mai bune intenții, nu este politica istoriei.” Ce să mai vorbim când intenţiile sunt din cele mai rele? (Ziaristi Online).

IDEOLOGIE ŞI FORMAŢIUNI DE DREAPTA

ÎN ROMÂNIA

(1919-1943)

“Crearea Legiunii Arhanghelul Mihail, la 24 iunie 1927, a marcat un moment esenţial în afirmarea curentului de dreapta, de factură totalitară. După aproape un deceniu de la Marea Unire din 1918, carenţele regimului democratic deveneau tot mai evidente, iar o parte a opiniei publice – mai ales a tinerilor – considera că erau necesare alte soluţii pentru “salvarea” ţării. În acest context a fost creată Legiunea Arhanghelul Mihail.

Corneliu Zelea Codreanu afirma că întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail “a durat un minut”, adică atât cât a citit textul: “Astăzi, vineri, 24 iunie 1927 (Sf. loan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează Legiunea Arhanghelul Mihail, sub conducerea mea. Să vină în aceste rânduri cel ce crede nelimitat. Să rămână în afară cel ce are îndoieli. Fixez ca şef al gărzii de la Icoană pe Radu Mironovici. Semnează Corneliu Zelea Codreanu”. Era vorba de o copie a icoanei de la Mănăstirea Văcăreşti, reprezentându-l pe Sfântul Mihail, care fusese păstrată în Căminul Studenţilor Creştini din Iaşi.

A doua zi, cei câţiva întemeietori ai Legiunii – “Văcăreştenii” – au mers la A.C. Cuza, cerându-i să-i dezlege de jurămintele pe care le-au depus în cadrul Ligii Apărării Naţional-Creştine, precizându-i în scris: “Pe calea care mergeţi acum, noi nu vă putem urma, deoarece nu mai credem într-însa. A merge fără credinţă nu putem, deoarece, nouă, credinţa ne-a dat tot avântul în luptă”. A.C. Cuza i-a dezlegat de jurăminte şi i-a sfătuit să nu facă greşeli, deoarece “în politică, greşelile se plătesc scump”. Apoi, “Văcăreştenii”, deveniţi legionari, l-au vizitat pe Corneliu Şumuleanu, preşedintele LANC-Statutară, citindu-i o scrisoare în termeni similari.

Înfiinţarea Legiunii a trecut neobservată de opinia publică, iar presa nu a consemnat acest moment. Noua organizaţie nu a fost înscrisă la Tribunal, deoarece Codreanu considera că Legiunea Arhanghelul Mihail nu era un partid politic, ci o mişcare politică şi naţională, care nu se putea încadra în prevederile legale (program, statut, conducere aleasă). Membrii Legiunii îşi ziceau legionari, iar conducătorul lor – “născut, iar nu făcut” – era Corneliu Zelea Codreanu, numit “Căpitan”. În acel moment, Legiunea nu avea sediu şi nici resurse financiare. Cei câţiva aderenţi se adunau într-o cameră de la Căminul Studenţesc Creştin din Iaşi. Pe pereţii acesteia erau lipite fâşii de hârtie, pe care fuseseră scrise următoarele maxime: “Cel ce n-are sabie să-şi vândă haina şi să-şi cumpere”; “Feriţi-vă de pofta cărnii, care omoară sufletul”; “Nu alunga eroul din tine”; “Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată”; “Aştept învierea patriei mele şi nimicirea cetelor de vânzători”.

Legiunea păşea în viaţa politică a României fără nici un program, deoarece – afirma Codreanu – “nu ne-am legat împreună cei ce cugetam la fel, ci acei ce simţeam la fel. Nu cei ce aveam acelaşi fel de a gândi, ci acei care aveam aceeaşi construcţie sufletească. Era un semnal că statuia unei alte zeităţi – Raţiunea – va fi sfărâmată”. El susţinea că “Ţara aceasta piere din lipsă de oameni, nu din lipsă de programe”, că “Piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul; nu programul politic”. În opinia sa, Legiunea Arhanghelul Mihail va fi “mai mult o şcoală şi o oaste decât un partid politic”. Din “şcoala legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou. Un uriaş în mijlocul istoriei noastre, ca să lupte şi să biruiască împotriva duşmanilor Patriei”.

Caracterul totalitar al Legiunii Arhanghelul Mihail rezultă din atitudinea sa politică, ostilă democraţiei, partidelor politice, parlamentului, votului universal, precum şi din modul de organizare şi conducere a acesteia.

Atacul principal a fost îndreptat împotriva sistemului democratic, întemeiat pe partidele politice. În opinia lui Codreanu, politicienii României ofereau programe atrăgătoare pentru a înşela alegătorii. În fapt, ei erau un factor distructiv, trăiau în lene şi petreceri scandaloase; ei aveau nevoie de bani pentru viaţa proprie, dar şi pentru a întreţine clientela politică, pentru a obţine voturi, pentru cumpărarea de conştiinţe. În acest scop, politicienii urmăreau să obţină guvernarea ţării, adică posibilitatea spolierii ei, să intre în cât mai multe consilii de administraţie ale întreprinderilor evreieşti, pentru a încasa tantieme şi jetoane, să facă afaceri scandaloase. Astfel, corupţia se întindea ca o pecingine peste ţară. Când statul nu le va mai putea da banii necesari, politicienii vor ceda bancherilor străini bogăţiile pământului şi, cu ele, independenţa naţională. “O adevărată pletoră de oameni de afaceri se va întinde ca o pânză peste toată România, care nu vor munci, care nu vor mai produce nimic, ci vor suge vlaga ţării. Acesta este politicianismul. Jos, se va întinde: mizeria, dezolarea şi deznădejdea”.

O altă direcţie majoră de atac se îndrepta împotriva evreilor, asimilaţi cu comuniştii. În opinia legionarilor, evreii au invadat ţara, profitând de complicitatea politicienilor şi de spiritul tolerant al poporului român. Evreii nu produc nimic, ci numai exploatează şi urmăresc distrugerea statului român. Ei erau acuzaţi că lovesc în fibra poporului român, mai ales a ţăranului, prin cumpărarea produselor agricole la preţuri de nimic şi împânzirea satelor cu cârciumi, la care vând produse alcoolice falsificate; ei ocupă slujbele cele mai bine plătite, înlăturând pe funcţionarii români; ei au ajuns să copleşească, prin numărul lor, oraşele pentru a le deznaţionaliza; ei au invadat Universităţile, urmând să înlăture elita românească; ei sunt stăpânii presei din România; ei sunt proprietarii întreprinderilor industriale şi ai băncilor din ţară; îi cumpără pe politicieni, care adoptă legi şi iau măsuri dirijaţi din umbră de evrei.

Asemenea idei fuseseră propagate şi de A.C. Cuza timp de mai multe decenii, dar aderenţa lor în rândul populaţiei a fost slabă. Din acest punct de vedere. Legiunea Arhanghelul Mihail nu venea cu elemente noi, prin care să se impună în peisajul politic al României.

După eşecul în alegeri, Corneliu Zelea Codreanu şi-a concentrat atenţia spre organizarea Legiunii şi impunerea ei în viaţa politică a României. Problema şefiei nu se punea în nici un fel, deoarece – aşa cum scria Ion. I. Moţa – Legiunea Arhanghelul Mihail “are un şef, neales de nimeni, ci consimţit de cei ce, atraşi de o forţă tainică, au venit să se constituie sub conducerea şefului, celulele ordonate şi disciplinate ale organizaţiei. Acest şef al nostru este Corneliu Zelea Codreanu”. Era una din caracteristicile esenţiale ale Legiunii, într-o vreme în care lupta pentru şefie constituia un obiectiv de bază în celelalte organizaţii politice, iar multe sciziuni şi confruntări au fost generate tocmai de această luptă.

La 1 august 1927, a apărut primul număr al gazetei Legiunii Arhanghelul Mihail, intitulată “Pământul strămoşesc”, care se tipărea la Orăştie, prin efortul părintelui Moţa. În primul număr erau publicate versurile lui George Coşbuc din poezia Decebal către popor: “Din Zei de-am fi coborâtori,/ C-o moarte tot suntem datori,/ Dar nu-i tot una leu să mori/ Ori câine înlănţuit!/”. Gazeta a devenit un important mijloc de propagandă legionară. În octombrie 1927, “Pământul strămoşesc” avea 2586 de abonaţi, număr considerat de Codreanu ca un succes remarcabil.

Aderenţa la noua organizaţie a fost extrem de slabă. Horia Sima avea să scrie: ”Corneliu Codreanu nu putea să conteze decât pe indivizi izolaţi în oraşe şi sate. Asta era tot ce mai rămăsese din miile de tineri ce luptaseră în rândurile mişcării studenţeşti. Cea mai mare parte dintre ei, luaţi de curentul vieţii, se îndepărtaseră de politică; alţii stagnau încă în incertitudine. În condiţiile acestea sistemul anterior de organizare, întemeiat pe comitete judeţene, nu mai era valabil. Nu se puteau numi şefi de judeţ, acolo unde nu existau decât câteva elemente în fiecare judeţ. Corneliu Codreanu s-a văzut constrâns să adopte un alt sistem de organizare, ce reuneşte într-un ansamblu dinamic şi maleabil cele mai slabe efective existente. De aici necesitatea «cuibului»“. Acesta era alcătuit dintr-un număr de 3-13 oameni, sub comanda unui şef, care era numit de Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a stabilit că: fiecare membru al cuibului desfăşoară o activitate concretă; cuibul rezolvă problemele (de exemplu: săparea unei fântâni, repararea unui podeţ); cuibul este uşor transformabil, din unitate de muncă în unitate de luptă şi invers; creează un mare număr de cadre, deoarece oamenii se pot specializa în arta conducerii; localizează efectul unei trădări sau defecţiuni; este cel mai bun loc unde se poate face educaţie, toţi fiind prieteni, putându-şi destăinui necazurile, putând primi un sfat sau o pedeapsă. Cuibul trebuia să se conducă după şase “legi”: a disciplinei; a muncii; a tăcerii; a educaţiei; a ajutorului reciproc; a onoarei.

 

Legiunea a fost organizată pe patru secţiuni: de Tineret (Frăţiile de Cruce); de Protecţie; de Ajutor a Femeilor Române; Internaţională. Prima secţie cuprindea tinerii “care se prind cu noi fraţi ca să apere, să cureţe şi să dezrobească pământul nostru strămoşesc, crescând, muncind şi luptând în iubire de ţară, după principiile Legiunii”. Cel înscris avea următoarele obligaţii: să facă 5 abonamente la revista “Pământul strămoşesc”, pe termen de cel puţin 5 luni; să lucreze un sfert de oră pe zi pentru Legiune, sau să dea a 40-a parte din câştig; să boteze cinci copii în credinţa Legiunii, în termen de 5 luni; să-şi ajute fraţii din Legiune. Secţia de Protecţie era alcătuită din oameni maturi, care doreau “să susţină, să încurajeze şi să protejeze sforţările către o viaţă nouă, creştină, românească şi disciplinată, a tinerimii din Legiune”; membrii acestei secţii trebuiau să contribuie la ajutorul Legiunii (un sfert de oră pe zi sau a 40-a parte din câştig), să se ajute şi să se susţină reciproc “în toate întreprinderile şi împrejurările”. Secţia de Ajutor a Femeilor Române viza “restabilirea morală a societăţii româneşti”; mamele trebuiau să-şi crească copiii în credinţa creştină, contra “frivolităţii, a dezgolirii trupului, care dezonorează, urâţeşte şi dezgustă”, să combată “dansurile nesănătoase şi nemorale”, să lupte ca fetele de la ţară să nu mai ajungă servitoare la evrei. În Secţia Internaţională urmau să se grupeze toţi românii aflaţi în afara hotarelor ţării; scopul ei era de a “propovădui” adevărul despre invazia pământului românesc de către evrei, să adune calomniile debitate de evrei la adresa românilor, pentru a fi publicate şi cunoscute în ţară; să ţină legătura cu alte organizaţii similare din lume “în vederea rezolvării problemei jidoveşti”.

Legionarii aveau obligaţia să se conducă după patru “linii”: 1) credinţa în Dumnezeu, prin care considerau că se asigură “contactul cu morţii noştri şi ai neamului”; 2) încrederea în misiunea proprie – “o încredere nelimitată în steaua noastră şi a neamului”; 3) dragostea reciprocă – “ca şi cum am fi fost din aceeaşi familie şi ne-am fi cunoscut de mici copii”; 4) cântecul – ca formă de manifestare a stării lăuntrice; între cântece se numărau: Pe o stâncă neagră – care-l glorifica pe Ştefan cel Mare; Ca un glob de aur – închinat lui Mihai Viteazul; Cântecul lui Avram Iancu; Să sune iarăşi goarna – cântecul Şcolii Militare de Infanterie din 1917; Sculaţi Români – compus de Iustin Ilieşiu şi Istrati, care a fost proclamat Imnul Legiunii.

Legionarii trebuiau să fie mai întâi ei, “oameni noi”, “cu calităţi de erou”, un fel de prototip pentru românul de mâine, care “să frângă în două întreaga istorie şi să pună temeliile începutului unei alte istorii româneşti”. De aici, preocuparea pentru crearea unui mediu special, prin viaţa comună în cuib, în tabere de muncă, în organizaţia şi “familia legionară”, după care legionarul va fi “trimis” în mijlocul lumii: să trăiască, pentru a învăţa să fie corect; să lupte, pentru a se învăţa viteaz şi tare; să muncească, pentru a se învăţa muncitor, iubitor de toţi cei ce muncesc; să sufere, pentru a se oţeli; să se jertfească, pentru a se deprinde cu depăşirea propriei lui persoane, slujindu-şi neamul”. Unde se va duce, legionarul va crea un mediu de aceeaşi natură, va face alţi legionari şi lumea îl va urma; toţi la un loc vor constitui o oaste, o forţă, care va birui.

În Legiunea Arhanghelul Mihail s-au înscris câţiva foşti militanţi în LANC, precum inginerul Gheorghe Clime, avocatul Mile Lefter, inginerul Blănaru. De Legiune s-au apropiat gen. Macridescu şi prof. Ion Găvănescul. Dar, în general, aderenţa a fost foarte slabă. De aceea, Codreanu a decis: “Să mergem să cucerim România! Plecaţi în sate şi strigaţi: – S-a făcut o nouă organizaţie politică, înscrieţi-vă cu toţii într-însa”.

În ziua de 8 noiembrie 1927, a fost organizată, la Iaşi, festivitatea de depunere a primului legământ legionar. Solemnitatea a început prin amestecarea ţărânii aduse de la localităţi istorice: Turda, Războieni, Sarmizegetusa, Călugăreni, Podul Înalt, Suceava, Neamţ, Hotin, Soroca, Alba Iulia, Ţebea, Roşcani, Tg. Jiu, Oituz, Caşin, Prunaru, Turtucaia. Apoi, au fost umplute punguliţe făcute din piele şi legate cu şnur, pe care legionarii le-au primit cu ocazia jurământului pentru a le purta la piept. Primii care au depus jurământul au fost Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, îmbrăcaţi în costume naţionale, purtând o zvastică mare în dreptul inimii.

Procesul de organizare a Legiunii Arhanghelul Mihail era în plină derulare, când s-a desfăşurat, la Oradea, în zilele de 4-6 decembrie 1927, Congresul studenţilor creştini. În apelul lansat de Lorin Popescu, preşedintele Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România, se cerea o acţiune unită pentru “zăgăzuirea primejdiei” reprezentată de evrei şi pentru afirmarea hotărârii de a apăra integritatea Patriei, pusă în discuţie de revizioniştii maghiari. O scrisoare cu un conţinut similar a adresat Ion I. Moţa, cerând studenţilor să ia atitudine “faţă de acţiunea jidănească îndreptată contra naţiei româneşti”.

Congresul s-a desfăşurat pe fondul conflictelor generate de sciziunea LANC, punându-se problema atitudinii studenţilor faţă de cele două grupări aflate în dispută: cea condusă de A.C. Cuza şi cea a profesorului Cătuneanu de la Cluj. În timp ce A.C. Cuza nu a participat la Congres, cel de-al doilea a apărut în sala Teatrului şi a fost solicitat să vorbească. La acest Congres, Corneliu Zelea Codreanu “s-a remarcat prin tăcere”, aşa cum arăta un document al vremii, el mulţumindu-se să declare că “Legiunea nu are alt duşman decât duşmanul neamului românesc”.

Congresul a decis ca studenţii să nu susţină nici una din cele două organizaţii ale LANC, cerând ca ele să se reunească până la 1 octombrie 1928, în caz contrar ei luându-şi libertatea de acţiune. În una din rezoluţiile adoptate, studenţii afirmau – în numele românilor – că “sunt hotărâţi să nu mai sufere stăpânirea jidovească în această ţară”, că “nu vor tolera ca cineva să se atingă, măcar cu cuvântul, de integritatea statului românesc”.

O parte a presei independente – mai ales “Adevărul” şi “Dimineaţa” -, precum şi cea naţional-ţărănistă a desfăşurat o vie campanie împotriva guvernului liberal, care a aprobat desfăşurarea Congresului într-un oraş aflat în apropierea graniţei cu Ungaria şi care avea o populaţie minoritară numeroasă. În timpul Congresului s-a creat o stare tensionată, care a degenerat în acte de violenţă: refuzul unui evreu, proprietar de hotel, de a accepta cazarea unor studenţi a fost scânteia care a dus la acte de vandalism în centrul oraşului, unde au fost devastate mai multe magazine evreieşti. Au intervenit poliţia, jandarmii şi pompierii pentru a restabili ordinea, iar peste 20 de studenţi au fost arestaţi. Acte similare s-au înregistrat după Congres, la Cluj şi în alte localităţi.

Evenimentele de la Oradea au suscitat ample discuţii şi luări de atitudine, inclusiv de la tribuna parlamentului. Răspunzând unei interpelări adresată de Wilhelm Filderman în legătură cu Congresul studenţesc de la Oradea, ministrul de Interne I.G. Duca a reiterat opoziţia categorică a guvernului faţă de orice act de agresiune şi hotărârea sa de a pedepsi pe cei vinovaţi. Ministrul a declarat că nu trebuia asociată întreaga studenţime la acele “acte reprobabile, pentru care nu am destule cuvinte de înfierare”.

Studenţilor arestaţi li s-a intentat un proces în urma căruia 9 dintre aceştia au fost condamnaţi de Consiliul de Război pentru “devastări constituite în bandă”. Incidentele create în relaţiile dintre evrei şi unii studenţi sau alţi creştini au fost, de fiecare dată, exacerbate, presa căutând să le dea o notă dramatică şi generalizatoare. În timp ce presa antisemită (mai ales “Apărarea naţională” şi “Pământul strămoşesc”) dădea o extindere extraordinară unor incidente în care evreii au admonestat pe creştini, alte organe de presă – îndeosebi “Dimineaţa” şi “Adevărul” – au căutat să acrediteze ideea că studenţimea română, în ansamblul ei, era antisemită. Presa evreiască internaţională – mai ales cea americană – a supradimensionat excesiv evenimentele, prezentând o imagine apocaliptică a violenţelor la care au fost supuşi evreii din România.

În ultimă instanţă, evenimentele de la Oradea au fost speculate de opoziţie pentru a cere demisia guvernului liberal, condus de Vintilă Brătianu, care nu mai putea face faţă situaţiei explozive din ţară. LANC, prin A.C. Cuza, s-a disociat de actele de violenţă din timpul şi consecutive Congresului studenţesc, susţinând că problema evreiască trebuia rezolvată numai pe cale legală. La rândul ei, Legiunea Arhanghelul Mihail a pus accentul pe provocările la care s-au dedat evreii, afirmând că studenţii au fost nevoiţi să riposteze.

Corneliu Zelea Codreanu era preocupat de organizarea şi impunerea Legiunii în viaţa politică. Încă din primul număr al gazetei “Pământul strămoşesc” se afirma: “Vom crea o mişcare idealistă tinerească voluntară, organizată pe principiul ierarhiei. În diferitele ei secţiuni vor intra elementele bune de orice vârstă”. Despre cei înscrişi în Legiunea Arhanghelul Mihail se afirma că ei nu au făcut politică: “Noi avem o religie, noi suntem robii unei credinţe. În focul ei ne consumăm şi, în întregime stăpâniţi de ea, o slujim până la ultima putere. Pentru noi nu există înfrângere şi dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e etern invincibilă”.

Corneliu Zelea Codreanu preciza că mişcarea pe care o conducea nu viza nici instaurarea dictaturii, nici regimul democratic. Dictatura presupunea “voinţa unui singur om, impusă cu forţa celorlalţi oameni dintr-un stat”. Mişcarea Legionară se întemeia pe “suprapunerea” voinţei şefului şi voinţei poporului. El se pronunţa pentru “o formă nouă de conducere a statelor”, nemaiîntâlnită până atunci, care are la bază “acea stare de înaltă conştiinţă naţională, care mai devreme sau mai târziu se întinde până la periferiile organismului naţional”; întregul popor ajunge la “conştiinţa de sine, la conştiinţa rostului său şi a destinului său în lume”. Şeful “este expresia acestei stări de spirit nevăzute. Simbolul acestei stări de conştiinţă”.

Legiunea cerea “depoliticizarea ţării”, susţinând că în locul “partidelor parazite se simte nevoia unei baghete magice, căreia să i se supună toată suflarea românească”, o “unitate de comandament”. Această perspectivă nu putea fi acceptată de politicienii dirijaţi din umbră de evrei, care – în opinia lui Codreanu – vor recurge la provocări pentru a desfiinţa Legiunea. Căpitanul mărturisea că era frământat de gândul: “Ce vom face dacă ne vor provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage, pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gândul retragerii în munţi. Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane […] Vom ataca de acolo, coborând în viesparele jidăneşti. Sus, vom apăra viaţa copacilor şi a munţilor de pustiire. Jos, vom împrăştia moarte şi milă. Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sângele nostru, al tuturora, va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc şi cel din urmă”. Corneliu Codreanu era convins că jertfa va fi înţeleasă de români, iar sufletul şi conştiinţele lor se vor cutremura; acesta va fi un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti. Astfel, Căpitanul a ajuns la o concluzie dramatică: “Neputând învinge în viaţă fiind, vom învinge murind”.

