Cum să nu rezolvi o criză. Cum să nu rezolvi două crize. Cum să nu rezolvi trei crize

Metoda e simplă: să nu faci niciodată ceea ce ar trebui să faci. Uite-aşa la Opera din Cluj unde s-a “lucrat” la înlocuirea în funcţia de Director a unui tenor ratat cu un bariton ratat care, umflat în pene, a şi început să urle la colegi după câte aflăm. Uite-aşa la Opera din Bucureşti unde, în loc să se ia pe loc măsura înlocuirii Kulturnikului Penal – ignorant absolut în ale muzicii – cu o personalitate competentă şi onestă, nu se întâmplă nimic. Ba mai rău, de vreme ce crima organizată nu se limitează doar la numirea unui ageamiu muzical în fruntea Operei Naţionale din Bucureşti, ea s-a îngrijit şi de numirea unui Director General Adjunct, actor (se spune) fără competenţe muzicale sau administrative (vezi halul în care a fost tratată “restaurarea” clădirii Operei), individ care joacă în prezent rolul de substitut al Kulturnikului Penal suspendat! Uite-aşa şi la Festivalul Internaţional “George Enescu”, decapitat prin plecarea, în sfârşit, a eternului Fuck-Totum vienez din fruntea instituţiei care manevrează milioane şi milioane şi milioane de euro din banii contribuabilului român.

Cu mijloacele oferite, acesta putea metamorfoza din adâncuri viaţa muzicală a ţării, transformând-o într-una semnificativă şi înfloritoare, dar a redus totul sau aproape totul la o chestiune de “piaţă de desfacere” esenţialmente pentru formaţiuni ai căror membri s-a întâmplat să se mire uneori ei înşişi de faptul că în această Românie săracă în prezent s-au văzut mai bine cazaţi şi remuneraţi – prin aranjamentele Fuck-Totum – Artexim – decât în alte ţări, printre care chiar şi Statele Unite. Asta, fără a mai vorbi de suveica comisioanelor între agenţi şi impresari, evocată adesea pe şoptite şi ajunsă acum în plină expunere publică şi în tribunale, cum am văzut recent că s-a întâmplat în Spania. Poate că nimic nu e adevărat din toate astea, dar gura lumii e gura lumii şi DNA-ul e DNA, după cum s-a văzut în chestiunea cu mascaţii din Balul Mascat de la Operă. Care n-a rămas fără consecinţe. Astfel, aflăm din presa de ieri că: «Directorul Operei Naţionale din Bucureşti, Răzvan Dincă, a fost trimis în judecată sub control judiciar de procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în serviciu, fals în declaraţii şi conflict de interese. În acelaşi dosar au fost trimişi în judecată, pentru aceleaşi infracţiuni, patru funcţionari cu funcţii de conducere în Opera Naţională: Alina Ofelia Moldovan – director general adjunct, Georgeta Petrescu – director economic, Mădălina Gabriela Iacob – şef birou achiziţii publice, Sebastian Eduard Grigore – coordonator echipă tehnică şi administrativă. De asemenea, au fost deferiţi justiţiei Andras Istvan Demeter, fost secretar de stat în Ministerul Culturii şi preşedinte-director general al Societăţii Române de Radiodifuziune, acuzat de conflict de interese, precum şi Dan Mircea, administrator al unei firme de pază şi protecţie».

Iar acum, în loc să auzim despre o consultare oficială cu personalităţi ale culturii şi ale muzicii din ţara noastră, care ştiu ce e valoarea, care ştiu ce este George Enescu în dimensiunea sa naţională şi universală, ce auzim noi? Tăcerea asurzitoare a lui Hamlet, Struţul Naţional al Culturii. Tăcere cupabilă pentru că nu dă niciun semn de responsabilitate într-o chestiune legată de geniul naţional al muzicii şi de angajamente financiare uriaşe pentru noi, care ar putea servi cu o cu totul altă demnitate cultura românească.

Profitând de această inexistenţă, şi în dispreţul culturii naţionale, iată că s-a ivit propunerea unui nume străin. Cine l-a propus? Se spune că Domnul Mihai Constantinescu – Artexim, porta-voce probabil a deploratului (de el), la plecare, Ioan Holender Fuck-Totum care – din România “muzicală” – apreciază doar două persoane, pe Kulturnikul Penal de la Operă şi pe impresarul Arteximului, subiect mai mult ca sigur pasionant pentru viitoarele cercetări ale muzicologilor DNA-ului.

