Politica este ştiinţa şi arta de a crea, menţine şi apăra principii de viaţă socială, aşadar cine participă la viaţa socială – toate instituţiile şi toate persoanele dintr-un stat – sunt datoare „să facă politică” la superlativ, nu din inerţie. Nu e principiul democraţiei, ci principiul însăşi vieţii sociale. Politica nu-i un supradrept rezervat unei caste – abstracte sau aleatorii. Dincolo de utopiile propuse de ateismul de după căderea Imperiului Bizantin, fiecare om are o putere autentică asupra societăţii. Puterea corupe numai pe cei slabi de caracter, pe cei care o văd ca scop în sine. Nu există, de fapt, doar cele trei-patru puteri în stat; fiecare om are putere, fiecare instituţie, fiecare idee, fiecare faptă: Educaţia, Arta, Ştiinţa, Biserica, Armata, toate pot atinge conştiinţele tuturor. Desigur, contează cum se face politica, dar nu se poate contesta, nici nu se poate incrimina faptul că se face, cu atât mai puţin când faptele ei sunt bune.

Veacul acesta de inversări de sensuri ale oricărei structuri – de la concept, la limbaj, la gest, la… politică – ajunge la nebunie prin înseşi mecanismele unui raţionalism-iraţionalism cu care operează legislaţia, din dorinţa de a tot face pe plac omului autodeificat. Fire paradoxală, omul nu poate să-şi rezolve antinomiile prin legi născocite, dacă nici legile revelate nu i le-au rezolvat fără efortul personal. Cu toate astea, merge din inerţie către disoluţie, tot justificându-şi iraţional neputinţa raţionalităţii, sau raţional putinţa iraţionalităţii.

Drama momentului istoric e confirmată oriunde privim: de exemplu, în elucubraţia „perfectării” Ordonanţei de Urgenţă 31 – care era bine întocmită în anul 2002 – şi care brusc, fără să fie nevoie de ea de fapt, revine în trombă în atenţia camerei decizionale. Ce era aşa de urgentissim în destructurarea aproape finalizată a României? Structura sufletească! Sufletul îi deranjează pe stăpânii sclavilor care, deşi-s sclavi buni, obedienţi şi trăgători la jug, au totuşi o inimă. Ei bine, inima aceasta îi deranjează pe stăpâni, care preferă robi-robotizaţi, nu doar robi-animale.

Nu e de mirare: Creştinismul, ca forţă incontestabilă şi invincibilă de Libertate şi Cunoaştere, a fost întotdeauna o frică pentru despoţi. De altfel, nici acum nu e blamat direct – ar fi un detriment electoral (dacă mai contează), şi nu e prea clar care e intenţia născocirilor inovatoare din OUG 31/2002 revizuit, dacă, presaţi pe jugulară de FMI, DNA şi alte crize multilateral dezvoltate, au simţit nevoia ca, deşi nu mai există de mai bine de 70 de ani Mişcarea Legionară, totuşi s-o ofenseze retrospectiv, nesatisfăcută de faptul că ea nu există, nici de sutele de mii de morţi cu care generaţia trecută şi-a plătit îndrăzneala de a visa la libertate. De remarcat e că legea nu precizează ce este legionarismul şi în baza căror cercetări ştiinţifice şi realităţi istorice este damnat, şi era de amintit nu definiţia aberantă din DEX, ci definiţia pe care o dau documentele vremii respective, în abundenţă: legionarismul este asumarea, uneori chiar cu preţul vieţii personale, a condiţiei simultane de a fi creştin şi român, sau pe scurt: a fi om. De aceea, nici măcar statul comunist în cea mai bolşevică perioadă a sa n-a îndrăznit să emită o lege oficială împotriva legionarismului, fiindcă nu s-ar mai fi putut numi pe sine socialist dacă incrimina… socialul! Dacă fasciştii, naziştii, bolşevicii, au urât până la crimă, legionarii au iubit până la jertfa de sine. Osemintele lor stau mărturie de câte torturi au îndurat, ca să apere principiile Evangheliei, ale bunătăţii, iertării şi dragostei. Cum să pui în aceeaşi balanţă categorii atât de antagonice? Înlocuirea argumentării paşnice şi raţionale cu tabuul şi puşcăria e un act totalitar. „Să-ţi iei ţara înapoi” asta înseamnă, s-o iei înapoi către totalitarism?

Cu toate acestea, nostalgia nu i-a părăsit nu pe foştii deţinuţi din ML, care niciodată nu s-au regrupat, ci pe adversarii lor – dovada e că OUG 31 este expresia legislativă a marxismului, ca doctrină de stat în România anului 2015: „Românii sunt un popor fără istorie, destinat să piară în furtuna revoluţiei mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contra-revoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi, un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia [românilor] de pe faţa pământului va fi un pas înainte.” – Friedrich Engels, ianuarie 1848. Mergea şi un citat din opera d-lui Patapievici sau a altor anti-români de profesie, dar Engels jigneşte mai puţin.

De-ar fi avut ca necesitate combaterea comunismului, faţă de care conştiinţa şi realitatea românească are o aversiune plătită cu 25.000.000 de ani de condamnări, ispăşiţi de victimele comunismului şi cu 500.000 de morţi în „holocaustul roşu”, o modificare a OUG 31 ar fi fost punctul de pornire pentru un real progres de gândire juridică şi civică. Ar fi fost cu adevărat Schimbarea, Eliberarea. Dar nu.