Problemele financiare continuau să-l preocupe pe Codreanu, mai ales că el nu voia să apeleze la sprijinul unor bănci sau întreprinderi industriale, deoarece “un şef care admite finanţarea mişcării sale din afara organizaţiei, este ca şi omul care-şi învaţă organismul să trăiască din medicamente. În măsura în care administrezi unui organism medicamente, în aceeaşi măsură îl condamni să nu mai reacţioneze singur. Şi mai mult, în momentul în care i-ai ridicat medicamentele, moare. E la discreţia farmacistului! Tot astfel, o mişcare este la discreţia celor care o finanţează”. După opinia sa, cei ce aveau posibilităţi financiare erau evreii, iar partidele politice democrate, fiind susţinute material de evrei, erau la discreţia acestora, care urmăreau să “extermine pe români în ţara lor”.

La sfârşitul anului 1927 a fost lansat, prin gazeta “Pământul strămoşesc”, apelul către legionari de a aduna bani pentru achiziţionarea unei camionete. Acţiunea a avut succes şi, la 19 februarie 1928, a fost cumpărată maşina dorită, căreia i s-a dat numele de “Căprioara”. Ea a devenit principalul mijloc de transport pentru fruntaşii legionari, constituind – pentru acei ani – un element eficient de propagandă politică.

În primăvara anului 1928, legionarii au reînceput munca la cărămidăria din Ungheni, în vederea terminării Căminului Studenţilor Creştini. Pentru obţinerea de bani, Radu Mironovici făcea curse cu “Căprioara”, ducând pasageri de la Iaşi la mănăstirile din judeţul Neamţ. Codreanu şi-a deschis un birou de avocatură la Ungheni, mai mulţi legionari cultivau zarzavat, pe care-l vindeau în diverse târguri. Cu toţii trăiau în condiţii extrem de modeste. Codreanu nota: “De 6 ani nu mai intrasem la teatru, la cinematografe, la baluri, la petreceri”.

În acest timp, viaţa politică era dominată de confruntarea dintre guvernul liberal şi Partidul Naţional-Ţărănesc. Campania de răsturnare a guvernului a culminat cu adunarea naţional-ţărănistă de la Alba Iulia din 6 mai 1928, la care au participat peste 100 000 de cetăţeni. După câteva luni, la 3 noiembrie 1928, guvernul Vintilă Brătianu a trebuit să demisioneze, iar la 10 noiembrie s-a constituit guvernul naţional-ţărănesc prezidat de Iuliu Maniu. Venirea Partidului Naţional-Ţărănesc la putere a fost întâmpinată cu o explozie de entuziasm în întreaga ţară. Mărturia cea mai clară a extraordinarei popularităţi de care se bucura acest partid – ce simboliza speranţa într-o “eră nouă” în istoria României – este rezultatul obţinut pe listele naţional-ţărăniste în alegerile parlamentare din 15 decembrie 1928: 76,76% din totalul voturilor şi 348 din cei 387 deputaţi. Celelalte partide au înregistrat rezultate extrem de slabe: pe locul al doilea s-a clasat Partidul Naţional-Liberal cu 6,55% din voturi şi 13 locuri în Adunarea Deputaţilor. Aflată în plină criză, ca urmare a conflictelor interne, LANC a obţinut numai 1,14% din voturi şi nu şi-a putut trimite reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor. Legiunea Arhanghelul Mihail n-a participat la aceste alegeri, înţelegând că nu avea nici o şansă, în acea atmosferă de “psihoză colectivă” în favoarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

În zilele de 3-4 ianuarie 1929, a avut loc la Iaşi prima adunare a şefilor de cuib, care s-a desfăşurat în casele generalului Ion Tarnovschi. Au fost prezente circa 40 de persoane, ceea ce arată că numărul membrilor Legiunii era de 400-500. Cu acest prilej, s-a constituit Senatul Legiunii, compus din bărbaţi de peste 50 de ani, care – aşa cum preciza Codreanu – urmau să fie convocaţi “în momente grele, ori de câte ori se va simţi nevoie de sfatul lor. Nu sunt aleşi. Sunt indicaţi de şeful Legiunii şi cooptaţi de Senat. Este cea mai înaltă treaptă la care poate aspira un legionar”. În Senat au fost numiţi: Hristache Solomon, gen. Macridescu, gen. Ion Tarnovschi, Spiru Peceli, col. Paul Cambureanu, Ion Butnaru, iar după câteva luni şi prof. univ. Traian Brăileanu.

Eforturile lui Codreanu de a impune Legiunea Arhanghelul Mihail în conştiinţa publică nu dădea rezultatele scontate. Mişcarea sa era puţin cunoscută; conducerea era asigurată de tineri neexperimentaţi, alături de care au venit câţiva bătrâni fără calităţi politice deosebite; disputa dintre Legiunea Arhanghelul Mihail şi LANC a continuat să se accentueze, ajungându-se în faţa justiţiei pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra Căminului Cultural Creştin din laşi; în septembrie 1929, studenţii cuzişti au fost scoşi cu forţa de cei legionari din cămin.

Pentru a atrage atenţia opiniei publice, Codreanu a decis să recurgă la acţiuni spectaculoase. În vara anului 1929 a organizat două “marşuri educative”, la Galaţi şi Focşani, al căror scop era dezvoltarea voinţei, acceptarea vieţii grele, impunerea obligaţiei fiecărui participant de a fi neînduplecat cu sine, de a nu ceda sub povara efortului.

În acelaşi timp, Codreanu a decis experimentarea “pedepsei legionare” (care de regulă însemna aplicarea unor lovituri, pe care cel vinovat trebuia să le suporte fără să crâcnească), pentru dezvoltarea simţului responsabilităţii şi al supunerii necondiţionate faţă de hotărârea comandantului. De altfel, căpitanul însuşi avea să scrie că îşi pregătea camarazii “prin marşuri lungi, încărcaţi de poveri, executate prin ploaie, vânt, căldură tropicală sau noroaie şi în cadenţă şi aliniere, cu ore întregi de interdicţie a vorbirii. Prin viaţă aspră, dormind în pădure şi mâncând simplu. Prin obligaţia de a fi severi cu ei înşişi, în toate privinţele, începând de la ţinută şi gesturi. Prin crearea de obstacole pe care ei erau obligaţi a le învinge, escaladând stânci, trecând ape”. Obiectivul urmărit era acela de a le inocula sentimentul de învingători, a-i obişnui să trăiască în grup şi în unitate. A urmat un nou marş în Bucovina şi Moldova, de la Rădăuţi la Neamţ. Pe parcurs, legionarii luau contact cu populaţia, care privea uimită spre aceşti “băieţi tineri”, energici, plini de hotărâre. Serviciul Secret de Informaţii – care-l urmărea permanent pe Codreanu – consemna că, pretutindeni, legionarii “au fost primiţi cu o ospitalitate extrem de binevoitoare din partea sătenilor”. Tot în 1929, un grup de legionari a făcut un marş în Munţii Apuseni, unde au constatat situaţia tragică în care trăiau moţii.

În ziua de 8 noiembrie 1929, a fost organizată la Iaşi “Ziua Legiunii”. Au participat circa 300 de tineri, dintre care 200 din diferite localităţi din ţară. Ei au dat onorul lui Corneliu Zelea Codreanu, care a trecut în revistă “trupa”. El li s-a adresat cu cuvintele: “Trăiască poporul român la el acasă!”, “Trăiască M. S. Regele Mihai I!” Apoi, cu drapelul Legiunii în frunte, participanţii s-au îndreptat, în coloană de marş, spre Mitropolie, unde au asistat la un Te Deum pentru Rege. Revenind la cămin, s-au ţinut discursuri privind pericolul evreiesc şi necesitatea luptei pentru ca România să fie a românilor.

O altă manifestare a fost organizată la 10 decembrie, proclamată Ziua Studenţimii Creştine – în amintirea evenimentelor de la 10 decembrie 1922. La Căminul Studenţilor Creştini din Iaşi au participat circa 100 de studenţi, în faţa cărora Codreanu a evocat semnificaţia acestei zile, care înseamnă fixarea unui nou ideal: “România românească şi creştină”. El a relatat propriile amintiri, între care pregătirea complotului din 1923, care “tindea la pedepsirea celor ce vând şi celor ce cumpără interesele statului”, precum şi conflictul cu prefectul Constantin Manciu. precizând că a fost apostrofat de acesta chiar în sala de şedinţe a Judecătoriei “şi atunci n-a aşteptat decât sfârşitul şedinţei ca să-l omoare, ceea ce s-a şi întâmplat”. La 13 decembrie, Codreanu a ţinut o conferinţă despre Ştefan cel Mare. invocând duhul acestuia, care “să ne ajute şi pe noi în lupta contra cotropitorilor străini”.

Apreciind că, după doi ani şi jumătate de muncă, reuşise să câştige un număr suficient de aderenţi, cu care să poată ieşi în public, ca legionari, Codreanu a anunţat prima întrunire la 15 decembrie 1929, în Tg. Bereşti, jud. Covurlui. Dar maiorul de jandarmi şi procurorul, veniţi de la Galaţi, au declarat că Ministerul de Interne nu a aprobat întrunirea. După pertractări cu Codreanu, cei doi au acceptat desfăşurarea acesteia, cu condiţia să nu facă “dezordini”. La ora fixată au fost prezenţi doar vreo 100 de oameni. Codreanu a declarat: “Am venit să ţin o întrunire. Dar autorităţile îmi opresc oamenii cu forţa. În contra tuturor ordinelor, voi ţine 10 întruniri. Să mi se aducă un cal şi voi merge călare din sat în sat, prin toată plasa Horincii!”

Într-adevăr, în zilele următoare, Codreanu, însoţit de patru legionari au mers în mai multe sate, se oprea în curtea bisericilor, iar când se aduna lumea, curioasă de o asemenea apariţie insolită, căpitanul            – înălţându-se în şaua calului – ţinea un mic discurs: “Să ne unim cu toţii, bărbaţi şi femei, să ne croim nouă şi neamului nostru altă soartă. Se apropie ceasul de înviere şi mântuire românească. Cel ce va crede, cel ce va lupta şi suferi, va fi răsplătit şi binecuvântat de neamul acesta. Vremuri noi bat la porţile noastre! O lume cu sufletul sterp şi uscat moare şi o alta se naşte: a acelora cu sufletul plin de credinţă. În lumea aceasta nouă, flecare îşi va avea locul său, nu după şcoală, nu după inteligenţă, nu după ştiinţă, ci în primul rând după credinţa sa şi după caracterul său”. După aceste cuvinte, Codreanu pleca, la fel de misterios după cum venise, iar lumea, impresionată, îl petrecea cu privirea. Apoi legionarii mergeau în alt sat, procedând la fel. Numărul însoţitorilor s-a mărit, cel al călăreţilor s-a ridicat la 20; legionarii şi-au pus un semn distinctiv la căciulă, pene de curcan şi intrau în sate cântând imnuri patriotice. După acest “turneu”, Codreanu a revenit în Tg. Bereşti, însoţit de 50 de călăreţi. De această dată la întrunire au participat “peste trei mii de oameni”.

Metoda s-a dovedit eficientă; de aceea, în zilele de 23-27 decembrie 1929, Codreanu a efectuat un “marş” de propagandă legionară în Transilvania. A poposit la Ludoşul de Mureş în ajunul Crăciunului; în zilele următoare a repetat “scenariul” exersat în Moldova. Legionarii călări, cu pene de curcan la căciuli, intrau în sate cântând; Codreanu ţinea discursuri scurte: “Le-am spus – nota căpitanul – numai că venim din Moldova ca să chemăm la înviere sufletul necăjit al românilor; căci o mie de ani de robie, de nedreptate şi de mormânt ne-au fost de ajuns. România Mare s-a făcut cu multă jertfă, dar parcă stăpânirea străină şi vechea nedreptate se prelungesc încă şi dincoace de înfăptuirea acestei Românii. Zece ani de guvernări româneşti n-au reuşit să ne vindece rănile care ne dor şi nici n-au reparat nedreptăţile seculare. Ele ne-au dat o unitate de formă, dar sufletul românesc ni l-au frânt în atâtea bucăţi, câte partide sunt. Învierea neamului acestuia clocoteşte sub pământ şi va izbucni în curând, luminând cu lumina ei întreg trecutul nostru întunecat. Cel ce va crede, va fi biruitor!”

Codreanu a lăsat în zonă pe Nicolae Totu să organizeze ţărănimea în cadrul Legiunii Arhanghelul Mihail, pe plutoane şi batalioane. Dar, după câteva zile, jandarmii din Ludoş l-au arestat pe Totu şi pe preotul din sat pentru “aţâţare la dezordine şi tulburarea liniştii publice”. Acţiunea a fost, astfel, lichidată din faşă.

La începutul anului 1930, Căpitanul a decis să-şi îndrepte atenţia asupra unei alte provincii, în care minorităţile aveau o pondere importantă: Basarabia. În ianuarie 1930, după o nouă deplasare prin Valea Horincei, a trecut în Basarabia, la Cahul. Călăreţii aveau pe piept o cruce de 20 cm din pânză albă, iar Codreanu ţinea în mână o cruce de lemn; legionarii cântau Scoală, scoală, măi române. La barieră, ei au fost întâmpinaţi de un comisar de serviciu, care i-a invitat la Prefectură pentru a arăta scopul venirii lor în oraş. Dar aceştia şi-au continuat drumul până în piaţă, unde, după aprecierea lui Codreanu, se aflau 7 000 de ţărani, iar după rapoartele poliţiei înjur de 1 000. Căpitanul afirma: “Nimeni dintre ei nu ştia cine suntem şi ce voim”. Codreanu şi-a început discursul, dar a fost întrerupt de poliţai, care a declarat că întrunirea nu era legală. Atunci, Codreanu a decis ca aceasta să aibă loc la marginea oraşului. Dar acolo a apărut un detaşament de soldaţi cu baioneta la armă, iar colonelul Cornea l-a ameninţat pe Codreanu cu revolverul. Acesta a replicat: “Domnule colonel, de ce să mă împuşti, căci nu am făcut nici un rău. Am şi eu un revolver, dar n-am venit să mă bat cu nimeni şi mai cu seamă cu armata română”. A sosit apoi prefectul şi au plecat împreună la Prefectură. Aici Codreanu a trebuit să accepte contramandarea adunării, dar a precizat: “Lunea viitoare ne întâlnim din nou în acelaşi loc”. Peste mai mulţi ani, Căpitanul avea să aprecieze: “Suferisem o înfrângere. Acum nu mai puteam cânta, ne întorceam fără să mai vorbim unul cu altul”.

Pentru pregătirea adunării din 3 februarie 1930, Codreanu a tipărit afişe şi a dat ordin legionarilor din Valea Horincei, Galaţi, laşi, Bucureşti, Focşani şi Turda să fie prezenţi în număr cât mai mare la Cahul. Şeful Legiunii Arhanghelul Mihail a plecat la Bucureşti pentru a obţine aprobarea din partea Ministerului de Interne. Aici a discutat cu D.R. Ioaniţescu, subsecretar de stat, care i-a dat aprobarea în scris, în schimbul angajamentului că adunarea se va desfăşura în cea mai perfectă ordine. În dimineaţa zilei de 3 februarie, trecerea Prutului s-a făcut într-o ordine militară: în linia întâia – 100 călăreţi, cu drapel, toţi cu pene la căciulă, fiecare cu cruce albă din pânză pe piept; linia a doua – pedeştrii în coloană de marş, cu steaguri; linia a treia – 80 de căruţe încărcate fiecare cu 4-6 oameni şi cu drapel. La locul întrunirii erau “peste 20 000 de ţărani”, aprecia Codreanu.

În discursul său, Căpitanul a folosit aceleaşi fraze generale, spunând ţărănimii: “Că noi n-am lăsat-o uitată în robia jidovească, în care zace astăzi. Că ea va deveni liberă, stăpână pe rodul muncii ei, stăpână pe pământul ei, stăpână pe ţara ei. Că zorile zilei celei noi a neamului se arată. Că în lupta începută, ea să dea numai credinţă – credinţă până la moarte – şi va primi în schimb, dreptate şi mărire”. Au vorbit mai mulţi legionari şi, la sfârşit, Ion Zelea Codreanu, timp de două ore. Apoi participanţii s-au împrăştiat în linişte.

Legionarii începeau să câştige teren pe fondul deziluziilor produse de guvernarea naţional-ţărănistă. Mult sperata “eră nouă” nu numai că nu a venit, dar din contră – sub impactul crizei economice – situaţia materială a populaţiei s-a deteriorat rapid, iar promisa moralitate în viaţa publică s-a dovedit a fi un eufemism. După câteva luni de la constituirea sa, guvernul Maniu a fost confruntat cu grave probleme sociale. Momentul cel mai dificil s-a înregistrat în august 1929, când s-a declanşat greva muncitorilor minieri din Valea Jiului. Autorităţile au recurs la represiunea armată, înregistrându-se 22 morţi şi 58 răniţi în rândul minerilor. Deteriorarea condiţiilor de viaţă a determinat amplificarea tensiunilor sociale. La 19 aprilie 1930 a avut loc, în Bucureşti, Congresul invalizilor, văduvelor şi orfanilor de război, urmat de o manifestaţie de stradă, în cursul căreia s-au înregistrat altercaţii între participanţi şi forţele de ordine. Consemnând evenimentele petrecute în faţa Cercului Militar Naţional, unde, din ordinul guvernului, manifestanţii au fost întâmpinaţi cu tulumbele de apă ale pompierilor şi de armată, ziarul “Adevărul” scria că, după împrăştierea acestora, strada “era acoperită cu beţe, cârje, resturi de îmbrăcăminte, drapele rupte, bucăţi de piatră, cărămidă etc. Au fost adunaţi 12 inşi răniţi”. O bună parte a studenţimii – cu deosebire cea naţionalistă – şi-a manifestat solidaritatea cu invalizii, orfanii şi văduvele de război. În sala Societăţii “Tinerimea Română” din Bucureşti a avut loc o manifestaţie la care s-a condamnat energic atitudinea guvernului. Din nou au intervenit forţele de ordine, care au arestat mai mulţi studenţi.

 

Ziaristul Tudor Teodorescu-Branişte, cunoscut pentru concepţia sa democratică, făcea – în acele zile – o consemnare tristă: “Fiecare partid combate în opoziţie ceea ce va practica la guvern şi practică la guvern metodele pe care le va combate în opoziţie”. El dădea exemplul naţional-ţărăniştilor, care în anii de opoziţie au combătut practicile guvernelor liberale, pentru ca, ajunşi la putere, să dea uitării programul pe baza căruia au fost aleşi în decembrie 1928: “în programul acela din anii eroici de opoziţie nu erau înscrise nici masacrul de la Lupeni, nici schingiuirile de la poliţie, nici confiscările de ziare. Erau înscrise, dimpotrivă, proteste împotriva masacrului de la 13 decembrie 1918, proteste împotriva schingiuirilor din beciurile Siguranţei şi – iarăşi – proteste împotriva confiscărilor de ziare”. La rândul său, Nae Ionescu aprecia că viaţa politică “de după război nu a cunoscut o mai penibilă guvernare ca cea a d-lui Maniu”.

Constatând că naţional-ţărăniştii pierdeau teren, iar starea de nemulţumire era în creştere, fapt ce putea fi speculat de Partidul Comunist pentru organizarea unor acţiuni împotriva statului român, Corneliu Zelea Codreanu a decis să lanseze “o nouă organizaţie naţională, pentru combaterea comunismului jidănesc, în care să intre şi Legiunea Arhanghelul Mihail şi oricare alte organizaţii de tineri, peste deosebirile de partide”. Acestei organizaţii politice i-au dat numele de Garda de Fier. Se avea în vedere participarea Gărzii de Fier în alegerile parlamentare, drept care s-a adoptat şi un semn electoral: crucea inspirată din gratiile închisorii.

Horia Sima aprecia: “Garda de Fier şi-a făcut apariţia într-un complex special de circumstanţe. Ea a fost concepută pentru a servi drept bază de regrupare a întregului tineret românesc, dincolo de deosebiri de credo politic, în scopul de a întări capacitatea defensivă a naţiunii contra pericolului comunist. Din nefericire, apelul lui Corneliu Codreanu nu a avut rezonanţa dorită. Fie din pricina neînţelegerii gravului moment politic, fie din gelozie, tinerii ce făceau parte din alte grupări politice preferau să se ţină deoparte, lăsând ca legionarii să se zbată singuri în faţa provocărilor comuniste. Redusă la legionari, Garda de Fier nu se distingea de Legiunea Arhanghelul Mihail. Cele două organizaţii sfârşiseră prin a se suprapune, Garda de Fier nefiind decât o altă denumire a Mişcării”.

Numele Garda de Fier a avut o mai mare penetraţie, înlocuind-o pe cea a Legiunii Arhanghelul Mihail; membrii ei se numeau legionari şi acţionau pe baza ordinelor Căpitanului Corneliu Zelea Codreanu. În decembrie 1930, Garda de Fier a publicat un program, care conţinea o virulentă critică la adresa situaţiei economice, sociale şi politice din România şi propunea unele soluţii, precum ştergerea datoriilor făcute de ţărani, stârpirea corupţiei, pedepsirea celor care jefuiseră bunul public etc.

Deşi tendinţele de extremă dreaptă începeau să câştige teren, în 1929-1930 speranţele de îndreptare a situaţiei nu mergeau în această direcţie, ci spre principele Carol. Înlăturat de la succesiunea tronului la 4 ianuarie 1926, el apărea ca o victimă a manevrelor liberalilor, care au urmărit sa se dispenseze de un om incomod, ce nu accepta dominaţia pe care aceştia o exercitau asupra monarhiei. După moartea regelui Ferdinand, la 20 iulie 1927, a fost instalată o Regenţă, deoarece Mihai avea doar 6 ani. Naţional-Ţărăniştii au folosit “chestia Carol” în anii de opoziţie, pentru a lovi în liberali, dar după ce s-au instalat la putere, au căutat să domine Regenţa, declarându-se fideli actului de la 4 ianuarie 1926.

În condiţiile decepţiilor provocate de guvernarea Maniu, o bună parte a opiniei publice s-a orientat spre susţinerea venirii lui Carol pe tron, fiind convinsă că un rege tânăr şi energic va redresa situaţia României. Profitând de această stare de spirit, principele Carol a venit inopinat în ţară la 6 iunie 1930, iar peste două zile a devenit regele României. Comentând semnificaţia acestui eveniment, Nicolae Iorga aprecia: “Astăzi amurgul se lasă asupra vieţii de partid”. Noul rege a acţionat pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat, urmărind instaurarea unui regim autoritar.

