Sf. Apostoli Petru şi Pavel –Părinţii credinţei celei drepte

Am trecut de solstiţiu de vară când îmbrăţişarea luminii a descoperit splendoarea  necuprinsului şi când, pe 24 iunie, am  cinstit naşterea Sf. Ioan Botezătorul Domnului, care cheamă prin veac neobosit: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor”. Prin preajmă-i erau ucenicii şi, între ei, pescarul Petru, fiul lui Iona. Deşi, în timp, printr-o folosire fariseică,  pocăinţa şi-a stins miezul de lumină al rostului său, se cade să (re)amintim că reprezintă calea regală de autocunoaştere spre îndreptare.  Socrate, cum ştim, îndemna „Cunoaşte-te pe tine însuţi” deschizând un drum lung al cunoaşterii de sine, presărat cu „capcane” – de la complexele de tot felul, la comportamente nu odată aberante. Între cauze, una de neînlocuit –  aceea a criteriilor  care să înlesnească  o asemenea cunoaştere în afara cărora  pot începe şi rătăcirile de toate felurile. Călcâiul lui Ahile este, ca să spunem aşa, criteriul după care ne orientăm în cunoaştere. Dacă luăm   ca măsură omul ostenind pe ariile relativismului, ale vremelniciei, nu găsim cum a ne da seama despre sinele propriu  şi cele ale sale. Pocăinţa, în schimb, formă ideală de cunoaştere eliberează, deschide drum spre lumina în care ne putem vedea mai bine cursul vremii  venit în spre noi. Scria Sf. Efrem Sirul: „Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuşi este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri.”  Dar, de ce să ne pocăim? Pentru că vine „împărăţia cerurilor”. E bine să ne reamintim ce reprezintă „împărăţia lui Dumnezeu” într-o vreme în care principiul „totul e permis” a dus prin consumismul de toate felurile la criza din care parcă nu putem decât să întrevedem un sfârşit dramatic.  Mai aflăm  ceva deosebit de important. Aceea că, încredinţează însuşi Mântuitorul, Împărăţia cerurilor, sau a lui Dumnezeu,  este înlăuntrul nostru; este  un dar de nespus de preţios  şi aşa ar trebui să-l primim şi să-l facem roditor.  Sf. Ap. Pavel atrage atenţia: „Căci împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt”,  după care îndemnul: „Drept aceea să urmărim cele ale păcii şi ale zidirii unuia către altul”. Apoi, nu e loc de îndoială, „toate celelalte ni se vor adăuga” spre demnitatea şi bucuria de a trăi.
În chip semnificativ, astăzi dăm prinos de cinstire Sf. Apostoli Petru şi Pavel –  primul care a răspuns chemării lui Hristos necondiţionat; al doilea, aprig prigonitor al creştinilor căruia Hristos i s-a făcut cunoscut schimbându-i radical sensul şi rostul vieţii. Din prigonitor al Celui ce a biruit moartea, Pavel a devenit „apostolul neamurilor”  care L-a urmat pe Hristos, a propovăduit  şi a învăţat  cum să urmăm Mântuitorului – lepădându-ne de noi, luându-ne crucea şi urmându-L pe cel care ne îndeamnă: Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru cel ceresc, desăvârşit este”. Coincidenţa este şi ea semnificativă –  au primit moarte mărturisitoare în aceiaşi zi   – 29 iunie a anului 67 – la Roma din porunca împăratului Nero, iniţiatorul prigoanei creştinilor şi cel mai aprig persecutor  al lor. Se împlineşte astfel  o unitate ce recuperează armonios  întreaga diversitate a celor care iau drumul mucenicesc şi cucernic spre sfinţire. Această unitate s-a arătat însăşi a fi proniatoare pentru mulţimea şi diversitatea a tot ceea ce înseamnă a-I urma lui Hristos – de la răspunsul necondiţionat la convertirea prigonitorului. Poţi urma pe Hristos de oriunde te-ai afla şi în oricare ceas  al  vieţii cu singura condiţie – de a te lepădat de sinele „prund de păcate” şi, luând Crucea, să urmezi lui Hristos. De altfel,  Hristos este mereu înaintea omului iar omul, el mereu „sub vremi”, în urmă, încurajat necontenit: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. Vremurile erau de criză şi se aştepta un Mesia care să elibereze şi se pare că mulţi se dădeau „salvatori”, cum mai sunt şi astăzi…