În rest – ne-a explicat Domnul Ioan Holender – suntem cu toţii ignoranţi, vulgari, lipsiţi de educaţie – Preşedinte, Guvern, Miniştri – avem maniere de prost gust, iar mitocănia personalului de la Sala Palatului, proastă cum e ea, n-are egal pe lumea asta.

Aşa că, dat fiind uriaşul vid local, soluţia “salvatoare” la care s-au gândit filierele internaţionale financiar-muzicale a fost aducerea unui prinţ străin, dirijorul rus Vladimir Jurovski, de 43 de ani, pe care desigur acestea îl “manageriază” cu totul dezinteresat, personalitate de altfel de tot respectul, cu împliniri profesionale pe care nu le punem în discuţie, dar care cu România, cultura românească şi spiritualitatea românească n-are nimic în comun, după cum până acum n-are nimic în comun cu muzica lui George Enescu, nici măcar în măsura în care e notoriu că l-a atras Simfonia a VII-a de Sibelius.

Tăcerea asurzitoare a lui Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, a generat intervenţia şi mai stridentă a unuia care-şi dă silinţa să-i sape groapa (pentru a-i lua locul) şi anume Domnul Radu F. Alexandru, scandalizat că numitul dirijor n-a fost deja instalat ca patron al Festivalului “George Enescu” – deşi “a acceptat” invitaţia! Despre competenţele muzicale ale scandalizatului ar fi jenant să ne exprimăm aici. Dar de ce se bagă-n vorbă? Doar ca să-şi dea aere, uitând că cine sapă groapa altuia…?!

Abandonând orice demnitate a culturii naţionale, acest scandalizat care mai e şi senator în Senatul României, dacă ţinea morţiş să spună ceva, avea obligaţia să întrebe: 1. Au fost consultaţi muzicienii şi muzicologii români asupra “politicii” viitoare a Festivalului “George Enescu”?; 2. A fost formulată o linie de conduită culturală şi artistică în măsură să onoreze numele şi gloria geniului muzical naţional, George Enescu?; 3. A fost luată în considerare vreo candidatură românească?; 4. Cine a făcut propunerea numirii unui “prinţ” străin?; 5. Ce interese eventuale ale filierei internaţionale azi sub lupa justiţiei europene stau în spatele acestei propuneri, indiferent de valoarea artistică a celui care “a acceptat” invitaţia?; 6. Cine şi cu ce drept a înaintat acea invitaţie?

Aceasta ar fi fost problematica pe care un senator ar fi trebuit s-o aducă în prim plan, şi nu să se erijeze în impresar iresponsabil.

Exemplul Elveţiei

Spre deosebire de ceea ce se întâmplă la noi, implicarea tot mai vastă a populaţiei în universul muzicii, prin şcoală şi printr-o diversitate de manifestări angajate la toate nivelele societăţii, a devenit o chestiune majoră în viaţa lumii occidentale.

Franţa a făcut în acest sens un pas decisiv, în 1982, instituind acea sărbătoare extraordinară, La Fête de la Musique, adoptată de atunci încoace de alte 130 de ţări. Iar acum Elveţia a mers cu mult mai departe. Ea a înscris pur şi simplu în Constituţia ţării predarea şi practica muzicii: «Confederaţia şi cantoanele încurajează formarea în domeniul muzicii, şi în primul rând a copiilor şi a tinerilor». Acest articol, 67a, din textul fondator al Confederaţiei are un preambul cum nu se poate mai explicit: «În numele Domnului Atotputernic! Poporul şi cantoanele elveţiene – conştiente de responsabilitatea lor în faţa Creaţiei…». Sărbătoarea Muzicii va avea loc an de an la 21 iunie, ziua Solstiţiului de Vară, şi nu se va numi Fête de la Musique, sărbătoarea muzicii, ci Faîtes de la Musique, faceţi muzică, practicaţi muzica!

Formatoare a sensibilităţii şi totodată a gândirii, muzica şi promovarea ei au atras până şi atenţia Organizaţiei de Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), care subliniază că, departe de a fi un univers închis, activitatea muzicală are importante consecinţe în economie, după cum favorizează chiar şi competenţele creatoare şi inovatoare. Pentru a întări aceste afirmaţii, Raportul OCDE îl citează pe unul dintre cei mai celebri compozitori ai secolului trecut, Igor Stravinski, care spunea că “muzica e foarte apropiată de matematică şi de raporturile matematice”. Domnul să audă glasul lui Stravinski şi al OCDE-ului! Poate chiar şi Ministerul Educaţiei! Poate chiar şi Ministerul Culturii de la Bucureşti! Dar…

Cât despre Elveţia, ţară prosperă şi ţară ultra-pragmatică, votând articolul recent introdus în Constituţie, ea s-a bazat şi pe o constatare obiectivă, şi anume că practica muzicii este un factor esenţial al competitivităţii.