 

Curentul de dreapta câştiga teren în Europa, ceea ce influenţa, desigur şi situaţia din România. Faptul că din 1929, România era înconjurată de state cu regim autoritar, de diferite nuanţe – exceptând Cehoslovacia – constituia o încurajare pentru totalitarismul de dreapta. Susţinătorii acestui curent deveneau tot mai incisivi. Ei îşi îndreptau atacurile împotriva “bătrânilor”, care guvernau ţara şi care nu erau capabili să înţeleagă noile realităţi. În Manifestul Crinului Alb, publicat în revista “Gândirea” din 1928, se scria: “Ne tutelează şi ne boscorodeşte o generaţie în care nimeni n-a gândit cu adevărat. În capul lor domneşte golul, un gol etern şi iritant, mascat de o vitrină de împrumut şi împrejmuit de colbul vechimii, al neaerisirii din casele părăsite”. Pe aceşti bătrâni, cei tineri trebuiau să-i scoată din “extazul porcin” şi să-i cheme în faţa “tribunalului grijii de onoarea naţională”.

Mircea Eliade aprecia că între tineri şi bătrâni “nu există punte, ci numai zvârlituri de lănci”, că bătrânii “nu pot înţelege nici în ce constă lupta, nici de ce trebuie să învingem”. Bătrânii au transpus în România realităţile din Apus, astfel că, în fapt, nu au creat nimic. Eliade considera că tânăra generaţie, trecută prin experienţa războiului, a fost pusă “în contact imediat şi precoce cu o realitate multiplă”, în timp ce vechea generaţie “s-a osificat”. El scria că după o criză puternică se petrece “o iluminare, o dezlănţuire de bucurii creatoare, o schimbare de viziune”, iar România se afla în această fază decisivă.

Profesorul Nae Ionescu – un adevărat mentor al tinerei generaţii – susţinea, în iulie 1930, că există o “criză a partidelor politice”, manifestată pe plan european, dar şi în România. Fiind doar “o parte” dintr-un întreg, partidul politic are tendinţa să-şi înlăture adversarul. Dar înfrângerea adversarului este premisa desfiinţării partidului, care tinde să se identifice cu “ţara”, cu întregul. Se ajungea astfel la “dictatura maselor”, care înseamnă înlăturarea partidelor.

La aceste dezbateri teoretice a participat activ şi A.C. Cuza, liderul Ligii Apărării Naţional-Creştine. El afirma că doctrina sa nu se limita la antisemitism – lupta contra evreilor – ci era o “doctrină naţionalistă creştină, în genere”. Ea dovedea “din totalitatea elementelor ei, biologice, teologice, economice, sociologice, istorice şi din fiecare în parte, că singura soluţie posibilă a problemei jidăneşti este eliminarea jidanilor, care presupune acţiune imediată pe toate terenurile şi în orice moment, pe baza unui program lămurit, cu scopul acestei eliminări, necesare şi realizabile”.

A.C. Cuza scria că doctrina sa – “ca sistem de gândire şi acţiune” – avea “zece teze fundamentale” şi anume: naţionalitatea (“puterea organică, spirituală a sângelui unificat sau a rasei”); legea naţionalităţii (“puterea creatoare a culturii umane”, în baza căreia omenirea se împarte în naţii); naţia (“totalitatea indivizilor de acelaşi sânge”); naţia jidănească (“o naţie corcită şi degenerată, parazitară”); religia naţiei jidăneşti (care justifică “stăpânirea parazitară a lumii de către jidani”); cărţile sfinte ale jidanilor (care au ca atribute “minciuna şi crima”); antisemitismul (“reacţiunea firească, legitimă, de apărare a celorlalte naţii” împotriva evreilor); creştinismul (învăţătura lui Isus Hristos); eliminarea jidanilor (din sânul celorlalte naţiuni); acţiunea imediată (eliminarea evreilor din orice domeniu şi “aşezarea lor pe un pământ liber, pe care să-şi creeze şi ei cultura lor proprie, muncind productiv”).

Curentele, ideile şi organizaţiile de extremă dreaptă, care în ultimă instanţă urmăreau lichidarea regimului democratic, întemeiat pe partidele politice au primit replica unor importante personalităţi ale vremii. Astfel, Mihai Ralea scria că partidele “reprezintă interese de grup, de clasă socială, ori măcar particularităţi de regiune, de naţionalitate, de cultură”, fiind utile, deoarece ele “regulează echilibrul între diferitele interese ale unei naţiuni”, sunt o stavilă în calea capriciilor “opiniei publice amorfe, schimbătoare de la zi la zi, falsificată de răuvoitori sau de aventurieri”, ele “împiedică tirania de jos, ca şi pe cea de sus”. Ralea scria că democraţia este “singurul regim politic în care e posibil controlul”. La rândul său, Tudor Teodorescu-Branişte critica pe cei care afirmau că exista o “criză a democraţiei” şi conchidea că democraţia “rămâne ceea ce a fost întotdeauna: sistemul de guvernământ care – în antichitate ca şi astăzi – a dat rezultatele cele mai strălucite. Singurul sistem de guvernământ care corespunde spiritului acestor vremuri”.

Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier căuta să-şi croiască drum în viaţa politică prin intensificarea activităţii sale. Corneliu Zelea Codreanu a decis, în vara anului 1930, să reia campania de întruniri în Basarabia, unde terenul părea propice pentru câştigarea de noi aderenţi. După experienţa din anul precedent el a avut o întrevedere cu ministrul de Interne Alexandru Vaida-Voevod. Cei doi au avut o discuţie de peste trei ore; Căpitanul avea să noteze că Vaida îi considera pe legionari “nişte tineri zvăpăiaţi, care vor să rezolvăm problema jidovească prin spargeri de geamuri”; Codreanu a expus punctul său de vedere în chestiunea evreiască, prezentând-o ca foarte gravă pentru poporul român. El a obţinut aprobarea marşului în Basarabia, după ce s-a angajat să păstreze cea mai perfectă ordine. Peste câteva zile, Codreanu a adresat un manifest către tineretul ţării şi un ordin de marş, prin care anunţa că acesta se va desfăşura începând cu 20 iulie, iar trecerea Prutului se va face prin şapte puncte, între Cetatea Albă şi Tighina.

Vestea organizării unei asemenea campanii a îngrijorat autorităţile centrale, precum şi organele de ordine locale, care, în repetate rânduri avuseseră confruntări cu legionarii şi cuziştii. Arhivele păstrează numeroase rapoarte întocmite de organele de informaţii şi de poliţie. Acestea apreciau că Legiunea Arhanghelul Mihail desfăşoară o activitate “la lumină şi alta ocultă”, că în ultimul timp apelurile şi cuvântările lui Codreanu aveau “un ton agresiv şi provocator, semnul unor apropiate acte de terorism”. Se citau materiale diverse; de exemplu, scrisoarea unui legionar din Galaţi către un camarad din Soroca, în care se afirma: “Vorbeşte ţăranilor moldoveni despre Legiunea noastră, care este o oaste, nu un partid politic şi spune-le că Legiunea e singura care va scăpa ţărănimea de molima jidovească. Să nu aştepte mântuirea de la cei mari, care rod ţara. Mântuirea vine de la noi, ţăranii, care ne vom face dreptate cu ghioaga cât de curând. Dacă autorităţile îţi vor face ceva, să le spui că le aşteaptă soarta prefectului Manciu de la Iaşi”. Alte rapoarte multiplicau artificial pericolele, afirmând că legionarii s-au organizat pe baze militare, fiind gata de acţiune la ordinul ce-l vor primi “în plicuri sigilate”; că se constituiau grupe “spre a putea face transmisiuni şi legături, de exemplu: să-şi procure biciclete, motociclete şi orice fel de mijloace de locomoţiune repede”; că “Legiunea posedă arme cu repetiţie şi revolvere automate”; că în instrucţiuni se vorbeşte despre “îngrijiri pentru răniţi”, ceea ce arată că ei aveau în vedere confruntări violente; că “Legiunea Arhanghelul Mihail a proiectat un congres internaţional al studenţimii creştine la Cluj, la care, se spune, va fi invitat şi Hitler, şeful organizaţiunii germane Hacken-Kreuz”, după care Codreanu va fixa “ziua cea mare”, preparativele fiind făcute “cu multă perseverenţă şi după un plan bine chibzuit”; în acest scop se adunau bani, dovadă fiind circulara prin care legionarii erau îndemnaţi ca de la Crăciun şi până la Sf. Ion “să organizeze pluguşoare, coruri, baluri şi orice fel de serbări, pentru strângerea de fonduri”, precum şi recomandarea ca fiecare legionar să plătească o cotizaţie între 10 şi 50 de lei pe lună. Concluzia unui raport de sinteză era următoarea: “Legiunea Arhanghelul Mihail este o organizaţie naţionalist-extremistă, mai mult ocultă, alcătuită quasi-milităreşte, cu caracter «nu de apărare, ci de atac». Este antipoliticianistă şi antisemită, urmărind scopul «de a scăpa ţara de politicieni din toate partidele şi de evrei». Scopul şi mijloacele o arată ca tulburătoare a ordinii de stat”.

La rândul ei, presa de stânga – mai ales “Adevărul” şi “Dimineaţa” – a desfăşurat o vie campanie împotriva lui Al. Vaida-Voevod, pe care-l acuzau că încurajează mişcările antisemite, a relatat despre starea explozivă din Basarabia, despre actele de agresiune ale legionarilor împotriva evreilor.

Supus unei puternice presiuni, guvernul a decis să retragă aprobarea pe care o dăduse pentru organizarea marşului în Basarabia. În faţa acestei situaţii. Codreanu a publicat “Un apel şi un avertisment”, în care, după ce arată că interzicerea marşului anunţat era o victorie a inamicilor României, a evreilor, avertiza: “’O Românie Nouă nu poate ieşi din culisele partidelor, după cum România Mare n-a ieşit din calculele politicienilor, ci de pe câmpiile de la Mărăşeşti şi din fundul văilor bătute de grindina de oţel. O Românie Nouă nu poate ieşi decât din luptă. Din jertfa fiilor săi”. El anunţa că în curând Garda de Fier va organiza o mare adunare în Bucureşti pentru apărarea maramureşenilor şi bucovinenilor. Manifestul se încheia cu aceste cuvinte: “Scrieţi pe steagurile voastre: «Străinii ne-au copleşit. Presa înstrăinată ne otrăveşte. Politicianismul ne omoară». Sunaţi din trâmbiţe alarma. Sunaţi din toate puterile. În clipa când duşmanii ne copleşesc şi politicienii ne vând. Români, strigaţi cu înfrigurare, ca pe potecile munţilor în ceasurile de furtună: «Patria! Patria! Patria!»“.

 

În vara anului 1930, un eveniment senzaţional a reţinut atenţia opiniei publice: incendiul din localitatea Borşa (Maramureş). Potrivit relatărilor “presei din Sărindar” (“Adevărul” şi “Dimineaţa”), în ziua de 4 iulie, agenţi antisemiţi au dat foc locuinţelor evreilor, pentru a-i obliga să plece din această zonă românească. Corneliu Zelea Codreanu a dat o altă variantă: la începutul lunii iunie 1930, la poarta casei sale din Iaşi a apărut o căruţă cu doi cai, din care au coborât doi preoţi, un ţăran şi un tânăr. Preoţii erau Ion Dumitrescu (ortodox) şi Andrei Berinde (unit) din Borşa. Au afirmat că nu mai pot “de mila nenorociţilor de români din Maramureş. Au făcut memorii peste memorii. Le-am adresat pe unde ne-a tăiat capul: Parlament, Guvern, miniştri, Regenţă. De nicăieri nici un răspuns. Nu ştim ce să mai facem. Am venit cu căruţa până aici, la Iaşi, să rugăm studenţimea română să nu ne lase”.

Codreanu a decis să trimită în Maramureş pe Nicolae Totu, Eremeiu, Savin şi Dumitrescu-Zăpadă. Aflând despre această intenţie, evreii “au recurs la un mijloc infernal. Au dat foc Borşei, aruncând vina asupra românilor”. Au urmat incidente grave: cei doi preoţi au fost atacaţi de evrei, bătuţi cu pietre şi alungaţi din sat, apoi au fost arestaţi şi închişi la Sighet. De asemenea, au fost arestaţi cei patru legionari. Procesul s-a desfăşurat într-o atmosferă de mare tensiune, mai întâi la Sighet şi apoi la Satu Mare. În boxă au fost aduşi încă 50 de români si 20 de evrei. Între avocaţii românilor s-au aflat Corneliu Zelea Codreanu, Ion I. Moţa şi prof. Ion Cătuneanu. După opt zile de dezbateri, procesul s-a încheiat prin achitarea tuturor inculpaţilor.

Evenimentele de la Borşa au reţinut atenţia prin gravitatea lor, dar starea de tensiune între români şi evrei a existat în multe localităţi din ţară, fiind întreţinută de ambele părţi. Documentele vremii consemnează situaţii în care evreii au atacat pe români, sau când reclamaţiile lor împotriva studenţilor erau fie exagerate, fie neadevărate. Spre exemplu, în decembrie 1930, a avut loc, la Brăila, Congresul Uniunii Studenţilor Creştini din România. Deşi Congresul s-a desfăşurat fără incidente majore, deputatul evreu M. Landau declara în şedinţa Adunării Deputaţilor din 12 decembrie 1930, că “populaţia evreiască nu-şi poate reţine mirarea şi indignarea, văzând cum guvernul suportă cheltuielile unui Congres al urii de rasă, din fonduri publice, care nu face altceva decât să înarmeze o parte turbulentă a studenţimii împotriva paşnicei populaţiuni evreieşti”. El întreba pe preşedintele Consiliului de Miniştri “ce măsuri s-au luat pentru identificarea şi acţionarea în judecată a tuturor agresorilor, ce măsuri înţelege să ia în contra reprezentanţilor forţei publice, care şi-au făcut o specialitate de a nu reacţiona în astfel de prilejuri şi ce măsuri înţelege guvernul să ia pentru prevenirea tuturor agitaţiunilor ce se anunţă în urma Congresului de la Brăila”.

În intervenţia sa, deputatul Nicolae Iorga, rectorul Universităţii din Bucureşti, aprecia că “s-au întâmplat, într-adevăr, lucruri reprobabile, dar care nu trebuiesc exagerate. Trebuie să se aştepte – dacă nu vrea cineva să aţâţe spiritele – să vie un raport al poliţiei, care n-a venit până acum; să aştepte sancţiunile judecătoreşti, care nu s-au pronunţat, să aştepte acţiunea Universităţii, care nu se poate produce până nu există sancţiunile judecătoreşti”.

Un alt moment de tensiune s-a înregistrat în Bucureşti, prin atentatul tânărului Gheorghe Beza asupra subsecretarului de stat Constantin Angelescu. În seara zilei de 20 iulie 1930, când se afişa manifestul de protest semnat de Corneliu Codreanu împotriva interzicerii marşului în Basarabia, la sediul Legiunii Arhanghelul Mihail a venit studentul Gheorghe Beza; el i-a mărturisit lui Codreanu că a decis să demisioneze din Liga “Vlad Ţepeş” şi să se înscrie în Garda de Fier. De altfel, Beza încercase cu trei zile în urmă să publice în ziarul “Epoca” – unde era redactor – un articol elogios la adresa Gărzii de Fier, pe care directorul nu l-a acceptat şi chiar l-a concediat pe autor.

La 21 iulie, un grup de patru studenţi s-a prezentat în audienţă la subsecretarul de stat C. Angelescu şi, în timp ce acesta citea memoriul ce-i fusese înmânat, Gh. Beza a tras asupra lui mai multe focuri de revolver, rănindu-l. C. Angelescu, preşedintele organizaţiei Partidului Naţional-Tărănesc din judeţul Caliacra, era considerat de Beza ca unul din inspiratorii legii pentru reglementarea proprietăţii în Dobrogea Nouă, prin care se lovea în interesele coloniştilor macedoneni. La anchetă, în buzunarele lui Beza s-au găsit manifeste ale Gărzii de Fier, iar “presa din Sărindar” a pus gestul acestuia pe seama legăturilor sale cu Mişcarea Legionară.

În consecinţă, Codreanu a fost chemat la judecătorul de instrucţie; aici Căpitanul a declarat că nu avea nici o cunoştinţă şi nici o legătură cu actul lui Beza. A doua zi, “Dimineaţa” a publicat articolul Corneliu Codreanu înfierează fapta lui Beza. Socotindu-se “călcat în picioare de presa jidovească”, Corneliu Zelea Codreanu a dat publicităţii un manifest, în care anunţa că “voi apăra pe tânărul Beza şi cauza lui cu toată căldura sufletului meu şi cu toată puterea”. Chemat din nou la instrucţie, Codreanu a fost arestat şi depus la Văcăreşti; în aceeaşi dubă se aflau încă şapte tineri macedoneni: Caranica, Papanace, Pihu, Ciumeti, Mamali, Ficata, Gheţea, care scriseseră un manifest de solidarizare cu Beza. În zilele de detenţie aceştia, impresionaţi de personalitatea lui Corneliu Zelea Codreanu, au decis să se înscrie în Mişcarea Legionară. Procesul s-a încheiat cu achitarea lui Codreanu, dar procurorul a făcut apel; procesul s-a rejudecat, iar sentinţa a fost aceeaşi, astfel că liderul Legiunii Arhanghelul Mihail a fost eliberat, după ce făcuse o lună şi jumătate de puşcărie.

La 10 octombrie 1930, s-a produs o schimbare de guvern, în urma căreia Alexandru Vaida-Voevod a fost înlocuit din funcţia de ministru de Interne cu Ion Mihalache; acesta a decis să ia măsuri energice împotriva Mişcării Legionare.

În ultimul timp, Legiunea Arhanghelul Mihail cunoscuse o evoluţie ascendentă. Dacă în 1929 avea 40-50 de cuiburi, cu mai puţin de 1 000 de membri, la sfârşitul anului 1930 ajunsese la 11 “batalioane” cu aproximativ 6 000 de membri. Aceste “batalioane” erau repartizate astfel: Galaţi, Câmpulung (Suceava), Turda, Iaşi, Fălciu, Dorohoi, Cahul, Borşa, Bereşti (Iaşi), Bucureşti şi Orăştie. Ţinând seama că, în acea perioadă, România avea 71 de judeţe, rezultă limpede că Legiunea îşi putuse constitui, pe parcursul a trei ani şi jumătate de existenţă, structuri organizatorice pe aproximativ 15% din teritoriul naţional.

La 8 noiembrie 1930, a fost inaugurat sediul central al Gărzii de Fier, în Bucureşti, într-un spaţiu aflat pe Calea Victoriei nr. 40 (pasajul Regina Maria), pus la dispoziţie de un negustor macedonean; în biroul Căpitanului au fost instalate tablouri reprezentând pe regele Carol al II-lea, pe Hitler şi pe Mussolini.

Extinderea organizaţiei Legiunii a provocat îngrijorarea unei bune părţi a presei din Capitală, precum şi a unor lideri politici, care considerau că aceasta trebuia scoasă în afara legii, deoarece căuta să se impună în viaţa publică prin teroare şi asasinat. Luarea unei decizii a fost grăbită de atentatul asupra lui Emil Socor, directorul ziarului “Adevărul”. Atentatorul era un tânăr licean din laşi. Constantin Dumitrescu, implicat în evenimentele de la Borşa, motiv pentru care stătuse câteva luni în închisoarea de la Sighet. El a venit la Bucureşti, a căutat redacţia ziarului “Adevărul” şi a declarat portarului că are o scrisoare pentru Emil Socor; adus în biroul directorului, C. Dumitrescu a tras asupra acestuia, dar fără rezultat, deoarece revolverul era defect. A fost imediat imobilizat şi anunţate organele de ordine şi de justiţie. La faţa locului a venit însuşi ministrul de Interne, Ion Mihalache. Atentatorul a declarat că a fost trimis să comită acest act de avocatul Mile Lefter, “fiul vitreg al d-lui A.C. Cuza”. El a mai spus că era decis să-l ucidă pe Emil Socor, deoarece ziarul “Adevărul” publicase numeroase articole împotriva sa, precum şi a Gărzii de Fier, în rândurile căreia intrase de câteva luni. În ziua comiterii atentatului, Corneliu Codreanu se afla la Focşani, dar a fost imediat chemat la judecătorul de instrucţie şi anchetat; constatându-se că nu avea nici o legătură cu actul petrecut la Bucureşti, a fost eliberat.

 

Pe fondul unei campanii vehemente împotriva legionarilor, în ziua de 2 ianuarie 1931, Consiliul de Miniştri a adoptat – în urma raportului prezentat de Ion Mihalache – o decizie, prin care “autorizează Ministerul de Interne să împiedice funcţionarea şi să dizolve pe cale administrativă organizaţiile şi asociaţiile cu caracter subversiv, care nu au personalitate juridică sau aprobarea autorităţilor competente”: Legiunea Arhanghelul Mihail, Garda de Fier, Societatea Studenţilor Macedoneni, Federaţia Elevilor Şcolii Politehnice; de asemenea, ministrul de Interne era autorizat să facă formalităţile legale pentru retragerea personalităţii juridice şi pentru dizolvarea societăţii Tineretul Ligii Apărării Naţional-Creştine. La rândul lor, ministerele Instrucţiunii şi Cultelor, al Agriculturii şi al Industriei erau însărcinate “să ia măsuri pentru aplicarea pedepselor disciplinare studenţilor şi elevilor din şcolile secundare care participă la mişcări sau asociaţii străine de preocupările lor culturale” şi pentru “exercitarea unui control sever în căminele studenţeşti”. Ministerul Armatei urma “să retragă avantajele date pe baza legii recrutării în ce priveşte amânarea încorporării tuturor studenţilor care sunt dovediţi că participă la asociaţii şi manifestaţii străine preocupărilor culturale”. Totodată, ministrul de Interne era autorizat să ia măsurile necesare pentru a împiedica răspândirea ziarului “Ordinea”, care publicase informaţii “alarmiste” şi gravuri “tendenţioase”.