„Rob şi apostol al lui Iisus Hristos”
Mai întâi, Petru, de felul lui pescar, îndeletnicire care cere  multă trudă, cunoaştere îndelung experimentată, răbdare înţelegătoare, conştiinţa clară  că eşti în mâinile lui Dumnezeu şi numai de la El este ajutorul. El singur pe sine s-a numit „rob şi apostol al lui Iisus Hristos”. A început ca ucenic  al Sf. Ioan Botezătorul, deprinzând virtuţile eliberatoare şi ziditoare ale  pocăinţei. A fost de faţă la botezul  Domnului, când cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt a coborât în chip de porumbel şi   glasul Tatălui ceresc a vestit  întreaga zidire: „Acesta este Fiul Meu mult iubit întru care bine am voit”.  Fratele său mai mic, Andrei îi dăduse de ştire: „Am aflat pe Mesia.” Toată desfăşurarea întru  sfinţire a vieţii sale se cuprinde între prima şi cea de a doua pescuire minunată, drumul pe care pescarul  a devenit   păstor, îmbinând, prin harul lui Dumnezeu, propovăduirea cu grijă iubitoare a celui care veghează la ucenicii săi. Între ei,  Sf. Ap. Marcu, „fiul meu”, care ne-a lăsat moştenire Evanghelia ce-i poartă numele. La prima pescuire minunată atrage luarea aminte ascultarea şi pocăinţa, una pe cealaltă sprijinindu-se  şi purtând spre smerenie. Întreaga noapte nu pescuise nimic şi ştia că nu o va face nici ziua, dar la îndemnul lui Hristos a mânat corabia spre larg şi, minune, a prins peşti de a trebuit să cheme pe Ioan să-l ajute. Teamă mare l-a cuprins şi, recunoscându-se nevrednic de un asemenea miracol, a mărturisit: „Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos”: Atunci  Mântuitorul l-a liniştit  şi i-a spus cum îl va face „pescar de oameni”, aducând pe mulţi, cu exemplul său şi cuvântul său, pe calea credinţei celei cu adevărat mântuitoare. Puterea propovăduirii sale izvora din tăria credinţei şi unitatea nezdruncinată dintre cuvânt şi faptă. Privind la cele de azi, realizăm cum  cuvântul fără faptă alunecă degrab  spre fariseismul sub a cărui povară geme timpul spre sărăcirea  credinţei; fapta fără cuvânt se poate pierde uşor în uitare îşi diminuează puterea modelatoare. Le-a folosit pe amândouă într-un fel de  coerenţă a  firescului divin spre plinire a voii divine după cum însuşi Hristos a spus  nu a venit să desfiinţeze ci  „împlinească Legea”.
De aici, întreaga viaţă a Sf. Ap. Petru este pentru  mereu întru totul pilduitoare pentru calea pe care s-o străbatem pentru a  fi cu adevărat „creştin”, condiţie ce situează omul în miezul unui paradox incendiar – ca  „fiind în lume” să „nu fie din lume”. Când Iisus a întrebat cine spun oamenii că este, Petru a spus fără să stea pe gânduri: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Mereu împreună cu Hristos, Petru  L-a însoţit şi pe Muntele Tabor, dăruindu-se a vedea chipul slavei lui Dumnezeu, gustând din „binele” ce va să fie, trăind intens dorinţa de a rămâne acolo ţi propunând să facă trei colibe – Mântuitorului una, lui Ilie una  şi lui Moise una. Glasul Tatălui a vestit, ca odinioară la Botez,  „Acesta este Fiul Meu”, dar de  această dată a adăugat: „Pe El să-L ascultaţi”; să-L ascultăm adică pe Cel  s-a făcut om, „ca tot omul să vieze şi nimeni să nu piară”.  De la Petru avem a înţelege şi „pietrele de poticnire” ce  pot să apară pe drumul ascultării, condiţie sine qua non a creştinului. Dar, mai întâi să  subliniem un aspect trecut prea uşor cu vederea şi riscând să devină păgubitor din cale afară. Ascultarea în sine invocată  până la intoxicare  este ambivalentă, poate duce spre bine şi rău. Când izvorăşte din iubire aşa cum ne-a arătat  Hristos este cu adevărat salvatoare şi ziditoare; când însă are o motivaţie vicleană, ca a fariseilor şi în spatele căreia pândeşte o bolnavă dorinţă de putere tinde spre tiranie, diseminând răul până la crimă.