După ce neagă concluzia Procesului de la Nurnberg, anulând autoritatea forului decizional al ţărilor participante şi aducându-le astfel o vădită ofensă, modificarea nu incriminează extremismul real, cum e de exemplu comunismul, ci… pe anticomunişti! „Aducerea la zi”  a OUG înseamnă reiterarea abuzurilor asupra libertăţilor garantate de Constituţie şi de conştiinţă? Ce contează că au murit milioane de români dorind un singur lucru – „libertate!” -, când românii care n-au plecat care încotro pot încăpea foarte bine în puşcării mai mici decât în Marea Puşcărie?…

Cum se împacă obtuzitatea cu modernismul în acelaşi articol de lege? La fel cum se împacă utopia cu realitatea într-un slogan precum „democraţie”, când majoritatea românilor alege ceva, iar minoritatea absolută decide exact invers (de exemplu introducerea actelor de identitate electronice) – un cubism politic, în care o ceafă triplă susţine o frunte minusculă, fără ochi, adică nu fiinţa naţională în metastază, ci fiinţa antinaţională în acelaşi luciferic elan uzurpator.

Noul text al Ordonanţei de Urgenţă 31 surprinde şi prin redundanţă – măsurile legale se justifică atunci când există un pericol real, trecut sau viitor. Extremismul în România este inexistent nu fiindcă ar fi ilegal, ci fiindcă e incompatibil cu firea iertătoare, blajină, suferitoare, iubitoare şi înţelegătoare a românilor. Cultul săvârşitorilor de genocid poate o fi existând în alte ţări ale lumii „civilizate”, dar nu în România, sătulă de dictatori ucigaşi, lipsită de orice manifestare extremistă, şi deci unde profilaxia este neavenită şi chiar ofensivă. Extremismul în România e, de un secol încoace, inventat de „ocupanţi” în colaborare cu „infiltraţi” (se pot folosi alte epitete în ambele cazuri). Un exemplu spinosul caz, neelucidat, al lui Horia Sima, singurul „legionar” care nu numai că n-a murit ucis de bolşevici, nici n-a suferit torturile de un sfert de veac îndurate de ceilalţi 2.000.000 de români care nu considerau „extremism” să fii anti-bolşevic, acel „legionar” care pare să nu fi incomodat, simultan, nici unul din serviciile secrete ale marilor puteri (dealtfel pe ideile sale s-a fondat latura ascunsă a FBI-ul); tot prin implicarea sa s-au săvârşit crimele extremiştilor fals numiţi legionari, puse apoi în spinarea unui popor întreg). (Sigur, se putea alege un exemplu care să stârnească mai puţină agitaţie în toate taberele, dar unde mai e folosul eliberator al dezbaterii?).

În fine: fiindcă, incapabilă de gândire nuanţată, groaza iraţională faţă de normalitate a unui tip de globalism extremist, arătat prin fapte palpabile de genocid şi prin devize vizibile pro-genocid, nu poate distinge diferenţa capitală între patriotism şi naţionalism. Această frică a autorilor revizuirii OUG 31 este o atitudine care n-are nimic a face cu progresul sau cu civilizaţia. Dacă globalismul, cu sensul lui nobil de ecumenicitate, ar promova o unitate globală bazată pe respect, filantropie, dragoste, ar fi creştin, iar nici într-un caz marxist.

În loc de a cerceta cu mai multă destindere şi obiectivitate şi mai puţină spaimă bolşevică, într-o epocă în care toate eforturile merg către punerea în perspectivă a istoriei, a culturii, a fenomenelor sociale, a ideilor practice şi abstracte (iar aceasta cu largheţe), când toate ţările fac show de respectarea persoanei şi a statului de drept, în România, ţară de avangardă din punct de vedere a experimentelor pe oameni făcute de marile puteri, se iţeşte ritmic câte o lege care, pretextând vreun progres, îl răstoarnă.

Sigur, aceste spasme anti-umaniste vin ca replică la cele ultra-umaniste. E o oscilaţie previzibilă între două lucruri nenaturale. Ciudăţenia nu trebuie nici analizată prea mult, ca nu cumva să maculeze cercetătorul sau ca seriozitatea s-o valideze, dar nici nu trebuie clasată fără înţelegerea justă cauzelor. În aceasta constă progresul real al civilizaţiei.

Dimpotrivă: în evidenţa continuităţii vechiului totalitarism, cetăţeanul pavlovian al Societăţii In-formative primeşte orice ştire pe un fond de o atât de deplină apatie, de o atât de asumată disperare, încât nu pare a reacţiona decât adâncindu-se în ele. Cu toate acestea, miezul de simţire şi gândire a românimii, fie că moare de foame fizică în ţară, fie că moare de foame spirituală înafara ţării, nu rămâne inertă la atentatele împotriva libertăţii pentru care s-a murit cu miile – în 48-64 elita, în 64-89 oamenii de cultură, în 89 tineretul, iar de atunci încoace bătrânii, bolnavii, şi… well, sfinţii.

Modificarea OUG 31 – ca multe alte legi din universul nihilist pre-apocaliptic – pune şi ea semnul egal între crimă şi virtute, iar prin asta se desconspiră ca dictată de alte realităţi decât cele guvernate de raţiune şi adevăr, de interesele şi libertăţile garantate poporului român de Dumnezeu mai mult decât de farafastâcurile „drepturilor” omului. Şi totuşi, în pofida prerogativelor totalitare pe care le tolerează cu exasperant masochism cetăţenii României, departe de o posibilă evadare in corpore într-un scepticism apolitic, poate mai speră la revenirea la tihnei mioritice, deşi ciobănaşul pururi ameninţat cu moartea de bacii apatrizi nu prea mai are exerciţiul contemplaţiei. Sau dacă-l are, se vede că, intuind vremurile, îl ocroteşte cam prea abitir. Astfel, unii mai scapă, prin lecturi şi tăceri asidue sau prin isihasmul cel mai suav, de reeducarea ubicuă.

George Ursu via Facebook