În perioada cuprinsă între 24 iunie 1927 (întemeierea Legiunii Arhanghelul Mihail) şi 2 ianuarie 1931 (prima interzicere a acestei organizaţii), totalitarismul de dreapta a cunoscut o anumită extindere, pe fondul unor carenţe tot mai evidente ale regimului democratic întemeiat pe partidele politice, a decepţiilor produse de guvernele naţional-ţărăniste şi a tendinţelor noului rege, Carol al II-lea, de a-şi depăşi prerogativele stabilite prin Constituţie, de a impune o guvernare peste partide. Alături de Legiunea Arhanghelul Mihail s-a creat o organizaţie politică – Garda de Fier – care a început să câştige teren, fără a putea pune sub semnul întrebării regimul democratic existent în România.

* * *

Într-un interval de numai trei ani (1931-1934) în viaţa internaţională au survenit modificări importante. Ele au fost generate, în principal, de criza economică, izbucnită în 1929 şi ale cărei efecte s-au resimţit până în 1933, când a început un proces de redresare a industriei, agriculturii şi a celorlalte ramuri de producţie. S-au înregistrat mari convulsii sociale, greve, manifestaţii de stradă, intervenţia în forţă a organelor de ordine, soldate cu victime, mai ales în rândurile muncitorilor.

Pe acest fond, viaţa politică a devenit mai agitată, iar forţele extremiste au câştigat teren. Instalarea lui Adolf Hitler la putere în Germania, în ianuarie 1933, a reprezentat un mare succes al extremismului politic, cu tendinţe de extindere la nivelul întregului continent. Una dintre cele mai mari puteri ale Europei a îmbrăţişat deschis politica de revizuire a tratatelor de la Versailles, care stăteau la baza organizării lumii după Primul Război Mondial.

Statele din zona centrală şi sud-est europeană au cunoscut ample frământări interne.

În Bulgaria, regimul autoritar fusese instaurat încă din iunie 1923, dar treptat cunoscuse o anumită relaxare; în mai 1934 a avut loc o lovitură de stat organizată de Liga Ofiţerilor şi de gruparea Zveno, care a înăsprit măsurile împotriva adversarilor politici.

În Iugoslavia, după lovitura de stat din ianuarie 1929, a urmat dizolvarea partidelor politice, decretarea stării de asediu şi a cenzurii, iar în septembrie 1931 a fost adoptată o nouă constituţie, care consfinţea dictatura regelui Alexandru.

Regimul autoritar instalat în Ungaria de Horthy Miklos încă din 1920 s-a consolidat; în octombrie 1932, conducerea guvernului a fost încredinţată lui Gömbös Gyula, care a promovat o politică de alianţă cu Germania, cu ajutorul căreia urmărea să obţină revizuirea (până la anulare) a Tratatului de la Trianon.

În Polonia, regimul sanaţiei, instaurat în 1926, făcuse din Joseph Pilsudski principalul factor de decizie în stat, iar opoziţia era admisă numai în măsura în care nu deranja regimul său autoritar.

Austria nu şi-a găsit, după prăbuşirea Imperiului Habsburgic, echilibrul interior; în septembrie 1931, liderul extremist Walter Pfrimer a organizat o lovitură de stat în provincia Styria, care a fost înfrântă; în replică, guvernul condus de Engelbert Dollfuss a suspendat Parlamentul, a suprimat libertatea presei şi a întrunirilor (martie 1933); în februarie 1934 a avut loc o insurecţie a muncitorimii, înăbuşită în sânge de forţele guvernamentale (s-au înregistrat peste 1000 de morţi); prin Constituţia din aprilie 1934 au fost suprimate toate drepturile şi libertăţile democratice, legalizându-se dictatura cancelarului Dollfuss.

Încă din 1922, Italia avea un regim dictatorial, în frunte cu ducele Benito Mussolini, iar din 1925 fuseseră desfiinţate toate partidele politice, singurul partid legal rămânând cel fascist.

Albania era dominată de personalitatea lui Ahmed Zogu, care a instaurat un regim dictatorial încă din decembrie 1921, iar în septembrie 1928 s-a proclamat rege, sub numele de Zogu I.

Grecia a cunoscut o viaţă politică extrem de agitată, cu repetate lovituri de stat; în august 1926, conducerea a fost preluată de Eleutherios Venizelos, adversar al regimului monarhic, care a promovat o politică dură faţă de oponenţii săi; în mai 1934, în Grecia a avut loc o grevă generală, care a fost înfrântă prin intervenţia armatei.

Dintre ţările din zonă, numai Cehoslovacia avea un regim democratic, dar şi acesta era zdruncinat de conflictele tot mai evidente dintre cehi şi slovaci, precum şi dintre aceştia şi germanii din zona sudetă.

 

În acest context european, viaţa politică din România a cunoscut o evoluţie spectaculoasă.

Noul suveran a acţionat pentru întărirea poziţiei monarhiei în viaţa de stat şi diminuarea rolului partidelor politice. El a susţinut necesitatea unor guverne de “uniune naţională”, care să nu depindă de partide, ci numai de rege. După intense manevre de culise, în aprilie 1931 el a reuşit să constituie un astfel de guvern sub preşedinţia lui Nicolae Iorga. Lista membrilor guvernului fusese întocmită de Rege şi înmânată Primului ministru, care avea să scrie: “Aceea, sau oricare alta, îmi era indiferent. Nu era vorba, ca într-un guvern al meu, cu oamenii mei, care să mă cunoască, să mă stimeze şi să mă iubească, de a avea iniţiativă în toate ministerele, ci numai de a încerca sfaturi prieteneşti, pe care le primeşte cine vrea”. Dar guvernul Iorga nu a putut să facă faţă situaţiei economice extrem de grele, astfel că, în mai 1932, a fost nevoit să demisioneze.

Regele a trebuit să facă apel la un partid politic şi l-a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Vaida-Voevod, vicepreşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc. În octombrie 1932, Vaida a demisionat, locul său fiind ocupat de Iuliu Maniu, preşedintele partidului. Noul Prim ministru a intrat în conflict cu Regele şi camarila sa, opunându-se amestecului acesteia în treburile publice.

În ianuarie 1933, camarila a pus la cale o manevră: un gest de nesubordonare a prefectului Poliţiei Capitalei şi a comandantului Corpului de Jandarmi faţă de ministrul de Interne Ion Mihalache; ministrul a cerut demisia celor doi, dar Regele a refuzat să semneze decretele ce i-au fost prezentate.

În faţa acestei situaţii, Mihalache şi-a înaintat demisia, iar Iuliu Maniu s-a solidarizat cu ministrul său. Regele a primit demisia lui Maniu şi a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Alexandru Vaida-Voevod, care a minimalizat conflictul, acceptând, în fond, amestecul camarilei în activitatea guvernamentală.

Iuliu Maniu şi-a prezentat demisia din calitatea de preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc şi a început o campanie publică împotriva camarilei, în special a Elenei Lupescu, cerând, totodată, respectarea întocmai a Constituţiei, în litera şi spiritul ei, adică a principiului potrivit căruia “regele domneşte, dar nu guvernează”.

Măcinat de conflicte interne, contestat de o bună parte a conducerii Partidului Naţional-Ţărănesc (în frunte cu Iuliu Maniu şi Ion Mihalache), guvernul Vaida a demisionat în noiembrie 1933.

Oarecum surprinzător, Carol al II-lea l-a numit în funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri pe I.G. Duca. Acesta fusese un colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu, considerat principalul artizan al înlăturării principelui Carol de la succesiunea tronului în ianuarie 1926. În iunie 1930, cu prilejul revenirii lui Carol în ţară, I.G. Duca declara că preferă să-şi încheie cariera politică, decât să colaboreze cu acesta; potrivit altor surse, ar fi spus că “preferă să i se taie mâna, decât să o întindă aventurierului”.

Dar curând după urcarea lui Carol pe tron, I.G. Duca şi-a modificat poziţia, prezentându-se, în iulie 1930, în audienţă la Suveran; mai mult decât atât, în primăvara anului 1933, el i-a făcut o vizită Elenei Lupescu, prezentându-i “omagiile” sale.

Pe de altă parte, I.G. Duca era preşedintele unui partid puternic, se bucura de o bună reputaţie în Occident (Franţa şi Marea Britanie), iar regele Carol al II-lea a trebuit să ţină seama de această realitate.

Una dintre primele măsuri luate de guvernul Duca a fost dizolvarea Mişcării Legionare – Garda de Fier, prin Jurnal al Consiliului de Miniştri. Acest act, primit cu ostilitate de forţele politice de opoziţie, avea să genereze o mare tragedie: asasinarea Primului ministru de către legionari, la 29 decembrie 1933. În funcţia rămasă vacantă a fost numit dr. Constantin Angelescu, care a organizat funeralii naţionale pentru Primul ministru decedat. Apoi, la 3 ianuarie 1934, Regele l-a însărcinat cu formarea guvernului pe Gheorghe Tătărescu, înainte ca Partidul Naţional-Liberal să-şi aleagă un nou preşedinte şi să propună un prim ministru. Prin această manevră, Carol al II-lea a urmărit să-şi impună voinţa şi să alimenteze conflictul, care devenise evident, între “tinerii” şi “bătrânii” liberali. Într-adevăr, după numirea “tânărului” Gheorghe Tătărescu în fruntea guvernului, “bătrânii” au reuşit să-l aleagă pe “bătrânul” Constantin I.C. Brătianu în funcţia de preşedinte al Partidului Naţional-Liberal, la 4 ianuarie 1934. Perioada următoare avea să fie marcată de permanente lupte între “tinerii” aflaţi la conducerea guvernului şi “bătrânii” care aveau poziţii dominante în partid.

În această perioadă (1931-1934), s-au înregistrat mai multe sciziuni în rândul partidelor democratice. Astfel, din Partidul Naţional-Ţărănesc a plecat o grupare în frunte cu Grigore Iunian, care a constituit, în noiembrie 1932, Partidul Radical-Ţărănesc; cu câteva luni mai înainte, în aprilie 1932, Octavian Goga, care plecase din Partidul Poporului, a creat Partidul Naţional-Agrar. La rândul său, Constantin Argetoianu, care în decembrie 1930 devenise “independent”, a pus bazele unei formaţiuni politice proprii, numită Uniunea Agrară (iunie 1932).

Criza economică, nemulţumirile sociale, conflictele din interiorul partidelor politice, precum şi ascensiunea forţelor de extrema dreaptă pe plan european au încurajat ascensiunea unor forţe similare în România.

Principala organizaţie de extrema dreaptă era Legiunea Arhanghelul Mihai – Garda de Fier. Alături de aceasta, o pondere importantă avea LANC, condusă de A.C. Cuza. Alături de acestea existau şi alte organizaţii de extremă dreaptă, care însă nu aveau o aderenţă semnificativă. Între acestea, Partidul Naţional-Socialist care edita gazeta “Naţional-socialismul”, al cărui lider, Ştefan Tătărescu, a fost primit în audienţă de Adolf Hitler, în septembrie 1933. De asemenea, în rândul minorităţii germane din România s-a conturat o grupare cu orientare naţional-socialistă în frunte cu Fritz Fabricius şi Alfred Bonfert.

În iunie 1931, “Gruparea Corneliu Z. Codreanu” a participat la alegerile generale, dar a obţinut abia 1,05% din totalul voturilor. Candidând în alegerile parţiale din judeţul Neamţ, în august 1931, Corneliu Zelea Codreanu a reuşit să obţină victoria în confruntarea cu reprezentanţii principalelor partide democratice (Partidul Naţional-Ţărănesc şi Partidul Naţional-Liberal).

Astfel, pentru prima dată de la înfiinţarea sa, Legiunea Arhanghelul Mihail a devenit o organizaţie parlamentară.

În activitatea practică, Legiunea a îmbinat activitatea legală (organizare de întruniri publice, difuzare de manifeste şi broşuri, luări de poziţie de la tribuna Adunării Deputaţilor etc.) cu cea ilegală sau la limita legalităţii (admonestarea adversarilor politici, inclusiv a forţelor de ordine, a unor cetăţeni – mai ales evrei, recrutarea de informatori din rândul lucrătorilor în aparatul de stat etc). Întreaga activitate a legionarilor se desfăşura sub semnul naţionalismului agresiv, ei considerându-se singurii reprezentanţi autentici ai poporului român, ceilalţi oameni politici fiind străini sau vânduţi străinilor.

Din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu s-au constituit, în mai 1933, “echipele morţii”, alcătuite din legionari “curajoşi”, capabili de orice sacrificiu. Ei repetau de două ori pe zi, dimineaţa şi seara, următorul text:

“1. Jur că nu voi uita niciodată suferinţele camarazilor mei.

2. Jur că voi cerceta zi şi noapte pentru a găsi pe cei care au ordonat şi pe cei care au executat schingiuirea camarazilor mei.
3. Jur în faţa lui Dumnezeu că voi urmări până la sfârşitul zilelor mele pe aceşti călăi, pe familiile lor, pentru a da pedeapsa pe care o merită în faţa lui Dumnezeu şi în faţa naţiunii române”.

În cadrul organizaţiei se cultiva “cultul morţii”, apreciindu-se că jertfa de sine va aduce nu numai “salvarea neamului românesc”, dar şi “marea bucurie a învierii”.

Unele carenţe ale democraţiei din România, în primul rând modul de schimbarea a guvernelor şi desfăşurarea alegerilor parlamentare, dar şi afacerile la care au recurs unii lideri politici aparţinând partidelor democratice au creat terenul prielnic pentru activitatea forţelor extremiste. În alegerile parlamentare din iulie 1932, “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” a obţinut 2,37% din voturi şi 5 locuri în Adunarea Deputaţilor. La rândul său, LANC a câştigat 3,89% din voturi în alegerile din iunie 1931 şi 8 locuri în Adunarea Deputaţilor, iar în cele din iulie 1932 a înregistrat 5,32% din voturi şi 11 deputaţi.

LANC a rămas la vechea sa doctrină, întemeiată pe antisemitism, în timp ce Legiunea Arhanghelul Mihail a urmărit să teoretizeze necesitatea unui nou regim, total diferit de cel existent.

Deosebit de activ s-a dovedit a fi Corneliu Zelea Codreanu. El şi-a structurat organizaţia ca o formaţiune militară, în care “ordinul se execută, nu se discută” şi a lansat teoria potrivit căreia democraţia era ostilă neamului românesc, deoarece îi sfărâma unitatea, împărţindu-l în partide, uşurând astfel acţiunea forţelor străine, mai ales a celor iudeo-masonice. De asemenea, el susţinea că “un popor nu se conduce prin el însuşi, ci prin elita lui. Adică prin acea categorie de oameni născuţi din sânul său, cu anumite aptitudini şi specialităţi”.

În susţinerea şi propagarea ideologiei legionare s-au angajat trei cărturari de marcă: Nichifor Crainic, Nae Ionescu şi Mihail Polihroniade; aceştia au pus la dispoziţia legionarilor sau au scris chiar ei în ziarele pe care le conduceau: “Cuvântul”, “Calendarul” şi “Axa”. În opinia lor, democraţia dăduse faliment şi venise timpul “naţionalismului integral”, pe care Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier şi Căpitanul ei, Corneliu Zelea Codreanu, îl exprimau cel mai consecvent.

Organele de ordine au urmărit îndeaproape activitatea LANC şi mai ales a Legiunii Arhanghelul Mihail; deplasarea liderilor legionari era consemnată în rapoarte înaintate Direcţiei Generale a Poliţiei, care, la rândul ei, stabilea măsuri de împiedicare a propagandei acestora. În martie 1932, din iniţiativa lui Nicolae Iorga, Legiunea a fost din nou scoasă în afara legii, dar, ca şi în ianuarie 1931, nu s-au luat măsuri energice pentru desfiinţarea efectivă a acesteia. De altfel, peste câteva luni, “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” avea să participe la alegerile parlamentare, obţinând un nou succes.

Opiniile guvernanţilor erau împărţite. Alexandru Vaida-Voevod, preşedintele Consiliului de Miniştri în perioada ianuarie – noiembrie 1933, a văzut în Legiunea Arhanghelul Mihail o forţă politică ce putea fi contrapusă Partidului Comunist. De altfel, Vaida însuşi avea să declare: “Când a apărut Mişcarea Arhanghelul Mihail, Garda de Fier de mai târziu, nu m-am speriat, ci am căutat să-mi aliez acest tineret în mişcarea pe care am hotărât să o duc pentru pacificarea spiritelor şi exterminarea curentelor extremiste şi dizolvante”.

Pe de altă parte, Armand Călinescu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne, a cerut organelor din subordinea sa măsuri de împiedicare a activităţii legionarilor. Printr-o circulară din 29 aprilie 1933, el ordona ca poliţia şi jandarmeria să percheziţioneze toate sediile organizaţiilor legionare, să confişte publicaţiile, manifestele şi ziarele răspândite de acestea, să-i îndepărteze din zona lor de activitate pe agitatorii veniţi din alte localităţi, să risipească orice adunări, procesiuni sau marşuri ale legionarilor. La 1 iulie 1933, Armand Călinescu a redactat un Jurnal al Consiliului de Miniştri prin care erau desfiinţate organizaţiile extremiste, dar Primul ministru a cerut amânarea discutării lui, astfel că Jurnalul nu a mai putut fi adoptat de guvernul naţional-ţărănist.

Această decizie avea să fie luată de guvernul liberal prezidat de I.G. Duca. Ea fusese promisă de I.G. Duca încă din vara anului 1933, când a făcut un turneu în ţările occidentale, dând asigurări guvernelor de la Paris şi Londra că, sub conducerea Partidului Naţional-Liberal, România va continua politica externă tradiţională şi va lua măsuri drastice împotriva Mişcării Legionare, pe care o acuza că urmărea să schimbe orientarea ţării spre Germania lui Hitler.

 

Mişcarea Legionară se consolidase din punct de vedere organizatoric, astfel că, în perspectiva alegerilor parlamentare din decembrie 1933, a pregătit liste de candidaţi în 68 din cele 71 de judeţe ale României.

Ştiind că guvernul Duca va lua măsuri împotriva organizaţiei pe care o conducea, Corneliu Zelea Codreanu a cerut legionarilor să fie “gata de moarte”, precizând: “De astăzi înainte vă acord dreptul de a vă apăra cum veţi socoti şi cred că veţi şti să uzaţi de această dezlegare şi vă veţi apăra bine […]. În lupta care se deschide nici unul dintre noi nu vom admite poziţia laşă de a supravieţui unei striviri nedrepte şi infame a Gărzii de Fier”.

Încă de la instaurarea guvernului liberal condus de I.G. Duca, forţele de ordine au primit dispoziţii să împiedice propaganda electorală a Mişcării Legionare; în mai multe localităţi din ţară s-au înregistrat ciocniri între jandarmi şi poliţişti pe de o parte şi legionari, de cealaltă, soldate cu răniţi de ambele părţi şi chiar cu morţi din rândul legionarilor.

Ziarul “Viitorul”, oficios liberal, aprecia că România nu putea ieşi din situaţia grea în care se afla, “din cauza unei grupări care înţelege să facă politică cu revolverul şi să-şi legitimeze existenţa prin terorizarea autorităţilor şi a cetăţenilor paşnici”. Ziarul conchidea: “România nu poate fi lăsată pradă pârjolului dezlănţuit de Garda de Fier”.

1. Argetoianu afirma că principalul rol în dizolvarea Gărzii de Fier a revenit lui Nicolae Titulescu; acesta “a învârtit pe rege, l-a convins că Garda de Fier e în serviciul hitlerismului şi că succesul ei ar fi egal cu implantarea influenţei germane în România […]. Cuvântul lui Titulescu a fost hotărâtor şi pentru procedura de dizolvare a Gărzii”.

O opinie similară avea şi subsecretarul de stat la Ministerul de Interne, Victor Iamandi: “Am fost chemat de Titulescu, care se întorsese din străinătate în aceeaşi seară [8 decembrie 1933]. Fireşte, m-am dus. Când a auzit că s-a hotărât nedizolvarea Gărzii de Fier a început să vocifereze, ameninţând că dacă nu se dizolvă această organizaţie, nu numai că el pleacă din guvern, dar vom avea şi complicaţii externe. S-a dus apoi la Palat şi după discuţii violente purtate până târziu s-a hotărât, sub presiunea ameninţărilor lui Titulescu, dizolvarea Gărzii de Fier”. Ulterior, Titulescu avea să nege că el ar fi avut acest rol în decizia adoptată la 9 decembrie 1933.

Jurnalul Consiliului de Miniştri s-a publicat în ultima zi de depunere a listelor electorale, astfel că Mişcarea Legionară nu a putut candida în alegerile parlamentare. A doua zi, guvernul a constatat că Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier nu era înscrisă la tribunal, deci nu putea fi dizolvată, iar “Gruparea Corneliu Zelea Codreanu” fusese acceptată în alegerile anterioare. De aceea, s-a adoptat un nou Jurnal, în care se preciza că hotărârea din 9 decembrie “se aplică întru totul şi organizaţiilor neînregistrate, inclusiv «Grupării Corneliu Zelea Codreanu»“.

Imediat după publicarea Jurnalului Consiliului de Miniştri guvernul a decis interzicerea presei legionare şi arestarea mai multor fruntaşi ai Legiunii. Dar între cei reţinuţi nu s-au aflat principalii lideri – Corneliu Zelea Codreanu şi generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul.

Decizia guvernului a fost criticată de toate partidele de opoziţie. Grigore Iunian, preşedintele Partidului Radical-Ţărănesc, aprecia că dizolvarea unei organizaţii politice era abuzivă şi “gravă în consecinţe”.

Extrem de critic a fost ziarul “Cuvântul”, condus de Nae Ionescu; acesta scria la 20 decembrie 1933: “Domnul Duca, luând ţara în arendă, a tăbărât mai întâi cu ciomagul pe lume. Ca să fie dezordine. Fiindcă altfel nu avea prilejul să facă ordine. Şi să-şi aplice programul. Poate că socotelile d-lui Duca ar fi mers ele, acum, dacă în calculele sale n-ar fi neglijat ceva: existenţa unui tineret care nu ştie ce-i teama. Şi care nu rabdă să fie pălmuit”.

La 25 decembrie 1933, Nae Ionescu publica articolul intitulat “Măcelul”, în care afirma: “Toate trebuiesc plătite. Şi cele rele, desigur. Dar şi cele bune. Când s-a născut Hristos, Herodes a pus de a măcelărit patrusprezece mii de prunci de doi ani şi mai jos […]; toate nădejdile noastre purced dintr-un act de răscumpărare, de aceea, noi toate le primim; şi nebunia cruntă a lui Herodes – şi jertfa pruncilor nevinovaţi. Căci s-a născut Hristos”.