Vedem apoi cum credinţa are momente de slăbiciune, aşa cum a fost atunci când, după ce Hristos a potolit furtuna, Petru, spre a se convinge de puterea lui Hristos, i-a cerut să-l cheme să vină pe mare. Şi a mers Petru pe mare ca pe drum,  până  când credinţa i-a slăbit, uimit probabil de minunea ce-i fusese dată,  a început să se scufunde şi, înspăimântat a strigat: „Doamne, scapă-mă!” Hristos i-a întins mâna dar l-a şi mustrat: „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”. Este îndoiala care asemenea  unui vierme roade în noi încă de la acel „oare?” al diavolului care a dus la căderea din rai. L-a mustrat Domnul pe bună dreptate şi spre îndreptare, dar i-a întins mâna, mustrarea însăşi arătându-se pilduitoare pentru rugăciunea ce trebuie făcută cu credinţă tare în împlinirea ei.  Mai vin apoi slăbiciunile ce apar  când ne îndepărtăm cu inima de Hristos. Năvalnic din fire, i-a spus lui Hristos cu neîndoielnică sinceritate că nu-l va părăsi nicicând. Şi totuşi… în noaptea Răstignirii s-a lepădat de trei ori însă, dându-şi seama pe dată că făcuse ceea ce Iisus îi spusese, a plâns şi nu oricum ci cu amar. Nu puţini, chiar şi „specialişti” fac din această lepădare un fel de cap de acuzare pentru întâiul chemat între apostoli. Ne întrebăm însă : noi, cei de astăzi ce facem după ce ne lepădăm de  Hristos în noaptea păcatelor?… Întreita lepădare avea să fie anulată de întreitul legământ al iubirii din cea de a doua pescuire minunată, Petru a fost reprimit în ceata apostolilor. Este momentul de graţie când Hristos îi încredinţează lui Petru, care a cunoscut mai toate avatarurile ascultării, misiunea de a fi păstor – „paşte oile Mele”. A fost şi a rămas în veac de veac un „bun păstor”,  care, urmând lui Hristos,  „şi-a pus viaţa pentru oile sale”, dându-şi sufletul lui Dumnezeu,  răstignit pe cruce privind spre cerul în care Hristos s-a înălţat şi, în felul lui, urmându-I. Acest apostol, „primum inter pares” a propovăduit Evanghelia Împărăţiei în Antiohia, Pont şi Galiţia. Personalitatea sa cu aspecte atât de contradictorii l-a făcut pe care Bartolomeu Anania să o caracterizeze pe   măsură; „mistic şi om de acţiune, teolog şi misionar, întemeietor şi organizator, păstor şi catihet, polemist redutabil şi orator înflăcărat, dialectician şi liric. Mai presus de toate Părinte”.  Pe toate le recunoaştem în viaţa sa  şi în cele două epistole în care, îndemnând să devenim „fii ai ascultării”, asigurând că „iubirea  acoperă multe păcate”, sfătuieşte ca „punând întreaga sârguinţa;credinţei voastre virtutea; virtuţii, cunoştinţa; cunoştinţei înfrânarea; înfrânării răbdarea; răbdării, evlavia; evlaviei, prietenia frăţească; prieteniei frăţeşti iubirea”.  Mai înainte se cuvine să ne „curăţăm sufletele prin ascultarea de adevăr(s.n.) spre nefăţarnică iubire de fraţi. Iubiţi-vă unul pe altul, cu toată inima, cu toată stăruinţa”. Deci, nu orice fel de ascultare pentru cine ştie ce beneficii, ci „ascultarea de adevăr”! Aşa putem trăi  ca oameni liberi, dar (atenţie!)  „nu ca şi cum am avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu”. În icoane îl vedem având în mână cheile raiului amintind de promisiunea lui Hristos: „Tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui…şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei cerurilor.”

Cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unuia către altul

În aceiaşi zi, pleca să-L întâlnească pe Domnul Sf. Ap. Pavel, „apostolul neamurilor”, care, în calitate de cetăţean roman a fost condamnat la moarte prin decapitare,  destinată cu precădere doar acestora. Despre copilăria lui se ştiu destul de puţine lucruri. S-a născut în Tars prin anul 7, într-o familie de oameni credincioşi şi a primit o educaţie aleasă în spiritul elenistic al vremii, având între dascăli pe renumitul Gamaliel, reprezentant al şcolii rabinice fariseice a lui Hilel. De cunoscut, nu L-a cunoscut pe Hristos,  dar a auzit despre El şi învăţătura Lui, despre apostolii care propovăduiau Evanghelia Împărăţiei şi, râvnitor din fire, a mers la Ierusalim unde s-a făcut unul dintre cei mai dârji  prigonitori ai creştinilor. Se povesteşte că atunci când Sf.  Ştefan a fost lapidat, el păzea hainele ucigaşilor. Cine ştie dacă ceea ce a urmat nu a fost o împlinire a rugăciunii întâiului mucenic: „Părinte, iartă-le lor păcatul acesta că nu ştiu ce fac”? Chiar aşa era – Saul, cum se numea la început, era sincer însă credinţa nu era cea adevărată. După ce a prigonit creştinii din Ierusalim, Pavel, mânat de acelaşi gând,  s-a  îndreptat spre Damasc  şi pe la amiaza mare, Hristos i s-a arătat într-o lumină orbitoare spunându-i direct: „Saule, Saule, de ce mă prigoneşti?” Cutremurându-se a întrebat: „Cine eşti Doamne?”. Răspunsul a fost prompt: „Eu sunt Iisus, pe care tu îl prigoneşti”. Din Faptele Apostolilor aflăm cum nemaivăzând  după ce a fost botezat de  preotul Anania a dobândit vederea – vederea cea biologică şi cea duhovnicească. Saul a devenit  Paul, însuşi zicând că a fost chemat „nu de la oameni, nici prin vreun om, ci prin Iisus Hristos şi prin Dumnezeu Tatăl”, „ca vas ales să poarte numele lui Iisus înaintea neamurilor”. Fericitul Augustin scria: „din lup, miel, din persecutor înfocat un vestitor neobosit al Evangheliei, învăţător şi apostol al popoarelor”. A predicat învăţătura creştină  cu râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp într-o dăruire de sine dusă  până la uitarea de sine – o uitare de sine spre a se regăsi în Hristos după propriile-i cuvinte: „M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”.  Cutremurătoare cuvinte şi pline de Adevărul care ne face liberi prin iubirea lui Dumnezeu. Oare câţi dintre noi, numindu-ne cam fălos  „drept măritori creştini”, putem rosti cu sinceritatea inimii  aceste cuvinte fără să fim nevoiţi să ne plecăm capul. Ecou lor l-am putea auzi în ceasul tainic al rugăciunii, când cu mintea cuvios îngenunchiată în căuşul inimii cerem:  „Doamne, Iisuse Hristoase miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Prigonitorul Saul,”cel dorit”, a devenit apostolul Pavel, „cel mic” şi „vas ale”, începându-şi  propovăduirea în sinagogi dar, când a aflat că i se pregătea moartea, părăseşte   oraşul, coborând zidul într-un coş. Pleacă spre  Arabia unde se dedică insistent studiului şi meditaţiei îndelungate asupra creştinismului. Au urmat cele trei călătorii misionare prin întreaga Asie, Spania, Bretania şi Italia unde a înfiinţat comunităţi creştine, a hirotonit diaconi, preoţi, episcopi.  Pe drept cuvânt, Sf. Ioan Gură de Aur l-a numit inspirat „fereastra prin care lumea păgână l-a văzut pe Hristos”. A călătorit mult, primejduindu-şi adesea viaţa, a fost arestat, a fost lovit cu pietre, a suportat necazuri şi privaţiuni dar, prin toate trecând, s-a întărit în credinţă şi iubire, recunoscând  cu smerenie: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine, şi eu pentru lume!”