Şi dacă tot suntem la capitolul educaţiei muzicale, înrudită cu matematica, iată ce ne spune un fost campion mondial de şah, Garry Kasparov: “La şah trebuie să calculezi şi să rezolvi probleme. Dar beneficiile practicii şahului sunt infinit mai vaste. Ne învaţă interdependenţa lucrurilor. Ceea ce se petrece într-o anume parte va avea consecinţe într-alta. Şahul e o şcoală a vieţii”.

Şi la noi ce se întâmplă? Educaţie muzicală zero. Cei de care ar depinde un nou început suferă ori de autism, ori de incontinenţă verbală. Cel căruia i se sapă groapa şi cel care îi sapă groapa dansează alăturea cu muzica, şi unul şi celălalt. Cât despre şah, sunt mat şi unul şi altul. Vai de noi…

Despre Berliner Philharmoniker

Dacă ignoranţa, paralizia şi incompetenţa guvernează la noi tărâmul muzicii, iată că în schimb cea mai ilustră orchestră simfonică a lumii, Berliner Philharmoniker, se află în faţa unei dileme care, pentru prima dată în istoria sa, a dus la amânarea cu câteva luni a desemnării noului director. Aici însă nu e vorba de un exemplu de neputinţă ca la noi, ci de extrema exigenţă a membrilor acestei formaţii care-şi alege ea însăşi suveranul, după discuţii deschise şi în temeiul unui vot democratic: 124 de membri, 124 de voturi.

Astfel, la 11 mai 2015, Berliner Philharmoniker convoacă presa la orele 14 în faţa bisericii Jesus Christus spre a anunţa rezultatul votului pentru desemnarea succesorului directorului actual, britanicul Simon Rattle care, în 2018, se retrage după 16 ani de glorioase succese. Presa aşteaptă cu sufletul la gură de la orele 14 până la orele 21.30! De necrezut. Şi atunci, în sfârşit, se comunică verdictul: nicio decizie n-a fost luată. Timp de reflecţie până la sfârşitul anului.

Candidaţi: Christian Thielemann, berlinez de 56 de ani, patron la Staatskapelle din Dresda: maestru în romantismul german, Wagner, Richard Strauss, Johannes Brahms, distant însă faţă de muzica contemporană. Gustavo Dudamel, venezuelian de 34 de ani, şeful Orchestrei Simfonice din Los Angeles (deschis tuturor sferelor repertoriale şi – se spune – preferatul tinerilor instrumentişti ai Berlinerului). Letonul Andriss Nelsons, de 36 de ani, aflat în prezent în fruntea Orchestrei Filarmonice din Boston. Riccardo Chailly, de 62 de ani, italian, Kapellmeister al Orchestrei Gewandhaus din Leripzig (Bach, Beethoven, Bruckner). În fine, israelo-palestiniano-argentinianul Daniel Barenboim, de 72 de ani, prezent pe toate fronturile financiar-artistice, şi care a plictisit lumea de multă vreme, dar care spune că nu candidează, plictisit, la rândul lui, de-a avea jumătate de orchestră contra.

Ce îi cer instrumentiştii şefului de care au nevoie: să fie mult mai mult decât un dirijor excepţional, şi anume să aibă relaţii cordiale şi eficiente cu forţele mediatice, să deschidă larg repertoriul orchestrei spre teritorii neexplorate până acum, seducând publicul şi în primul rând pe tinerii din toate straturile sociale, aşa cum a procedat cu succes Simon Rattle, gândind că “Muzica poate schimba viaţa oamenilor”.

Quousque tandem…

Iar nouă, până când o să ne fie pusă la încercare răbdarea, vorba lui Cicero exasperat de complotul lui Catilina împotriva Republicii, până când o să suportăm exerciţiul funest al decăderii muzicii prin complotul incompetenţei şi al crimei organizate? Unii tac. Alţii spun prostii. Iar noi ce o să facem? Să ne resemnăm la versul absurd al lui Urmuz: Pelicanul sau babiţa?

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online