Acest articol avea să fie considerat un apel adresat legionarilor de a se răzbuna pe cel care dizolvase Legiunea Arhanghelul Mihail.

În seara zilei de 29 decembrie 1933, primul ministru I.G. Duca a fost asasinat pe peronul gării din Sinaia de o echipă formată din trei legionari. Asasinatul a fost considerat atunci ca fiind actul unei organizaţii politice care-şi fixase ca obiectiv lichidarea adversarilor politici. Ziarul “Viitorul” scria la 4 ianuarie 1934: “Preşedintele I.G. Duca a căzut victimă unui vast complot din care fac parte toţi conducătorii grupării anarhice ce se intitulează Garda de Fier. Aceştia au înarmat mâna ucigaşilor şi le-au dat ordin de asasinat […] Dacă asasinul Corneliu Zelea Codreanu ar fi fost condamnat pentru omorul comis asupra prefectului Manciu, azi era la ocnă şi nu mai avea putinţa unui nou asasinat mai odios”.

Sub impresia actului comis de legionari, guvernul condus de dr. Constantin Angelescu a instituit starea de asediu şi cenzura, a arestat numeroşi legionari, precum şi susţinători ai acestora, între care Nae Ionescu şi Nichifor Crainic, a suspendat gazetele pro-legionare (“Cuvântul”, “Calendarul”, “Axa”). În aprilie 1934 a fost adoptată legea pentru apărarea ordinii în stat prin care guvernul era împuternicit să dizolve organizaţiile care periclitau ordinea politică şi socială. Legea avea un caracter antilegionar, deoarece viza grupările politice “care în propaganda ideologiei sau în executarea programului lor, vor propaga sau săvârşi acte de violenţă organizată, care pun în pericol siguranţa ordinei de stat sau a ordinei publice de stat sau a ordinei sociale”; cele care “în propaganda lor recurg la formaţiuni de luptă înarmate”, care foloseau “uniforme, costume speciale, steaguri sau orice alte embleme care învederează participarea la activitatea unei grupări politice dizolvate” etc.

Dacă în decembrie 1933 a existat un curent de opinie extrem de puternic de condamnare a actului asasinării lui I.G. Duca, treptat acesta  s-a atenuat, în prim plan trecând dezbaterea privind legalitatea Jurnalului Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Mişcării Legionare – Garda de Fier şi, mai ales, măsurile luate după uciderea primului ministru (interzicerea unor ziare, arestarea mai multor sute de legionari, precum şi a unor persoane bănuite că ar fi încurajat acest act), modul în care s-a desfăşurat campania electorală (guvernul fiind acuzat de numeroase abuzuri şi ilegalităţi), situaţia Partidului Naţional-Liberal (conflictul dintre “tineri” şi “bătrâni”) etc.

Pe acest fond, procesul intentat asasinilor lui I.G. Duca s-a transformat într-o confruntare politică între guvern şi opoziţie. Procesul a început la 19 martie 1934, în faţa Consiliului de Război al Corpului II Armată. Faptul că între acuzaţi se afla generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a impus ca din completul de judecată să facă parte numai generali (Ignat, Constandache, Comănescu, Dona, Filip, Petrovicescu – ultimul în calitate de comisar al Regelui).

Erau judecate 53 de persoane, care au propus 809 martori, între aceştia numărându-se aproape toţi liderii politici ai vremii.

Asasinii – Nicolae Constantinescu, Ion Caranica, Dumitru Belimace – şi-au asumat răspunderea actului comis, dar au negat că ar fi acţionat în numele Legiunii sau la ordinul conducătorului acesteia. Cei mai mulţi martori au condamnat asasinatul, dar au susţinut că el nu era rezultatul unei acţiuni politice ordonate de liderii Legiunii.

O profundă impresie a produs declaraţia lui Alexandru Vaida-Voevod, fost prim ministru, care a spus că el se consideră “părintele spiritual al Gărzii de Fier, ba mai mult, naş al acestei organizaţii. De aceea, locul meu nu ar fi aici, între martori, ci pe banca acuzaţilor”.

Comisarul regal Petrovicescu a declarat că renunţă la acuzaţiile aduse generalului Cantacuzino, lui Corneliu Zelea Codreanu şi celorlalţi fruntaşi ai Gărzii de Fier, cerând achitarea lor, deoarece ajunsese la concluzia că singurii vinovaţi erau cei trei autori ai atentatului.

Astfel, procesul s-a încheiat prin condamnarea doar a făptuitorilor asasinatului din 29 decembrie 1933.

Horia Sima avea să aprecieze că, în urma acestui verdict, “Legiunea ieşea din închisoare încoronată de laurii victoriei”. Iar unul dintre fruntaşii legionari avea să afirme: “Noi, gardiştii, suntem profund recunoscători Regelui că a supravegheat ca cercetările justiţiei militare să se facă în cea mai strictă legalitate. Am ieşit din închisoare cu două sentimente întărite: adânc devotament pentru Rege şi încrederea deplină în armată. Am vrea ca Majestatea Sa să ştie că tineretul din întreaga ţară, care ascultă de lozinca Gărzii, îi stă necondiţionat la dispoziţie. Mai mult încă, noi toţi suntem de părere să punem forţa naţională a tineretului la dispoziţia suveranului, care s-o utilizeze aşa cum crede de cuviinţă”.

În ziua de 29 aprilie 1934, a avut loc o manifestaţie legionară în Piaţa Palatului Regal, la care s-a scandat “Trăiască Garda”, “Trăiască Codreanu”, “Trăiască Regele”. Carol al II-lea a ieşit în balconul Palatului, salutându-i pe “studenţi”.

 

În concluzie, putem aprecia că, în anii 1931-1934, pe fondul ascensiunii forţelor de extrema dreaptă pe plan european, al unor carenţe tot mai evidente ale regimului democratic din România, Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier a devenit o organizaţie tot mai influentă, reuşind să-şi trimită reprezentanţi în Adunarea Deputaţilor. Ideologia legionarilor a început să se contureze tot mai clar, înscriindu-se pe o linie antidemocratică, anticomunistă şi antisemită, preconizând un nou tip de stat, naţionalist şi autoritar.

Mulţi cărturari şi oameni politici au sesizat pericolul pe care-l reprezenta Mişcarea Legionară pentru statul român democratic, dezvăluind esenţa ideologiei şi lozincilor acesteia. Au fost luate unele măsuri pe linia guvernamentală împotriva acesteia, dar ele nu au fost aplicate cu consecvenţă.

Nici măcar asasinarea primului ministru I.G. Duca nu a generat o solidaritate pentru apărarea regimului parlamentar-constituţional.

Disputele politice au primat faţă de interesul general, iar regele Carol al II-lea nu-şi ascundea o anumită simpatie pentru Legiunea Arhanghelul Mihail – Garda de Fier, pe care urmărea să o folosească în propriul interes, vizând creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat şi discreditarea sistemului politic întemeiat pe partidele democratice.

 

 

* * *

 

 

Verdictul pronunţat de Justiţie în procesul intentat asasinilor lui I.G. Duca, preşedintele Consiliului de Miniştri, a fost primit cu satisfacţie de Mişcarea Legionară. Deşi iniţial conducerea acestei organizaţii fusese acuzată de asasinarea lui Duca, Justiţia nu i-a condamnat decât pe făptaşi: Nicolae Constantinescu, Ion Caranica şi Doru Belimace. Aceştia au fost proclamaţi de Corneliu Zelea Codreanu ca eroi ai Mişcării Legionare, lor dedicându-li-se “Cântecul Nicadorilor”.

În 1934-1936, legionarii s-au bucurat de simpatia regelui Carol al II-lea şi de o largă toleranţă din partea guvernului. Legionarii foloseau orice prilej pentru a-şi face simţită prezenţa. Un document consemnează că în ziua de 22 iunie 1934, cu prilejul depunerii pietrei fundamentale la Casa Studenţilor din Bucureşti – în prezenţa Regelui şi a membrilor guvernului – “un grup de studenţi îmbrăcaţi în cămăşi verzi, având un drapel cu însemnele unei grupări politice [Garda de Fier], s-a postat in faţa tribunei invitaţilor. Un membru al acestui grup [Gheorghe Furdui] a vorbit într-un ton lipsit de cea mai elementară măsură şi a cutezat să proslăvească pe unul dintre agitatori, care nu are răspundere şi care, prin acţiunea sa nesăbuită, a contribuit la odiosul atentat din gara Sinaia” (era vorba despre Corneliu Zelea Codreanu). Deputatul naţional-ţărănist Ion Răducanu îl întreba pe Gheorghe Tătărescu, preşedintele Consiliului de Miniştri: “Cum poate îngădui guvernul asemenea manifestaţiuni, care macină autoritatea de stal şi ordinea socială?”. A răspuns ministrul de Interne, Ion Inculeţ, care a afirmat că “serbarea nu a fost oficială”, iar Regele şi guvernul au participat în calitate de oaspeţi.

La 1 decembrie 1934, Corneliu Zelea Codreanu a decis să proclame data de 10 decembrie (când s-a publicat Jurnalul Consiliului de Miniştri privind dizolvarea Gărzii de Fier) “Ziua suferinţei legionare” pentru ca “În fiecare an la 10 decembrie să ne aducem aminte de nedreptatea ce ni s-a făcut de cei care au comis-o”.

În acea zi de 10 decembrie, el a adresat o scrisoare generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul: “Vă rog să înfiinţaţi un nou partid pentru ca toţi cei ce cred într-o Românie nouă să poată activa politiceşte sub formă legală. […] Eu rămân pe vechea poziţie – astăzi ilegală – a Gărzii de Fier pe care nu o pot părăsi, deoarece socotesc că pe nedrept şi fără nici o justificare a fost dizolvată”. Noul partid şi-a luat numele Totul pentru Ţară şi s-a înscris la tribunal în ziua de 20 martie 1935. Acest partid era forma legală sub care activa Mişcarea Legionară, în care – aşa cum aprecia Horia Sima – “exista un singur şef suprem: Corneliu Zelea Codreanu. Generalul nu era decât un soldat la ordinele lui, însărcinai cu o importantă funcţie politică în cadrul Mişcării. El nu întemeiase noul partid decât după ce primise autorizaţia expresă a Căpitanului”. Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul a trecut la organizarea partidului pe 13 “regiuni”, astfel că Mişcarea Legionari avea următoarea structură: cuib – garnizoană – plasă – judeţ – regiune.

În octombrie 1935, s-a desfăşurat prima Conferinţa naţională a şefilor de regiuni, la care Corneliu Zelea Codreanu a stăruit asupra educaţiei legionare, ca principal mijloc de creştere a influenţei mişcării pe care o conducea.

Una dintre cele mai eficiente forme de penetrare a legionarilor în rândul populaţiei a fost aceea a taberelor de muncă. În vara anului 1934 a fost organizată prima tabără legionară din Transilvania, în cătunul Dealul Negru, com. Mănăstireni, plasa Huedin, în vecinătatea localităţii Fântânele, câmpul de luptă al lui Avram Iancu împotriva armatei ungare conduse de Vásvary. Aici legionarii au construit o şcoală. Unul dintre organizatorii taberei îşi amintea: ,,Studentele (6 la număr) care urmau să se ocupe de pregătirea meselor, au fost cazate în casa unui moţ, iar noi, băieţii, ne-am construit un bordei în pământ. […] În tabără duceam o viaţă organizată, bazată pe o disciplină conştientă. După deşteptare şi înainte de culcare ne făceam rugăciunea în faţa steagului tricolor prins în vârful unui brad unde era ridicat dimineaţa şi coborât seara. În zilele de duminică şi de sărbători organizam şezători la care participau nu numai oamenii satului, ci şi oameni veniţi din satele vecine. Noi ne prezentam ideile şi planurile Mişcării Legionare, iar moţii îşi prezentau necazurile lor. […] Şezătorile erau animate de povestiri şi cântece legionare, iar soţiile moţilor venite în număr mare cu tulnicele lor ne desfătau cu cântece şi doine specifice regiunii”. A fost scris şi Imnul taberei legionare de la Dealul Negru, pe versuri de M. Gaftoi şi muzică de Ionel Zeană, care se încheia cu aceste versuri: ,,Din munca noastră se ridică/ Măreţ locaş în sus, spre cer,/ Spre fericirea ţării noastre,/ Spre cinstea Gărzilor de Fier”.

Într-o perioadă de exacerbare a cultului pentru viaţa materială, legionarii au venit cu trăirea modestă şi credinţa în Dumnezeu. Îmbrăcaţi în uniforme verzi, cu centură şi diagonală, ei intrau în sate în formaţie de marş, se opreau la biserică, unde se închinau, cântau imnuri de slavă pentru Dumnezeu şi Isus Hristos. Ortodoxismul se împletea cu antioccidentalismul catolic. Occidentul era perceput şi ca un leagăn al francmasoneriei, prin care evreii urmăreau să-şi asigure dominaţia lumii, folosindu-se de creştini, pentru a submina statele naţionale. Un argument era şi acela că francmasonii activau în toate partidele politice. De asemenea, chiar şi unii “naţionalişti” români nu-şi făceau probleme că sunt colegi în consilii de administraţie cu cetăţeni aparţinând minorităţilor naţionale, mai ales evrei. Astfel, Octavian Goga era coleg la “Banca Anglo-Românâ” cu Louis Blanc, la “Asigurarea Românească” cu Marcu Zendler, la “Agricola-Fonciera” cu Willy Filderman (preşedintele Uniunii Evreilor Pământeni), la “Astra-Vagoane” cu Oskar Kaufman şi Michael Schapira. Un alt naţionalist, Alexandru Vaida-Voevod figura la societatea “Româno-Americană” alături de S. Schneidler. R. Bolton, la “Dermata” cu Mozes Farcaş, A. Anhaut, la societatea auriferă “Mica” cu Buchman şi Martin Şain. La rândul său, Mihail Manoilescu era acţionar la “Banca Română” alături de Hermann Guttman, la “Ţesătura-Iaşi” cu Iacob Goldestein, la “Fabrica de Sticlă” – Mediaş cu O. Kaufman, I. Margulies etc. În aceste condiţii, legionarii se prezentau ca singurii români sinceri, cu adevărat naţionalişti, iar lozinca lor “România românilor” avea o anumită credibilitate.

Legionarii au căutat să impună antisemitismul ca o doctrină cu largă susţinere internaţională. Pe această linie se înscrie participarea lui Ion I. Moţa la Congresul de la Montreux, unde a propus crearea unui “front mondial anti-iudaic”.

În 1935 au apărut mai multe partide de extrema dreaptă. Astfel, în Partidul German curentul naţional-socialist a devenit dominant. Principalii promotori ai noii orientări au fost Fritz Fabritius şi Alfred Bonfert. Primul a reuşit să fie ales, în octombrie 1935, în funcţia de preşedinte al Uniunilor Germanilor din România şi să impună Partidului German un nou program, care prevedea: toţi germanii din lume constituiau un singur popor; reînnoirea vieţii interne a comunităţi germanilor; cultivarea unor relaţii de încredere cu poporul român; întărirea disciplinei în cadrul partidului. Alfred Bonfert, care era mai radical, a constituit, în mai 1935, Partidul Poporului German, care aprecia că fiecare german din România trebuia să fie conştient de faptul că el este un element al “marelui Reich”, ale cărui interese este dator să le slujească. În programul acestui partid se exprima devotamentul pentru statul român şi regele său; se cerea respectarea drepturilor stabilite prin Constituţie, în special completa egalitate în drepturi cu poporul român şi autonomia culturală; cultivarea spiritului german hitlerist în viaţa culturală; membrii partidului, ca reprezentanţi ai tuturor germanilor din România, erau datori să acorde egală consideraţie tuturor compatrioţilor, îndeplinindu-şi obligaţiile şi ajutându-se în muncă, indiferent de starea socială. Partidul răspundea de modul cum fiecare german îşi ducea viaţa publică sau privată; fiecare german trebuia să fie un “reprezentant onorabil” al comunităţii; principiul fundamental al membrilor partidului era “binele social, înaintea binelui personal”.

În disputa dintre cei doi, Fritz Fabritius a fost preferat de liderii de la Berlin, fiind ales preşedintele Uniunii Germanilor Minoritari din Europa; în această calitate el era subordonat direct lui Rudolf Hess. Uniunea avea următoarele puncte programatice: germanii, oriunde ar locui, au un singur Führer: Adolf Hitler; germanii au o singură mamă: Germania; germanii din toată lumea au o singură cultură: cea germană; germanii de pretutindeni au datoria de a contribui la propăşirea Reich-ului prin toate mijloacele (fonduri, forţă de muncă, sânge).

Un rol însemnat în viaţa comunităţii germane din România l-a avut Arthur Alfred Konradi, care avea funcţiile oficiale de ataşat comercial al Legaţiei germane din Bucureşti, de secretar al Camerei de Comerţ româno-germane şi de reprezentant al firmei “Maschinischen Fabrik A.G. Magdeburg-Bukau”. El era şi preşedintele Asociaţiei Germanilor din Reich, organizaţie hitleristă cu sediul în Bucureşti, care avea misiunea de a informa “Organizaţia pentru străinătate a Partidului Nazist” (Ausland Organisation – A.O.) asupra activităţii populaţiei germane din România şi de a o influenţa în sensul ideilor hitleriste.        A. Konradi a stabilit strânse legături cu Fritz Fabritius. Devenind preşedintele organizaţiei din România a Partidului Naţional-Socialist German (NSDAP), Arthur Alfred Konradi deţinea, în ierarhia demnitarilor Partidului Naţional-Socialist din Germania (NSDAP), un rang superior faţă de Wilhelm Fabricius, ministrului Reich-ului. Konradi a primit din partea guvernului german autorizaţia de a încadra în secţia din România a NSDAP, cu titlul de membri corespondenţi, şi germani cetăţeni români, care erau apoi trimişi pentru îndoctrinare în Germania.

Tot în 1935 s-a constituit o altă organizaţie de dreapta, numită Frontul Românesc. Încă din ianuarie 1933 exista un conflict între Iuliu Maniu şi Alexandru Vaida-Voevod, în legătură cu atitudinea faţă de camarila regală şi de tendinţele autoritare ale lui Carol al II-lea. Stimulat de Rege, Alexandru Vaida-Voevod a decis să treacă la ruperea Partidului Naţional-Ţărănesc. Căutând să dea o bază programatică acţiunii sale, el a cerut ca programul partidului să cuprindă ideea naţionalistă “numerus valahicus” (proporţionalitatea în sens etnic în toate funcţiile publice, “valahii” urmând să aibă o pondere de 80%). Deoarece Comitetul Executiv Central al Partidului Naţional-Ţărănesc nu a acceptat această propunere, Alexandru Vaida-Voevod a pornit într-un turneu de propagandă prin ţară, în favoarea “valahismului”, iar la 25 februarie a anunţat constituirea organizaţiei Frontul Românesc. La 5 martie, Delegaţia Permanentă a Partidului Naţional-Ţărănesc a dezavuat atitudinea lui Alexandru Vaida-Voevod, ca fiind în contradicţie cu hotărârile Comitetului Central Executiv, iar în şedinţa din 13-14 martie 1935 a hotărât să-l desărcineze din funcţia de preşedinte al organizaţiei Partidului Naţional-Ţărănesc din Transilvania, fapt ce echivala cu excluderea din partid.

Amestecul Regelui şi al camarilei în constituirea Frontului Românesc este evidenţiat şi de faptul că unul dintre liderii naţional-ţărănişti, D.R. Ioaniţescu, a fost îndemnat de însuşi Gabriel Marinescu (membru de bază al camarilei) să părăsească Partidul Naţional-Ţărănesc şi să se alăture lui Alexandru Vaida-Voevod. Întemeierea Frontului Românesc nu a modificat echilibrul forţelor politice din România. În fond, lozinca naţionalistă lansată de Alexandru Vaida-Voevod figura, într-o formă sau alta, şi în programul altor partide şi organizaţii politice – LANC, Partidul Naţional-Agrar, Totul pentru Ţară. Evident, trecerea deschisă a lui Alexandru Vaida-Voevod de partea forţelor naţionaliste a creat o anumită impresie, deoarece el fusese în trei rânduri preşedintele Consiliului de Miniştri al României. Dar Alexandru Vaida-Voevod nu a reuşit să creeze o organizaţie puternică, să atragă după sine majoritatea fruntaşilor Partidului Naţional-Ţărănesc din Transilvania pentru a-l izola pe Iuliu Maniu, aşa cum sperase regele Carol al II-lea.

După eşecul parţial înregistrat prin constituirea Frontului Românesc, camarila regală a perseverat pe drumul găsirii unei alternative la politica Partidului Naţional-Ţărănesc şi mai ales a lui Iuliu Maniu. Regele Carol al II-lea a reuşit să-l convingă pe Octavian Goga, adversar înverşunat al lui Maniu, că ar fi utilă fuziunea partidului său, Naţional-Agrar, cu LANC. Rezultatul a fost că în ziua de 14 iulie 1935 s-a oficiat contopirea celor două organizaţii, constituindu-se Partidul Naţional-Creştin. Cu acest prilej, A.C. Cuza a fost proclamat preşedinte de onoare, iar Octavian Goga preşedinte activ al noii formaţiuni. Aceasta avea două organe de presă: “Apărarea naţională” (cuzist) şi “Ţara noastră” (gogist); de la LANC a preluat formaţiunile înarmate – lăncierii şi uniformele – de culoare albastră. Programul Partidului Naţional-Creştin prevedea: modificarea Constituţiei în vederea întăririi puterii executive, reducerea numărului de deputaţi; creşterea rolului Senatului; aplicarea unui “numerus clausus” în toate instituţiile şi întreprinderile din România; revizuirea cetăţeniei acordate evreilor după 1919; întărirea educaţiei religioase a poporului, mai ales a tinerilor; menţinerea alianţelor externe existente, dar şi întărirea colaborării cu Germania şi Italia. Prin această fuziune, frontul de dreapta s-a consolidat, cei doi lideri politici – Octavian Goga şi A.C. Cuza – militând cu consecvenţă pentru creşterea rolului monarhiei în viaţa de stat, împotriva partidelor democratice, considerate a fi “jidovite”.

Alături de aceste partide îşi desfăşurau activitatea şi alte organizaţii de extrema dreaptă, care nu aveau o reală influentă politică. Dintre acestea menţionăm: Partidul Naţional-Socialist, condus de Ştefan Tătărescu, Svastica de Foc, în frunte cu Ion V. Emilian, Frontul Naţionalist Român, iniţiat de Lucia Al. Caragea-Aliot.