Cele 14 epistole, un adevărat „testament spiritual” din care doritorii pot afla în orice moment cum putem şi noi cei de astăzi cum anume îndreptăm de pe căile rătăcirii, ale urii şi prigoanei pe cele ale dreptei credinţe, ale iubirii şi împreună vieţuirii cu Hristos. Da, suntem liberi şi „toate ne sunt îngăduite”, dar atrage atenţia înţeleptul Apostol, nu toate sunt folositoare şi nici ziditoare. De luat aminte cum ura înverşunată a fost transformată de Dumnezeu care este Iubire  în iubire jertfelnică până într-acolo îndeamnă: „Nimănui cu nimic să nu fiţi datori decât cu iubirea unuia faţă de altul fiindcă cel ce-l iubeşte pe altul a plinit lega.” Sublimă datorie într-un timp curgând sub semnul cuvintelor lui Dostoievski după care omul este „animalul care are privilegiul de a blestema”. Nu, omul este făptura care are privilegiul şi datoria de a iubi pentru că, mai întâi şi pentru veşnicie Dumnezeu ăl iubeşte.  Ca să vedem că nu avem de-a face cu o declaraţie lirică, subtilul psiholog aduce argumente: dragoste rabdă, este binevoitoare( voieşte doar binele), nu invidiază, nu se trufeşte, se poartă cu înţeleaptă cuviinţă, nu se mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr, suferă şi rabdă, crede toate, nădăjduieşte – atribute care o fac să nu cadă şi să se deschidă spre nesfârşire. Cunoaşterea, la care ţinem atât de mult , spune Apostolul, „se va sfârşi” şi, într-un fel, suntem puşi mereu în faţa limitelor pe care le trecem pentru a întâlni tot altele şi altele. Şi toate, pentru că suntem trăitori între hotarele neiertătoare ale timpului în care ne regăsim fugari ca într-o oglindă, un soi de  „ghicitură” trimiţând spre altele. Abia desăvârşirea, pecete a unităţii întru iubire, spre care suntem chemaţi de Hristos v-a desfiinţa graniţele, care acum sunt din ce în ce mai înguste, făcând să nu mai vedem întregul din cauza părţii. Atunci „voi cunoaşte pe deplin precum am fost cunoscut şi eu”. Din cele trei virtuţi – credinţa, nădejdea, dragoste – dragostea este cea mai mare, este cheia de boltă a umanităţii şi, în cele din urmă, singura şansă ca viitorul să ne arate faţa lui în lumina vieţii. Întâi de toate, suntem datori cu iubire lui Dumnezeu, care ne-a făcut şi ne-a zidit după chipul Său şi pe Fiul Său l-a dat jertfă ca noi să dobândim viaţă fără sfârşit; datori cu iubire suntem semenilor, chiar şi vrăjmaşilor, în care să descoperim chipul lui Dumnezeu prin care Îl recunoaştem ca „Tatăl nostru”. Cât de mult s-ar schimba viaţa noastră  de fiecare zi dacă fiecare dimineaţă  ne-am aminti că suntem datori cu iubire iar seara ne-am cerceta dacă am achitat o parte, cât de mică din iubirea revărsată asupră-ne de Ziditorul şi Făcătorul nostru. Credinţa, măsurată prin fapte bune,  este temeiul iubirii iar  speranţa corolarul ei. În icoane; Sf. Ap. Pavel este înfăţişat purtând sabia cu trimitere la subţirimea duhovnicească dar şi la sabia cu care a fost decapitat.
Petru şi Pavel, personalităţi complementare  care ne ajută să  vedem cum anume Dumnezeu lucrează prin sfinţii Săi, care lucrează voia Lui cea ziditoare şi proniatoare. Cinstindu-i astăzi după  tradiţie să aducem slavă lui Dumnezeu pentru toate, pentru sfinţii prin care se face voia Lui se face lucrătoare întru Iubirea cea care, „nu cade niciodată” şi fără de care ne exilăm din existenţă.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online