Pe de altă parte, anii 1935-1936 au marcat şi intensificarea acţiunilor vizând consolidarea forţelor democratice în lupta împotriva extremei drepte. Succesul Frontului Popular Antifascist în Franţa i-a încurajat pe mulţi oameni politici şi cărturari români să acţioneze în această direcţie. Încă din 1933, s-a înfiinţat în România Comitetul Naţional Antifascist, în frunte căruia se aflau personalităţi marcante, precum Nicolae Titulescu, dr. Nicolae Lupu, Mihail Sadoveanu, Grigore Filipescu. De asemenea, în ţara noastră îşi desfăşura activitatea o secţie a Reuniunii Universale pentru Pace, care participa la congresele organizate de aceasta.

În septembrie 1935, a fost încheiat, la Băcia, acordul între Frontul Plugarilor şi MADOSZ, în noiembrie s-a semnat un acord similar, la Bucureşti, între Blocul Democratic şi Partidul Socialist (Popovici). Apoi, în decembrie 1935, cele patru organizaţii au încheiat acordul de Front Popular la Ţebea, lângă gorunul lui Horea şi la mormântul lui Avram Iancu. În acest document se preciza că organizaţiile semnatare vor lupta: împotriva dictaturii fasciste, indiferent de forma pe care aceasta o îmbrăca; împotriva permanentizării cenzurii şi stării de asediu; pentru libertatea presei şi a întrunirilor; împotriva organizaţiilor fasciste; împotriva războiului; pentru pace; pentru menţinerea şi întărirea pactelor de alianţă şi prietenie încheiate de România etc. Organizaţiile semnatare adresau un apel de colaborare Partidului Social-Democrat, Partidului Naţional-Ţărănesc, Partidului Radical-Ţărănesc şi altor formaţiuni democratice. Acestea nu au dat curs invitaţiei deoarece Frontul Popular le apărea ca o manevră a Internaţionalei a III-a Comuniste, prin care guvernul sovietic urmărea să destabilizeze situaţia din România.

Autorităţile s-au arătat foarte îngrijorate de activitatea comuniştilor, drept care au decis să reacţioneze în forţă. Au fost intentate procese unor cunoscuţi militanţi comunişti: Ana Pauker, Petre Constantinescu-Iaşi, Gheorghe Apostol, Tudor Bugnariu. În timp ce guvernul îi acuza că desfăşoară activităţi de subminare a statului român, că se aflau în solda Moscovei, opoziţia democratică – inclusiv o bună parte a Partidului Naţional-Ţărănesc – aprecia că procesele constituiau un abuz al guvernanţilor, care încălcau drepturile şi libertăţile democratice.

În acelaşi timp, guvernul era extrem de tolerant faţă de organizaţiile de extremă dreaptă. La sfârşitul anului 1935 şi în 1936 devenise un spectacol cotidian arderea pe rug a unor ziare – “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”, “Zorile”, considerate ca fiind “iudeo-masonice” -, ameninţarea cu moartea a unor lideri politici democraţi, acţiunile antisemite.

Alegerile pentru barourile de avocaţi s-au desfăşurat la sfârşitul anului 1935 într-o atmosferă de mare tensiune, urmare a faptului că legionarii şi cuziştii au interzis prin forţă participarea avocaţilor evrei la şedinţele respective. Acţiuni de acest fel au avut loc şi cu prilejul alegerilor la alte organizaţii profesionale – ale medicilor, arhitecţilor, inginerilor etc. De fiecare dată autorităţile asistau impasibile la actele de violenţă ce se înregistrau în faţa sălilor unde urmau să aibă loc alegerile. Lucreţiu Pătrăşcanu, referindu-se la alegerea de la baroul de Ilfov, desfăşurată în ziua de 8 decembrie 1935, scria: “Nu a fost o alegere de breaslă, ci una eminamente politică, atât prin mijloacele întrebuinţate, cât şi prin semnificaţia ei adevărată. În această alegere s-au ciocnit două, concepţii, nu profesionale, ci politice: concepţia reprezentată de blocul naţional-creştin, plus ramura fascizantă a Partidului Liberal, şi concepţia reprezentată de un bloc nu al stângii propriu-zise, totuşi cu un larg caracter democratic”. Luând cuvântul în şedinţa Adunării Deputaţilor din 11 decembrie 1935, Grigore Iunian – care în alegerile pentru baroul de Ilfov întrunise 234 voturi, faţă de 992 obţinute de Istrate Micescu, fruntaş al Partidului Naţional-Liberal – nu contesta desfăşurarea propriu-zisă a alegerilor, ci atmosfera în care acestea au avut loc, arătând că în faţa Palatului de Justiţie s-au înregistrat incidente, provocate de reprezentanţii unui “curent politic”, respectiv de cuzişti. El îşi exprima îngrijorarea în legătură cu “sâmburele de anarhie care se sădeşte în fiecare zi şi sub diferite forme”, cu “lipsa de autoritate a forţelor de ordine”. Pe de altă parte. A.C. Cuza ţinea să afirme că alegerea de la barou a reprezentat “triumful ideilor” sale. Este semnificativ faptul că, venind de la barou la Adunarea Deputaţilor, Istrate Micescu nu s-a aşezat alături de parlamentarii liberali, ci de cei aparţinând Partidului Naţional-Creştin, organizaţie în care se va înscrie la sfârşitul anului 1937.

Începutul lui 1936 a fost dominat de alegerile parlamentare parţiale din judeţele Hunedoara şi Mehedinţi, care au devenit un adevărat test privind evoluţia regimului politic din România. S-au confruntat candidaţii Partidului Naţional-Ţărănesc – dr. Nicolae Lupu şi Ghiţă Popp – sprijiniţi şi de alte forţe politice (Partidul Comunist, Partidul Social-Democrat, Frontul Plugarilor) şi cei ai Partidului Naţional-Creştin – Octavian Goga şi Silviu Dragomir. Alegerile s-au desfăşurat în luna februarie; în ambele judeţe au învins candidaţii Partidului Naţional-Ţărănesc. După alegeri, Octavian Goga a adresat o interpelare guvernului, în şedinţa Adunării Deputaţilor din 27 februarie 1936, acuzându-l că nu a luat măsuri împotriva propagandei comuniste şi apreciind că voturile obţinute de Partidului Naţional-Ţărănesc au fost de fapt “în favoarea Frontului Popular”.

În zilele de 2-4 aprilie 1936, s-a desfăşurat, la Tg. Mureş, Congresul Uniunii Naţionale a Studenţilor Creştini din România, care era de fapt un congres legionar. Participanţilor li s-au pus la dispoziţie trenuri, spaţii pentru cazare şi pentru desfăşurarea lucrărilor. În drum spre Târgu Mureş, câţiva studenţi au oprit trenul în gara Sinaia şi au urinat pe placa pusă în memoria lui I.G. Duca. La congres s-a discutat despre românizarea industriei şi comerţului, francmasonerie, sectele religioase, situaţia materială a studenţilor ş.a. Un participant a afirmat că adversarii Legiunii puneau la cale asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, drept care a propus constituirea unor “echipe ale morţii”, pentru sancţionarea “canaliilor”; au fost nominalizaţi: Virgil Madgearu, Gabriel Marinescu, Mihail Stelescu ş.a.; o echipă specială trebuia să se ocupe de “ocultă” (adică de Elena Lupescu). Membrii celor zece echipe, care s-au constituit pe loc, au depus următorul jurământ: “Jur, cu preţul sângelui, că voi apăra onoarea şi voi pedepsi pe trădători. Dacă voi da un pas înapoi asupra mea să cadă blestemul neamului întreg. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”.

Acest congres a suscitat vii discuţii. Ziarul naţional-ţărănist “Dreptatea” scria la 19 aprilie 1936 că la Târgu Mureş a avut loc un congres al Gărzii de Fier, “reprezentată prin membrii ei studenţi”, că acest congres “a fost ţinut pe cheltuiala statului, în trenurile statului, cu mese de la stat, cu primiri oficiale de la stat, cu muzici de la stat; şi acest stat este reprezentat prin guvernul Tătărescu”. Într-un memoriu adresat Regelui, Ion Mihalache aprecia: “Diversiunea a scăpat din mâinile guvernului. Forţele de care a vrut să se servească guvernul urmează mişcarea lor proprie, slujindu-se de guvern, dar urmărind ţelurile lor proprii”. Primit de Carol al II-lea la 25 mai, Armand Călinescu a expus pe larg “pericolul Gărzii de Fier”, criticând “metodele teroriste, care duc la război civil şi scăderea autorităţii puterilor din Stat”. Consemnând această întrevedere, fruntaşul naţional-ţărănist scria: “Opinez pentru represiune, arăt că aceasta n-o poate face decât un guvern nou, cu autoritate şi rezemat pe o mare forţă populară”. Împotriva legionarilor au luat atitudine Constantin I.C. Brătianu, Victor Iamandi, George Fotino şi alţi fruntaşi liberali.

Congresul de la Târgu Mureş a marcat o cotitură în relaţiile dintre Rege şi Garda de Fier. Încă din aprilie 1935 apăruseră unele semne care atestau începutul deteriorării raporturilor dintre Suveran şi Corneliu Zelea Codreanu. O expresie a noului curs ce se contura în relaţiile dintre cei doi o constituie manifestaţia legionară desfăşurată la 15 februarie 1935 în faţa Palatului Regal, împotriva interzicerii unei conferinţe a lui Nae Ionescu. Manifestaţia a fost împrăştiată de armată, iar în timpul ciocnirilor au fost răniţi mai mulţi gardişti. De asemenea, din spirit de frondă, legionarii s-au solidarizat cu doctorul Gerota, care fusese arestat, întrucât atacase pe Carol al II-lea şi camarila sa, cerând instaurarea unui regim republican.

Pe aceeaşi linie se înscriu şi primele contacte ale unor fruntaşi ale Mişcării Legionare cu Iuliu Maniu şi Gheorghe Brătianu. cunoscuţi pentru atitudinea lor anticamarilistă. Legionarii au difuzat manifestul intitulat ,,Duduia”, în care se prezenta pe larg rolul Elenei Lupescu şi al rudelor sale în viaţa politică şi economică a ţării, reţeaua de informatori de care ea se folosea. Documentul o înfăţişa pe Elena Lupescu ca o “Esteră” modernă, ale cărei sfaturi Regele le executa în consecinţă.

La începutul lunii aprilie 1936, s-au făcut unele încercări de a redeschide procesul asasinării lui I.G. Duca, în lumina unor noi mărturii. Nicolae Constantinescu-Bordeni, deputat georgist, a cerut instituirea unei comisii de anchetă parlamentară, în vederea clarificării depline a împrejurărilor în care a fost asasinat fostul Prim-ministru şi a tragerii la răspundere a tuturor vinovaţilor. Problema era deosebit de complexă, deoarece ţintea obiective variate: în timp ce liberalii “bătrâni” urmăreau ilegalizarea partidului Totul pentru Ţară, georgiştii, averescanii şi adepţii lui Iuliu Maniu căutau să implice masiv camarila, inclusiv pe Elena Lupescu, în acest act, iar legionarii, la rândul lor, doreau să discute despre un plan de asasinare a lui Corneliu Zelea Codreanu, pus la cale din inspiraţia Palatului. Cum nici una dintre grupările aflate în dispută nu avea curajul să ia o iniţiativă decisivă, s-a acceptat, în mod tacit, ideea lui Valer Pop de a se lăsa Ministerului de Justiţie timpul necesar pentru elucidarea împrejurărilor în care a fost asasinat I.G. Duca. Astfel chestiunea a fost abandonată.

Carol al II-lea urmărea cu atenţie evoluţia forţelor politice din opoziţie, acţionând pentru slăbirea lor. Deoarece Mişcarea Legionară luase un adevărat avânt, camarila regală a încercat să producă o fisură în conducerea ei şi să-i discrediteze pe Corneliu Zelea Codreanu, folosindu-se în acest sens de Mihail Stelescu. Acesta era un vechi “camarad”, care adusese o contribuţie însemnată la dezvoltarea Mişcării Legionare. El s-a lăsat convins să organizeze un atentat împotriva Căpitanului; dar cel ales pentru a-l otrăvi pe Corneliu Zelea Codreanu a cedat nervos, iar la 5 septembrie 1934 s-a autodenunţat. “Consiliul de Onoare” întrunit la 24 septembrie l-a declarat pe Mihail Stelescu “vinovat de înaltă trădare” faţă de Legiune şi Căpitan. Corneliu Zelea Codreanu a decis excluderea lui din Mişcare, cu precizarea: “Acord lui Stelescu dreptul ca, într-un viitor cât mai îndepărtat, care rămâne la aprecierea mea, să-­şi poată răscumpăra în faţa aceluiaşi Consiliul de Onoare, convocat de mine în acest scop, numai prin jertfă, onoarea pierdută şi păcatul făptuit”.

Dar Mihail Stelescu nu numai că nu s-a căit, ci a înfiinţat organizaţia Vulturii Albi, care apoi şi-a luat numele de Cruciada Românismului, începând o amplă campanie împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu. Gazeta “Cruciada Românismului”, editată de Mihail Stelescu, a fost, în 1935-1936, cea mai senzaţională publicaţie din România. Nemaiputând suporta atacurile la adresa “Căpitanului”, legionarul Ion Caratănase a adunat un grup de zece legionari hotărâţi “să dea un exemplu istoric”, pedepsindu-l pe “trădător”. În ziua de 16 iulie 1936, Mihail Stelescu a fost asasinat în Spitalul Brâncovenesc din Bucureşti, unde se afla internat. “Decemvirii” l-au ciuruit de gloanţe, după care l-au tăiat în bucăţi cu securea. După uciderea lui Mihail Stelescu, mai mulţi legionari, în frunte cu Gheorghe Furdui şi Alexandru Cantacuzino, au lansat un manifest în care se afirma: “Dacă timp de doi ani de zile Mihail Stelescu nu şi-a pus pistolul la tâmplă şi nu s-a sinucis, este că actuala societate românească e un câmp de infecţie din care se nutreşte şi prosperă: trădarea, corupţia, laşitatea şi vânzarea de neam. Tineretul este hotărât să schimbe, cu armele lui, aceste timpuri de ruşine. S-a împlinit sorocul judecăţii. De azi înainte vor trăi căpeteniile româneşti şi vor muri trădătorii. Mihail Stelescu a trădat şi ca orice trădător a căzut sub gloanţele unui pluton de execuţie. […] Studenţimea română, înţelegând gestul celor zece camarazi întemniţaţi, priveşte spre asfinţitul lumii de azi, cum urca generaţii noi, scăpate de blestemul trădărilor şi de şerbia laşităţii. La orizont de abia acum se întrezăreşte lumina unei adevărate măriri româneşti”. Cei 10 asasini şi-au asumat întreaga răspundere a actului comis şi au fost condamnaţi: 8 dintre ei la muncă silnică pe viaţă, iar ceilalţi doi la 10 ani temniţă grea; Corneliu Zelea Codreanu nu a fost chemat la proces nici măcar în calitate de martor.

În octombrie 1936 a fost publicată cartea Pentru legionari, scrisă de Corneliu Zelea Codreanu, în care era înfăţişată lupta pe care a dus-o pentru impunerea mişcării sale în viaţa politică a României. Aici el argumenta pe larg de ce legionarii erau adversarii declaraţi ai democraţiei, francmasoneriei, iudaismului şi comunismului.

După ce în septembrie 1935 au fost înfiinţate primele “cooperative legionare”, în octombrie 1936 s-a creat Corpul Muncitoresc Legionar sub comanda inginerului Gheorghe Clime. Din iniţiativa acestuia au fost înfiinţate cantine şi magazine pentru muncitori.

La 5 noiembrie 1936, Corneliu Zelea Codreanu a adresat Regelui şi oamenilor politici un memoriu în care spunea: “Cerem ca Majestatea Voastră să pretindă tuturor celor ce conduc, sau îşi manifestă păreri cu privire la politica externă, să răspundă cu capul pentru directivele pe care şi le însuşesc. Aşteptăm, de asemenea, acelaşi gest de mare curaj şi de cavalerism şi din partea Majestăţii Voastre, în ceea ce priveşte linia regală de politică externă a României. […] Nu există Mică Înţelegere, nici Înţelegere Balcanică. Cine crede în acestea, dovedeşte că nu a înţeles nimic. Lupta se duce numai între bolşevism şi statele naţionale”.

Puternica ascensiune a Mişcării Legionare a început să-l îngrijoreze pe Carol al II-lea, care a cerut luarea unor măsuri de limitare a activităţii acesteia. În august 1936, a fost efectuată o importantă remaniere de guvern, în urma căreia Ion Inculeţ a fost înlăturat din fruntea Ministerului de Interne, conducerea acestuia fiind preluată de Dumitru Iuca, iar subsecretarul de Stat, Eugen Titeanu, a fost înlocuit cu Aurelian Bentoiu, apropiat al camarilei regale. Forţele de ordine au primit dispoziţii să aplice prevederile legale, care interziceau taberele de muncă, purtarea de uniforme, marşul în coloană, intonarea de cântece cu semnificaţie politică etc.

Dar legionarii şi-au continuat activitatea, extinzându-şi taberele, care erau deschise în aproape toate judeţele ţării. Cea mai frecventată era cea de la Carmen-Sylva (jud. Constanţa), unde lucra şi Căpitanul. De asemenea, în cartierul Bucureştii Noi s-a ridicat noul sediu al Mişcării Legionare, numit Casa Verde, care a fost inaugurat la 8 noiembrie 1936.

Începutul anului 1937 a fost marcat de extinderea influenţei Mişcării Legionare. Acest fapt a ieşit puternic în evidenţă cu prilejul funeraliilor lui Ion I. Moţa şi Vasile Marin. Cei doi fruntaşi legionari au murit în ziua de 13 ianuarie 1937, în timpul luptelor de la Majadahonda (Spania). Trupurile lor au fost transportate la Toledo, unde au fost îmbălsămate la morga spitalului. Pentru aducerea lor în ţară s-au deplasat generalul Cantacuzino-Grănicerul şi Virgil Ionescu. Vagonul cu cei doi legionari a străbătut Franţa, Belgia, Germania, Polonia, intrând în ţară pe la punctul de frontieră Ghica Vodă, la 8 februarie. Între timp. cu aprobarea patriarhului Miron Cristea, din iniţiativa lui Corneliu Zelea Codreanu, a început construirea unei “capele mausoleu” în cartierul Bucureştii Noi, unde să fie înmormântaţi Ion I. Moţa şi Vasile Marin.

Constituţia din 1923 prevedea la art. 32: “Nici un român, fără autorizarea guvernului, nu poate intra în serviciul unui stat străin, fără ca însuşi prin aceasta să-şi piardă cetăţenia”. Moţa şi Marin se puseseră în slujba lui Franco, împotriva guvernului republican din Spania. Totuşi, ministrul de Interne, Dumitru Iuca, a pus la dispoziţie o garnitură specială de tren pentru transportarea celor doi legionari şi a asigurat condiţiile ca aceasta să urmeze un itinerar propriu, neprevăzut în “mersul trenurilor”. Înmormântarea s-a desfăşurat în ziua de 13 februarie; cortegiul funerar, lung de 4 km, a paralizat întreaga circulaţie în centrul Capitalei. Patru sute de preoţi cântau psalmi, mai mulţi ţărani interpretau din buciume acorduri funebre. Procesiunea a durat 6 ore, carul mortuar străbătând principalele artere ale Capitalei; acesta, drapat în verde, era tras de 200 de legionari; carul era urmat de familiile celor doi, de Corneliu Zelea Codreanu, de Senatul Legionar, de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, preşedintele partidului Totul pentru Ţară. Printre participanţi se aflau: Octavian Goga, A.C. Cuza, Nae Ionescu, Simion Mehedinţi, Corneliu Şumuleanu, Traian Brăileanu. Au fost prezenţi reprezentanţii diplomatici ai Spaniei, cu toată Legaţia, şi cei ai Germaniei, Italiei, Japoniei, Iugoslaviei, Portugaliei, precum şi însărcinatul cu afaceri al Poloniei. Au fost depuse coroane de flori din partea lui Franco, Mussolini şi Hitler. Prin aceste gesturi se exprima, în mod public, sprijinul unor puteri străine pentru o mişcare politică din România.

Problema participării diplomaţilor străini la funeraliile celor doi legionari a constituit obiectul unei interpelări în şedinţa Adunării Deputaţilor din 16 februarie 1937. Armand Călinescu a afirmat: “Noi ştiam că, spre mândria acestei ţări, epoca în care consulii străini se amestecau în luptele interne dintre partide a dispărut încă din timpul Divanurilor ad-hoc şi credeam că sentimentul de demnitate naţională impune oricărui patriot să împiedice reîntoarcerea sub orice formă a unei asemenea epoci de tristă amintire”. La rândul său, Grigore Filipescu întreba dacă ministrul de Externe nu credea necesar să atragă atenţia guvernelor Germaniei, Italiei şi Portugaliei “asupra gravităţii acestor abateri de la cele mai elementare uzanţe diplomatice, care nu admit imixtiunea agenţilor străini în treburile noastre interne”. Răspunzând pe loc, Gheorghe Tătărescu a precizat că reprezentanţii unui stat străin nu pot fi prezenţi la nici un fel de manifestare de politică internă, astfel că “participarea agenţilor diplomatici la o solemnitatea religioasă făcută sub egida unui partid politic şi transformată astfel într-o manifestaţie politică este o înfrângere a tuturor uzanţelor internaţionale”, iar guvernul român va acţiona pentru apărarea demnităţii naţiunii române. Într-adevăr, ca urmare a demersurilor diplomatice întreprinse, guvernele Germaniei, Italiei şi Portugaliei s-au desolidarizat public de gestul reprezentanţilor lor în Bucureşti, exprimându-şi regretul pentru cele petrecute.

La sfârşitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că “simpatizează foarte mult” Mişcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu şi să instaureze un regim personal, bazat pe Mişcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame “Căpitanul” Mişcării Legionare, iar el îl va numi şeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiţi pentru guvernare, iar în privinţa şefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credinţă, nu altcuiva, şi că această credinţă nu putea fi obiectul unui trafic politic.

Din acel moment s-a produs ruptura definitivă a relaţiilor dintre Carol al II-lea şi Corneliu Zelea Codreanu. La 23 februarie a avut loc o remaniere guvernamentală: Gheorghe Tătărescu – foarte receptiv la orice schimbare ,,de front” dictată de Carol al II-lea – a preluat conducerea Ministerului de Interne, fiind secondat, ca subsecretar de Stat, de Gabriel Marinescu. Astfel s-a oficializat intrarea camarilei în guvern; Gabriel Marinescu avea să-i explice lui Armand Călinescu: relaţiile dintre Carol al II-lea şi legionari au ajuns într-un asemenea stadiu, încât “dacă nu-i suprimă el pe ei, va cădea el şi Rex apoi victime”. La sugestia Regelui, guvernul Tătărescu a început să ia măsuri împotriva legionarilor: închiderea temporară a universităţilor şi evacuarea căminelor studenţeşti, interzicerea formaţiunilor paramilitare şi a uniformelor, limitarea propagandei legionare, desfiinţarea taberelor de muncă.

În ziua de 1 martie 1937, a avut loc atentatul asupra profesorului Traian Bratu, rectorul Universităţii din Iaşi. A doua zi a intervenit în Adunarea Deputaţilor fruntaşul naţional-ţărănist Armand Călinescu; el a condamnat cu vehemenţă acest act: “Am venit ca, în faţa Camerei şi în faţa ţării, să ridic un protest vehement împotriva stării de totală anarhizare în care a căzut aparatul nostru de Stat”. A răspuns Victor Iamandi, ministrul Cultelor şi Artelor, care a exprimat adânca sa “indignare şi revoltă” împotriva actului de la Iaşi, după care a precizat: “Îngăduiţi-mi să vorbesc deschis: răspunderea acestei stări de lucruri apasă, deopotrivă, asupra întregii noastre clase conducătoare. De trei ani încoace mişcările acestea au fost speculate. […] Chiar ieri, pentru că ne referim la cazul nenorocit de la Iaşi, în această incintă s-au rostit la adresa rectorului Universităţii din Iaşi vorbe, care au fost necontrolate, în ce priveşte informaţiile ce stăteau la baza lor”. Totodată, Victor Iamandi a precizat că nu trebuia confundată “studenţimea universitară, care se ridica la aproape 40 000, cu cei câteva sute de rătăciţi, care sunt crescuţi în cultul crimei şi asasinatului”. Nicolae Iorga, luând cuvântul în Senat, a cerut modificarea mijloacelor de luptă politică: “Împotriva acelora care prin ziare şi cuvântări la întrunire publică aduc un tineret neexperimentat şi nesocotit în situaţiunea de a deveni ucigaşi şi călăi, împotriva acelora trebuie să se ridice orice om cu iubire de această ţară şi orice om care are respectul umanităţii, care nu se exprimă în nici o formă mai frumoasă decât libertatea gândului onest, care nu trebuie să aducă după dânsul nici glontele revolverului, nici înţepătura pumnalului”. Referirile la acţiunile lui A.C. Cuza şi ale lui Corneliu Zelea Codreanu erau mai mult decât evidente.

Pe măsură ce relaţiile dintre Rege şi legionari se deteriorau, se constată o intensificare a contactelor vizând stabilirea unei punţi de legătură între Iuliu Maniu şi Corneliu Zelea Codreanu. La 11 martie 1937, în casa inginerului Ionică din Bucureşti a avut loc o întrevedere între Corneliu Zelea Codreanu şi Zaharia Boilă. Cu acest prilej, şeful legionarilor a afirmat că Regele urmărea să-l suprime, că a înţeles clar că “două săbii nu încap într-o teacă”. De aceea, el propunea o alianţă cu Iuliu Maniu, fiind convins că “dacă Regele ne ştie de aliaţi, nu va îndrăzni să se atingă de noi”. De asemenea, la 22 aprilie, Corneliu Zelea Codreanu s-a întâlnit cu Gheorghe Brătianu, convenind asupra unei acţiuni comune împotriva lui Carol al II-lea.

În acest context, s-a produs înlăturarea principelui Nicolae din rândul familiei regale. Revoltat de faptul că fratele său, Carol al II-lea, refuza să-i recunoască legalitatea căsătoriei cu Ioana Dolete – în timp ce el, regele ţării, trăia cu Elena Lupescu, ale cărei sfaturi politice le urma cu fidelitate – principele Nicolae a decis să recurgă la un “şantaj politic”: a intrat în legătură cu Garda de Fier, oferindu-i sprijin material. Elena Lupescu a sesizat pericolul şi a stăruit pe lângă Carol să-l înlăture urgent pe principele Nicolae din rândul familiei domnitoare şi să-l expedieze peste graniţă. Convocat în ziua de 8 aprilie, Consiliul de Coroană a validat această decizie. În timp ce toate partidele au acceptat hotărârea Consiliului de Coroană, Garda de Fier a dat publicităţii, la 11 aprilie 1937, un comunicat-circulară în care se critica “lichelismul Primului-ministru care vorbeşte de echivoc şi prestigiul dinastiei, când admite prezenţa şi amestecul în treburile statului a doamnei Lupescu. Prinţul Nicolae s-a căsătorit de 6 ani cu o româncă creştină din neamul băştinaş al ţării şi nu trăieşte cu o femeie din rasa cu care neamul meu se vrăjmăşeşte pe viaţă şi pe moarte, femeie prin care azi jidanii şi jidoviţii conduc ţara! Adevărul este că de 6 ani prinţul Nicolae nu a vrut să se plece în faţa d-nei Lupescu şi n-a înţeles ca soţia sa legitimă şi româncă şi creştină să devie sluga intrusei venetice. […] Ţara freamătă de indignare şi de nelinişte. Nu e vorba de ţara d-lui Tătărescu, compusă din poliţie, agenţi liberali şi spioni; mai este şi o altă ţară în afară de aceasta”. Documentul era semnat de generalul Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul, şeful partidului Totul pentru Ţară.

Vara anului 1937 s-a caracterizat printr-o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. În fapt, cei patru ani de guvernare Tătărescu au contribuit decisiv la compromiterea regimului democratic, a Parlamentului şi a partidelor politice. Foarte mulţi cetăţeni îşi îndreptau speranţa spre “băieţi”, acei tineri care intrau în sate cântând imnuri patriotice, ridicau poduri, reparau şcoli, înălţau biserici şi troiţe, ajutau la strângerea recoltei, cântau în strană în zilele de sărbătoare sau participau la horă, îmbrăcaţi în costume naţionale. Faptul că aceşti “băieţi” erau împotriva democraţiei, a partidelor, că promiteau pedepse grele pentru adversarii politici nu era de natură să-i sperie pe ţărani. Emil Cioran scria, în martie 1937, că exista o dorinţă de “renunţare la libertate”, pe care o explica astfel: “Mulţimea vrea să i se comande. Cele mai sublime vise şi extaze comunicate prin flauturi de îngeri, n-o pot pune în mişcare ca un marş militar”. Ţărănimea “nu aşteptă altceva decât dezintoxicarea de libertate, de toate ficţiunile şi iluziile acesteia. Un adevărat strigăt după dictatură şi o ură invincibilă împotriva unei libertăţi inutile, […] Democraţia n-a putut face din ea un factor activ al istoriei, încât prostimea eternă a fost angajată într-o responsabilitate la care nu se simte chemată în mod esenţial. Ţăranii ar vrea ca totul să se facă peste ei, încât dictatura este paradisul lor terestru. […] Mulţimea aistorică n-are decât un ideal: pierderea libertăţii. Alţii să-şi ia răspunderea; ea nu vrea să judece, şi de frica anarhiei se încântă de teroare”.

La ancheta ziarului “Buna Vestire”, cu titlul De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, Mircea Eliade răspundea: “Cred în destinul neamului românesc – de aceea cred în biruinţa Mişcării Legionare. Un neam care a dovedit uriaşe puteri de creaţie, în toate nivelurile realităţii, nu poate naufragia la periferia istoriei, într-o democraţie balcanizată şi într-o catastrofa civilă”. Acesta era limbajul pe care-l utiliza şi Nae Ionescu: “Dintre toate mişcările care, de la război încoace – pentru a nu vorbi decât în strictă contemporaneitate – au încercat să organizeze destinele naţiei noastre, nici una nu s-a aşezat mai sigur în matca istoriei româneşti, ca cea a tinerilor care stau sub ocrotirea Arhanghelului cu sabia de foc […] pe tinerii aceştia care merg chiuind în luptă şi în moarte, nimic nu-i abate din drumul lor; nici violenţa, nici trădarea, nici linguşirea, nici corupţia, nici ademenirea, nici prigoana. Căci nu merg drumul lor, ci drumul naţiei, care e al mântuirii, pentru că pe el străjuieşte Dumnezeu. […] Victoria legionară înaintează ca o necesitate de destin, iar a te împotrivi ei însemnează a lua istoria în răspăr”. Legionarii propagau ideea după care acela hărăzit de istorie şi de Dumnezeu să conducă neamul românesc era Corneliu Zelea Codreanu. După convingerea lui Traian Herseni, “Căpitanul nu e ales de oameni, nu e conducător făcut, ci trimis de ursita cea fără greş a neamului, născut anume ca să mântuiască ţara”.

În perspectiva împlinirii celor patru ani de guvernare liberală, Ion Mihalache aştepta ca Regele să facă Partidului Naţional-Ţărănesc “dreptate”, adică să-l cheme la putere. Pe de altă parte, Partidul Naţional-Creştin devenise extrem de activ. Octavian Goga declara că un guvern Mihalache “ar însemna un premiu pentru politica lui Iuliu Maniu, ar deschide astfel cele mai sumbre perspective în ordinea internă”. Totodată, el aprecia că ar exista pericolul declanşării unui război civil, Partidul Naţional-Creştin neacceptând să se ştirbească prestigiul şi autoritatea Coroanei. Presa de dreapta şi de extremă dreaptă a declanşat o campanie furibundă împotriva Partidului Naţional-Ţărănesc, care era prezentat ca o organizaţie înfeudată Internaţionalei a III-a şi iudeo-masonilor, antinaţională; principalii acuzaţi erau Ion Mihalache, Virgil Madgearu, dr. N. Lupu. Ziarele “Apărarea naţională” şi “Porunca vremii” nu ezitau să ceară dizolvarea Partidului Naţional-Ţărănesc.

Problema succesiunii s-a rezolvat la 17 noiembrie 1937, când Regele a decis formarea unui nou guvern, prezidat de Gheorghe Tătărescu. Din iniţiativa acestuia, Partidul Naţional-Liberal a încheiat un cartel electoral cu Frontul Românesc şi cu Partidul German, organizaţii cu orientare de dreapta şi extrema dreaptă.

În faţa acestei situaţii, la 23 noiembrie, Ion Mihalache a demisionat din funcţia de preşedinte al Partidului Naţional-Ţărănesc, în favoarea lui Iuliu Maniu, adversar hotărât al camarilei şi al regelui Carol al II-lea.

În ziua de 25 noiembrie, Iuliu Maniu a încheiat cu Corneliu Zelea Codreanu şi cu Gheorghe Brătianu un pact de neagresiune, prin care Partidul Naţional-Ţărănesc, Mişcarea Legionară şi Partidul Naţional-Liberal georgist se angajau să apere libertatea şi corectitudinea alegerilor. La acest pact a aderat şi Constantin Argetoianu, preşedintele Partidului Agrar. În fapt, prin semnarea pactului de neagresiune, Iuliu Maniu a intenţionat să folosească Garda de Fier pentru atingerea unor obiective proprii: înfrângerea guvernului în alegeri, câştigarea acestora de către Partidul Naţional-Ţărănesc şi ajungerea sa la guvern. Astfel, credea că-l va sili pe Rege să respecte regimul parlamentar-constituţional, iar pe de altă parte, că va determina grupările de stânga şi de centru din Partidul Naţional-Ţărănesc să-l urmeze, ca unul care găsise calea accederii la putere. În acelaşi timp, Iuliu Maniu a urmărit să evite agresiunile legionarilor împotriva naţional-ţărăniştilor; mai mult, guvernul era pus în gardă de faptul că eventualele acţiuni ale forţelor de ordine împotriva Partidului Naţional-Ţărănesc puteau primi riposta Mişcării Legionare.

Alianţele electorale încheiate de cele două mari partide democratice au creat derută în rândul electoratului. Până atunci se vorbise despre “dreapta şi stânga”, dar acum cele două extreme se aflau în alianţe bizare. Ziarul “Lumea noua” – organul central de presă al Partidului Social-Democrat – scria: ,,În loc de pact democratic, d-l Iuliu Maniu ne-a invitat să aderăm la un pact de neagresiune cu partidele opoziţioniste de dreapta, care sunt duşmanul democraţiei, duşmanul oricăror libertăţi cetăţeneşti, pentru desfiinţarea alegerilor şi introducerea dictaturii. […] Noi putem merge în lupte deschise pentru democraţie şi libertăţi, dar nu putem fi o anexă într-o asociaţie la formarea căreia noi n-am fost consultaţi, al cărei scop ascuns nu-l cunoaştem, al cărui scop mărturisit nu-l înţelegem”. La rândul său, Grigore Iunian, preşedintele Partidului Radical-Ţărănesc, se adresa astfel lui Iuliu Maniu: “Nu vi se pare straniu să faceţi acord cu partidul [Totul pentru Ţară], a cărui doctrină este înlăturarea libertăţilor şi a democraţiei, precum şi instaurarea unui regim totalitar, în care unul porunceşte şi ceilalţi se supun? Un asemenea partid să fie chemat de partidele democratice ca să asigure libertatea alegerilor?”

Chiar în interiorul Partidului Naţional-Ţărănesc erau mulţi adversari ai pactului de neagresiune. Armand Călinescu nota, cu vădită îngrijorare: “Acţiunea noastră în acord cu Garda [de Fier] şi Gh. Brătianu are aerul îndreptat contra Regelui. Nu o aprob. Mihalache îmi spune că trebuie să lăsăm să se facă şi această experienţă”. La rândul său, Nicolae Costăchescu îşi afirma intenţia de a demisiona din Partidul Naţional-Ţărănesc. Împotriva pactului cu legionarii au fost, mai mult sau mai puţin făţiş, dr. Nicolae Lupu, Octav Livezeanu, Mihail Ralea, Petre Andrei, Virgil Potârcă, Grigore Gafencu, Mihai Ghelmegeanu ş.a.

În conformitate cu spiritul pactului de neagresiune, naţional-ţărăniştii au distrus toate manifestele şi alte documente electorale care atacau ideologia şi practica legionarilor, iar din propaganda orală au înlăturat orice apreciere negativă la adresa acestora. Mai mult, cu prilejul unei adunări electorale desfăşurate la Cluj, Iuliu Maniu a ţinut să aducă elogii conducătorilor Italiei şi Germaniei: “Avem ca exemplu pe Mussolini în Italia şi pe Hitler în Germania, care prin voinţele lor nestrămutate au reuşit să trezească conştiinţele naţiunilor respective, ajungând astăzi la realizări invidiate de întreaga omenire. E drept că atunci când pe firmamentul politic a apărut un Mussolini şi apoi un Hitler, noi i-am privit cu oarecare neîncredere. Faptele lor însă le justifică cu prisosinţă existenţa şi noi ca spectatori obiectivi trebuie să-i admirăm”. Chiar dacă termenii acestei declaraţii apărute în presă au fost contestaţi de preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc, rămâne esenţial faptul că, într-o campanie electorală decisivă pentru soarta regimului politic din România, Iuliu Maniu a adus elogii celor doi dictatori.

În timpul campaniei electorale s-a discutat zile în şir despre dizolvarea Gărzii de Fier în decembrie 1933, participanţii la acest act, inclusiv Nicolae Titulescu, căutând să se disculpe. În această atmosferă, Corneliu Zelea Codreanu afirma: “Legionarii, gata de a înfrunta toate adversităţile, păşesc hotărât şi biruitor în lupta care a început”. De asemenea, Căpitanul a convocat presa, căreia i-a prezentat o declaraţie scrisă, în care afirma: “Eu sunt contra marilor democraţii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Înţelegeri, eu sunt contra Înţelegerii Balcanice şi n-am nici un ataşament pentru Societatea Naţiunilor, în care nu cred. Eu sunt pentru o politică externă a României alături de Roma şi Berlin. Alături de statele revoluţiilor naţionale, în contra bolşevismului. O spune un om care n-a călătorit şi n-a cerşit nimic nici la Roma şi nici la Berlin. În 48 de ore după biruinţa Mişcării Legionare, România va avea o alianţă cu Roma şi Berlinul, intrând astfel în linia misiunii sale istorice în lume: apărarea crucii, a culturii şi a civilizaţiei creştine”. Cu acelaşi prilej, Căpitanul a precizat că “pe orice listă ar fi să apară domnul Titulescu, îl vom combate cu cea mai mare energie”. Se cuvine menţionat faptul că Nicolae Titulescu candida pe listele Partidului Naţional-Ţărănesc din judeţul Olt. Legionarii au fost susţinuţi de mai mulţi oameni politici şi de cultură, între care Dragoş Protopopescu, Traian Brăileanu, Radu Meitani, Radu Demetrescu-Gyr. Mihail Manoilescu. dr. Dimitrie Gerota – care au candidat pe listele partidului Totul pentru Ţară.

Ca de obicei, partidele politice au publicat în timpul campaniei electorale programe şi manifeste cuprinzând modul în care fiecare vedea rezolvarea problemelor cu care se confrunta România, dar, în fapt, lupta politică a fost dominată de confruntarea dintre cele două mari partide democratice: Partidul Naţional-Liberal, aflat la guvern, şi Partidul Naţional-Ţărănesc, principala forţă de opoziţie. Iuliu Maniu aprecia: “De şapte ani suferim de guverne personale. […] Mi se pare comic ca oamenii să discute despre dreapta şi despre stânga, când ar trebui să vorbim cu toţii cum s-o scoatem pe d-na Lupescu din ţară, care a încurcat complet lucrurile şi care, cât este în situaţia ei de astăzi, în fruntea camarilei, împiedică orice politică sănătoasa, fie de dreapta, fie de stânga”.

Din inspiraţia camarilei s-a desfăşurat o amplă acţiune de discreditare a lui Iuliu Maniu, precum şi a lui Corneliu Zelea Codreanu. Astfel, în moţiunea adoptată de organizaţia Partidului Naţional-Liberal din Cluj se denunţa “acţiunea criminală a d-lui Iuliu Maniu împotriva monarhiei şi a M. S. regelui Carol al II-lea, simbolul neîntrecut al dinastiei noastre glorioase”. La 1 decembrie 1937, Istrate Micescu s-a înscris în Partidul Naţional-Creştin, din interiorul căruia a desfăşurat o intensă campanie împotriva lui Iuliu Maniu, dar mai ales împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu. Referindu-se la declaraţiile de politică externă ale şefului Mişcării Legionare, Istrate Micescu susţinea că orientarea României “nu se poate schimba de altcineva decât de Rege”.

Deşi tensiunea politică a fost mare, alegerile parlamentare din decembrie 1937 s-au desfăşurat fără incidente sângeroase. Nota caracteristică a alegerilor a constituit-o atmosfera de confuzie şi de neîncredere în capacitatea partidelor de a conduce ţara. Pe primul loc s-a situat Partidul Naţional-Liberal, cu 35,92% din voturi, dar el nu a întrunit procentul de cel puţin 40% pentru a beneficia de prima electorală, ceea ce însemna că guvernul a pierdut alegerile. Partidul Naţional-Ţărănesc s-a plasat pe locul al doilea, cu 20,40%, astfel că nu a obţinut succesul dorit de Iuliu Maniu. Clasată pe locul al treilea, cu 15,58%, Mişcarea Legionară a înregistrat un veritabil succes, reuşind să obţină aproape o jumătate de milion de voturi; ele constituie mărturia faptului că o bună parte a electoratului nu mai avea încredere în partidele democratice şi dorea o schimbare de regim. Corneliu Zelea Codreanu a beneficiat, datorită pactului de neagresiune, de girul politic şi moral al lui Iuliu Maniu, personalitate bine cunoscută de cetăţenii români. Pe locul al patrulea s-a clasat Partidul Naţional-Creştin, care a obţinut 9,15% din voturi, reuşind să câştige mai multe sufragii decât simpla însumare a celor înregistrate în 1932 şi 1933 de LANC şi de Partidul Naţional-Agrar. Alegerile au consemnat o orientare spre dreapta a electoratului român, circa 25% dintre alegători votând pentru partidul Totul pentru Ţară şi Partidul Naţional-Creştin, adică mai mult decât cei ce şi-au dat votul Partidului Naţional-Ţărănesc.

Desigur, înfrângerea cabinetului Tătărescu a reprezentat pentru Rege o lovitură, deoarece ea a însemnat blamarea soluţiei dată crizei din noiembrie, precum şi a activităţii desfăşurate de Gheorghe Tătărescu în decursul celor patru ani de guvernare. Totuşi, rezultatul alegerilor i-a oferit suveranului o largă posibilitate de manevră pentru realizarea, printr-o altă formulă guvernamentală, a principalului său obiectiv politic.

La 28 decembrie, Octavian Goga a fost însărcinat oficial cu formarea noului cabinet, care era deja urzit în culise. În aceeaşi zi, guvernul a depus jurământul. Nu era un cabinet naţional-creştin, deoarece ministerele-cheie – Internele, Justiţia, Externele – au fost încredinţate unor persoane care nu făceau parte din acest partid sau care abia se înscriseseră (Istrate Micescu). Prin chemarea lui Octavian Goga la putere, Regele şi-a atins mai multe obiective: a dat satisfacţie curentului de dreapta, dar a evitat antrenarea la guvernare a legionarilor; noul preşedinte al Consiliului de Miniştri era un adversar înverşunat al lui Iuliu Maniu, astfel că lupta împotriva acestuia avea să continue la cote şi mai ridicate: prin includerea lui Armand Călinescu în guvern a produs o ruptură în Partidul Naţional-Ţărănesc, slăbindu-i poziţiile politice, iar pe de altă parte regele era sigur că în fruntea Ministerului de Interne se afla un om energic şi profund ostil Mişcării Legionare. Numirea lui Istrate Micescu în calitate de ministru de Externe semnifica decizia de a continua politica tradiţională a României, orientată spre Franţa şi Marea Britanie, dar şi dorinţa de ameliorare a raporturilor cu Italia şi Germania. Prezenţa generalului Ion Antonescu în fruntea Ministerului Apărării Naţionale sublinia încrederea armatei în guvern. Cabinetul Goga nu reprezenta un partid sau o coaliţie de partide, ci era expresia voinţei regale. De altfel, într-o declaraţie făcută presei, Carol al II-lea a precizat: “Este guvernul meu şi trebuie să aibă aprobarea mea. În ziua când nu aş fi mulţumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare”.

Pe linia programului Partidului Naţional-Creştin s-au luat unele măsuri împotriva “iudeo-masonilor”. Astfel, la 30 decembrie 1937, au fost suprimate ziarele “Adevărul”, “Dimineaţa”, “Lupta”; au fost retrase permisele de liberă circulaţie pe CFR ziariştilor evrei. La 22 ianuarie 1938 a apărut decretul-lege privind revizuirea cetăţeniei acordate evreilor, prin care se cerea ca în termen de 30 de zile primarii să alcătuiască un tablou al evreilor înscrişi în registrele de naţionalitate ale comunei, urmând ca după 20 de zile de la afişare toţi cei trecuţi pe aceste tablouri să aducă actele doveditoare ale întrunirii condiţiilor legale pentru obţinerea cetăţeniei române. Decretul nu s-a aplicat, deoarece guvernul a trebuit să demisioneze la 10 februarie 1938. În general, măsurile antisemite nu au avut amploarea preconizată în opoziţie de Partidul Naţional-Creştin, fapt ce l-a nemulţumit pe A.C. Cuza – care ocupa funcţia de secretar de Stat; acesta s-a retras în mod ostentativ la Iaşi, refuzând să mai participe la activitatea guvernului, după 6 ianuarie 1938.

Activitatea guvernului a fost subminată de contradicţiile dintre forţele care-l alcătuiau. Partidul Naţional-Creştin fusese creat prin contopirea organizaţiilor LANC cu cele ale Partidului Naţional-Agrar, dar în unele judeţe fuziunea a avut un caracter formal; acum, când s-a ivit posibilitatea ocupării unor funcţii publice – primari, prefecţi, inspectori generali – între gogişti şi cuzişti au izbucnit conflicte, care uneori s-au transformat în confruntări de stradă. Pentru a restabili ordinea, ministrul de Interne, Armand Călinescu, a cerut poliţiei să intervină.

Nici în domeniul politicii externe guvernul nu a putut urma linia Partidului Naţional-Creştin. În momentul instalării sale, Octavian Goga a trimis telegrame lui Hitler şi Mussolini, prin care-şi exprima dorinţa dezvoltării relaţiilor României cu Germania şi Italia. Dar regele Carol al II-lea a ţinut să declare că România rămâne ferm ataşată alianţelor existente, iar Istrate Micescu a depus mari eforturi pentru a convinge guvernele de la Paris şi Londra, precum şi Consiliul Societăţii Naţiunilor, că guvernul Goga nu intenţiona să schimbe orientarea politicii externe a ţării şi că măsurile antisemite vizau numai o mică parte a evreilor stabiliţi în ţara sa.

Deoarece guvernul nu avea o bază parlamentară, Regele a decis să dizolve Parlamentul la 18 ianuarie 1938, anunţând noi alegeri la 2 martie pentru Adunarea Deputaţilor şi la 12-17 martie pentru Senat.

După alegerile parlamentare din decembrie 1937 s-a înregistrat o puternică ascensiune a Mişcării Legionare. Din ordinul lui Corneliu Zelea Codreanu s-a constituit o comisie pentru elaborarea Constituţiei României legionare, s-au înfiinţat şcoli de primari şi de prefecţi legionari, ceea ce a creat impresia că Garda de Fier se pregătea să preia puterea. La 13 ianuarie s-a constituit “Corpul Militar Moţa-Marin”, alcătuit – potrivit surselor furnizate de legionari – din 100 000 de persoane, care au depus următorul Jurământ: “Nu avem alt ideal decât de a ne hărăzi Dumnezeu fericirea să murim sfârtecaţi sau chinuiţi pentru scânteia de adevăr ce ştim că o avem în noi şi pentru a cărei apărare pornim la încleştare cu stăpânitoarele puteri ale întunericului, pe viaţă şi pe moarte. Stau gata de moarte. Jur!” Declaraţiile lui Corneliu Zelea Codreanu produceau fiori multor lideri politici: “îndată ce vom fi stăpâni pe ţară, vom pune politicienii care au contribuit să aducă România în mizeria în care se află, să construiască o autostradă de la Bucureşti la Berlin”. În marşurile lor, legionarii fredonau cântecul intitulat “Prigoana”, care conţinea aceste versuri: “Dar vom plăti, dar vom plăti/ Dar vom plăti noi tuturor/ Iudeo-francmasonilor/ Şi vouă liberalilor/ Şi vouă ţărăniştilor/ Şi tuturor partidelor/ Şi tuturor partidelor/ Nimeni nu va scăpa din mâini/ Vă vom ucide ca pe câini”.

Nae Ionescu a reînceput tipărirea ziarului “Cuvântul” (interzis după asasinarea lui I.G. Duca), prin care desfăşura o amplă campanie împotriva politicienilor, între care cel mai vizat era Nicolae Iorga, adversar hotărât al Mişcării Legionare. Într-unul din aceste articole, Nae Ionescu scria: “Noi ne îngrozim. De sufletele moarte ale acestor bătrâni cu un picior în groapă, care după ce au făcut tot binele, desigur, dar şi tot răul pe care au putut să-i facă se aşează cu îndărătnicie de-a curmezişul istoriei”. Referindu-se direct la Nicolae Iorga, acelaşi Nae Ionescu preciza: ,,Tot ce am învăţat de la el, nu mai e bun. Pentru el – nu pentru mine […] formula maselor democratice a fost de mult depăşită – probă, prelungita descompunere a partidelor politice, instrumente per excellentiam ale democraţiei – înţelegem că trebuie să existe încă un element creator de istorie – cel pe care îl trece cu vedere d. Iorga: care să nu fie nici omul împotriva maselor (dictatura), nici masele împotriva omului (democraţia degenerată de azi); ci: omul pe care l-au găsit masele”. Acel om era “Căpitanul” Corneliu Zelea Codreanu. Răspunzând celor care acuzau Mişcarea Legionară că nu are program, Nae Ionescu aprecia: “Un program e un instrument de propagandă. Spui oamenilor ce ai de gând să faci, ca doar-doar o să le câştigi adeziunile. Eu, însă, ştiu că n-am văzut încă un guvern care să se ţină de un program anunţat în opoziţie. […] Pe de altă parte, un program e o invenţie democratică. Faptul de a avea un program e un semn de democraţie. […] Ce program are bobul de grâu care încolţeşte, ce program are ploaia care cade? Naţionaliştii sunt gospodari; iar gospodăria este o stare naturală. Mă rog – plugarul care ară şi seamănă are program? Nu. El are, pur şi simplu, rost la treabă; şi la fiecare soroc face ce trebuie. Asta e”.

Imediat după constituirea guvernului Goga, Iuliu Maniu a intenţionat să prelungească pactul de neagresiune cu Corneliu Zelea Codreanu, dar acesta a refuzat; apoi, Iuliu Maniu a luat o atitudine fermă împotriva Gărzii de Fier. Într-un discurs rostit la Cluj, în ziua de 26 ianuarie 1938, preşedintele Partidului Naţional-Ţărănesc a spus: “Este direct criminal acel român care, direct sau indirect, vrea să ducă politica externă a României în orbita politicii germane. Căci aceasta este expansionistă, revizionistă şi primejdioasă pentru pacea mondială”.

La rândul lor, liberalii au adoptat o atitudine de condamnare energică a legionarilor. Un articol apărut în “Viitorul” din 1 februarie aprecia că Garda de Fier “şi-a înscris actul de botez în viaţa politică prin crimă”, că “viaţa noastră politică, oricât de agitată şi pasionată ar fi fost, nu a dat încă, până la apariţia Gărzii de Fier, pilda suprimării prin sânge a adversarului”. Oficiosul de presă al Partidului Naţional-Liberal considera că, prin victoria lor în alegeri, legionarii “ar duce ţara la pieire”.

Campania electorală a luat de la început un curs extrem de tensionat şi violent. Acţiunile teroriste erau iniţiate adesea de membrii Partidului Naţional-Creştin, care sperau că vor intimida forţele opoziţioniste şi vor obţine victoria în alegeri. Nu o dată s-au înregistrat ciocniri: între gogo-cuzişti şi forţele poliţieneşti, fapt ce a ilustrat şi mai pregnant contradicţiile din sânul guvernului. În acelaşi timp, Regele a autorizat pe Armand Călinescu să facă uz de arme împotriva Gărzii de Fier. Ciocnirile dintre legionari şi autorităţi au devenit tot mai frecvente, soldându-se cu victime de ambele părţi. În timp ce doi legionari ucişi se aflau depuşi la “Casa Verde”, Mihail Sturdza s-a dus la primul-ministru pentru a-l întreba dacă avea cunoştinţă de cele ce se petreceau sub oblăduirea lui. Atunci, Octavian Goga l-a rugat pe Mihail Sturdza să-i mijlocească o întâlnire cu Corneliu Zelea Codreanu, deoarece “ar fi tragic şi comic ca două mişcări naţionaliste să se încaiere şi să se distrugă una pe alta, spre bucuria adversarului comun”. La o concluzie similară ajunsese şi oficiul de politică externă al NSDAP, care a intervenit direct în disputa dintre Partidul Naţional-Creştin şi Garda de Fier, cerându-le să ajungă cât mai repede la un acord. La 8 februarie s-a încheiat înţelegerea Goga-Codreanu, în urma căreia “Căpitanul” s-a angajat să se retragă din campania electorală, urmând ca legionarii să voteze listele Partidului Naţional-Creştin. Hotărârea lui Corneliu Zelea Codreanu era determinată de convingerea că trebuia evitat pericolul unui război civil, spre care, credea el, împingea ţara Armand Călinescu.

Pe de altă parte, cercurile guvernamentale din Franţa şi Marea Britanie au intervenit la regele Carol al II-lea pentru a stopa ofensiva legionarilor spre putere, deoarece România trebuia să se menţină ferm pe linia politicii sale externe tradiţionale. O puternică presiune au exercitat şt cercurile evreieşti internaţionale, mai ales cele din SUA şi din Franţa, care nu au ezitat să sesizeze Consiliul Societăţii Naţiunilor în legătură cu politica antisemită a guvernului Goga. De asemenea, o bună parte a evreilor din România şi-a retras banii din băncile româneşti, depunându-i în băncile occidentale, mai ales elveţiene, fapt ce a generat o criză financiară internă. Mulţi politicieni apreciau că România se afla în pragul unui război civil. Chiar şi liderii principalelor partide democratice erau îngrijoraţi, deoarece nu puteau stăpâni situaţia tot mai tensionată din ţară. Iuliu Maniu a depus la Palat un memoriu în care descria situaţia critică din România şi cerea Regelui “să avizeze”. Mult mai explicit Constantin I.C. Brătianu s-a prezentat în audienţă la Carol al II-lea, cerându-i să revoce convocarea corpului electoral şi să creeze un guvern de uniune naţională.

Carol al II-lea era convins că şansele sale de reuşită erau maxime, astfel că, la 10 februarie 1938, a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzaţi că au pus în pericol ordinea de stat.

Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla şi, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; “Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legal, manifestându-ne credinţele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esenţa însăşi a concepţiei noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvârşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace pentru că tineretul de astăzi are prea adânc înfiptă conştiinţa misiunii sale şi a răspunderii sale pentru a face acte necugetate care să transforme România într-o Spanie însângerată”. În consecinţă, Corneliu Zelea Codreanu anunţa că, începând cu data de 21 februarie, partidul Totul pentru Ţară “nu mai există”. El aprecia: “Generaţia noastră vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămâne jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor”. După ce făcea cunoscut că peste o lună va pleca la Roma pentru a se ocupa de traducerea şi tipărirea în italiană şi în franceză a cărţii sale Pentru legionari şi că va scrie volumul al doilea al acestei lucrări, Căpitanul încheia cu îndemnul: “Credeţi, camarazi din sate, din oraşe, din munţi şi din câmpii în viitorul legionar al României, pe care nici ura, nici uneltirea vicleană şi nici moartea nu-l pot împiedica”.

La solicitarea regelui Carol al II-lea o comisie a redactat în grabă textul noii Constituţii, care a fost publicată la 20 februarie, iar peste patru zile, la 24 februarie, a fost supusă “spre bună ştiinţă şi învoiala” cetăţenilor României. Evident că alegătorii nu au avut timpul necesar pentru a cunoaşte conţinutul Constituţiei, dar au votat masiv în favoarea acesteia: votul nu exprima o stare de conştiinţă, ci una emoţională, anume că prin actul de la 10 februarie s-a barat ascensiunea legionarilor spre putere. Constituţia a fost promulgată la 27 februarie, în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Palatul Regal. Între măsurile luate de autorităţi, la sugestia lui Nicolae Iorga, s-a aflat şi închiderea cooperativelor legionare şi desfiinţarea comerţului legionar. Acest fapt l-a determinat pe Corneliu Zelea Codreanu să-i trimită, la 26 martie, o scrisoare lui Nicolae Iorga, prin care-l acuza: “Eşti necinstit, eşti necinstit sufleteşte”. Prin decretul-regal din 30 martie 1938 partidele politice au fost dizolvate. Regimul autoritar de dreapta fusese instaurat şi în România, ca şi în majoritatea statelor europene.

* * *

Noul regim avea o puternică tentă antilegionară, fapt reflectat de propaganda oficială, precum şi de planurile ministrului de Interne Armand Călinescu. Informat de Nicolae Iorga că a primit o scrisoare insultătoare din partea lui Corneliu Zelea Codreanu, ministrul l-a sfătuit să-l dea în judecată pe “căpitanul” Mişcării Legionare.

Procesul intentat de Nicolae Iorga a oferit un bun prilej lui Carol al II-lea şi susţinătorilor săi de a declanşa o amplă acţiune vizând lichidarea Mişcării Legiona­re. La 15 aprilie a apărut decretul-lege pentru apărarea ordinii în stat, prin care era vizată în special activitatea Mişcării Legionare. Deşi Nicolae Iorga a cerut, printr-o scrisoare adresată comisarului regal, încetarea acţiunii împotriva lui Codreanu, pro­cesul şi-a continuat cursul, acesta fiind condamnat în ziua de 19 aprilie la 6 luni închisoare. Din ordinul lui Călinescu, organele de ordine au făcut în noaptea de 18/19 aprilie percheziţii la sediile Mişcării Legionare şi la locuinţele fruntaşilor acesteia pentru a aduna probe prin care să-l încrimineze pe Corneliu Zelea Codreanu. Totodată au fost arestaţi mai mulţi legionari şi transportaţi în lagărele de la Miercurea-Ciuc, Tismana, Dragomirna ş.a. Codreanu a fost imediat implicat într-un alt proces, pe baza unor acuzaţii extrem de grave.

Procesul intentat lui Codreanu s-a desfăşurat în zilele de 23-26 mai, fiind citaţi 117 martori, între care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod, Mihail Manoilescu, Ion Mihalache, Constantin C. Giurescu, Simion Mehedinţi, Ion Antonescu, Nichifor Crainic, Gheorghe Tătărescu, Nae Ionescu.

În depoziţia sa, Iuliu Maniu a declarat: “Am urmărit cu atenţie activitatea şi atitudinile d-sale. Am putut constata, din partea d-sale sinceritate în acţiune, consecvenţă şi tenacitate, calităţi care se găsesc atât de rar în viaţa noastră politică şi la conducătorii vieţii politice”. La rândul său, generalul Antonescu a apreciat: “Domnul Codreanu a avut o atitudine foarte frumoasă faţă de interesele ţării”.

În ultimul său cuvânt, Codreanu a spus: “Aveţi în mâinile dvs. onoarea întregului tineret al neamului românesc”.

Sentinţa a fost comunicată în ziua de 27 mai, la ora 3 dimineaţa, fapt puţin obişnuit pentru justiţia română. Codreanu a primit pedeapsa cea mai grea: 10 ani muncă silnică şi şase ani de degradare civică, pentru crimă de lovitură de stat, cri­mă de trădare, deţinerea şi reproducere în public a unor acte interesând siguranţa statului etc.

Presa, supusă cenzurii, nu a publicat întreaga desfăşurare a procesului, ci numai acele documente şi luări de poziţie menite să-l învinovăţească pe Codreanu. De asemenea, a fost publicată o broşură, intitulată Cine este Zelinsky Codreanu, cuprinzând actul de acuzare, din care se desprindea concluzia că acesta nu era român, ci un alogen extrem de periculos pentru statul român.

La rândul lor, legionarii au reuşit să editeze cartea Adevărul în procesul Căpitanului, pe care au început să o difuzeze clandestin în august 1938.

Au urmat, în primăvara şi vara anului 1938, noi arestări şi procese intentate unor fruntaşi legionari, între care Gheorghe Clime, preşedintele partidului “Totul pentru Ţară” (după moartea lui Gh. Cantacuzino-Grănicerul în octombrie 1937) şi condamnarea lor la mulţi ani închisoare. Între cei arestaţi în mai 1938 s-a aflat şi Nae Ionescu, depus la Miercurea-Ciuc, împreună cu alţi legionari. În iulie a fost trimis în acest lagăr şi Mircea Eliade sub motiv că a refuzat să sem­neze o declaraţie de desolidarizare de Mişcarea Legionară. Refuzul era justificat de faptul că nu fusese înscris în această organizaţie şi nu participase la activităţile ei.

Evoluţia vieţii internaţionale, puternica ascensiune a Germaniei şi politica conciliatoristă promovată de Marea Britanie şi Franţa a culminat, în 1938, cu acor­dul de la München din 29 septembrie, prin care Cehoslovacia, ţară membră a Socie­tăţii Naţiunilor, a fost sacrificată sub presiunea lui Adolf Hitler.

În acest context, regele Carol al II-lea a efectuat un turneu diplomatic la Lon­dra şi Paris pentru a vedea în ce măsură România se putea baza pe sprijinul celor două mari puteri occidentale. Rezultatul a fost dezamăgitor pentru Suveran, care la întoarcerea spre ţară s-a oprit în Germania, unde a avut o întâlnire cu Führer-ul (24 noiembrie). Ofertele de colaborare făcute de Carol nu au primit un răspuns pozitiv din partea lui Hitler, care nu putea uita politica promovată de-a lungul timpului de România şi, mai ales, încercările lui Nicolae Titulescu de a realiza securitatea co­lectivă pe care el o considera ca o atitudine antigermană.

Carol a înţeles că nu era agreat de Hitler, care ar fi preferat ca în fruntea gu­vernului României să se afle o persoană care în mod consecvent s-a pronunţat pen­tru alianţa cu Germania. Regele ştia că acel om era Corneliu Zelea Codreanu, drept care a decis – de comun acord cu Armand Călinescu – lichidarea acestuia.

În noaptea de 29/30 noiembrie, Codreanu, împreună cu alţi 13 legionari (asa­sinii lui Duca şi ai lui Stelescu) au fost ucişi. Prin acest act, Regele a urmărit nu nu­mai dispariţia unui adversar politic, ci şi demoralizarea legionarilor, care, rămaşi fără “căpitan”, nu mai aveau un conducător unanim recunoscut şi apreciat de ei.

Obiectivul a fost atins în parte, un număr important de legionari, aflaţi în la­găre, făcând declaraţii de supunere faţă de regim şi de renunţare la orice activitate politică, după care au fost eliberaţi.

Pentru a atrage tineretul de partea sa, în decembrie 1938, guvernul a decis reorganizarea străjeriei, Carol al II-lea devenind “marele străjer”. Deviza celor care făceau parte din Straja Ţării era: “Credinţă şi muncă, pentru ţară şi rege”.

Tot în decembrie a fost înfiinţat Frontul Renaşterii Naţionale, care devenea “unica organizaţie politică în stat”. În zilele de 1 – 2 iunie 1939 au fost organizate alegeri parlamentare în care numai Frontul Renaşterii Naţionale a avut dreptul de a depune liste de candidaţi.

În timp ce Carol al II-lea acţiona pentru consolidarea puterii sale şi anihilarea oricărei opoziţii, situaţia internaţională se degrada de la o zi la alta. La 15 martie 1939, Germania a ocupat Cehoslovacia, care a fost desfiinţată ca stat.

În condiţiile în care trupele Reich-ului se aflau la graniţa de nord a României, la 23 martie a fost semnat tratatul economic româno-german. Cinci luni mai târziu, la 23 august 1939, s-a încheiat Pactul Molotov – Ribbentrop, prin care Germania şi Uniunea Sovietică îşi împărţeau zonele de dominaţie în Estul Europei, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

Peste o săptămână, la 1 septembrie, a început cel de-al Doilea Război Mondial prin atacarea Poloniei de către Germania.

Consiliul de Coroană, întrunit la 6 septembrie, a decis neutralitatea Români­ei. Guvernul Călinescu a admis ca preşedintele, guvernul, trupe şi cetăţeni polonezi să se retragă pe teritoriul României, unde au fost primiţi cu ospitalitate.

Această decizie a fost interpretată la Berlin ca un act de ostilitate faţă de Germania, drept care a fost pusă la cale asasinarea lui Armand Călinescu, în ziua de 21 septembrie. Dispariţia lui Armand Călinescu a constituit o puternică lovitură pentru Carol al II-lea, care nu a mai găsit un om politic atât de ferm şi devotat regimului său.

Reacţia noului guvern prezidat de generalul Argeşanu a fost extrem de dură: s-a trecut la uciderea a câte 3-4 legionari în fiecare judeţ, precum şi a unor frun­taşi ai Mişcării aflaţi în detenţie. Pentru prima dată în istoria României, asasinatul a devenit politică de stat. Potrivit unor aprecieri, în acele zile, au fost ucişi 256 de legionari. Această politică nu numai că nu a fost împărtăşită de masa populaţiei, dar a creat o reacţie negativă chiar în rândul susţinătorilor lui Carol al II-lea.”

Exclusiv Ziaristi Online

Extras din POLITICĂ ŞI VIAŢĂ COTIDIANĂ ÎN ROMÂNIA ÎN SECOLUL AL XX-LEA ŞI ÎNCEPUTUL CELUI DE-AL XXI-LEA, Editura Mica Valahie, 2012

Foto: V. Roncea, Gh. Buzatu – DOCUMENTE DIN ARHIVA CORNELIU ZELEA CODREANU, Editura Tipo Moldova, 2012