CARACATIŢA INCULTURII POATE FI RĂPUSĂ

Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, trebuie forţat să se trezească

Iată că se prezintă un moment cum nu se poate mai favorabil pentru a opri nefastele efecte ale întunecimii la care ne supune caracatiţa inculturii. Moment în care Festivalul Enescu poate fi pus, în sfârşit, sau repus pe baze artistice, estetice, etice şi morale sănătoase, contribuind prin manifestările programate în cadrul său la aşezarea în conştiinţa publică a marelui compozitor la rangul ce i se cuvine, dar şi la stimularea talentelor naţionale, la favorizarea afirmării lor, nu aşa cum s-a întâmplat de atâţia ani încoace.

Moment, de asemenea, în care pegra de la Opera Naţională din Bucureşti a început să fie demascată de DNA, moment în care e posibilă şi fundamental necesară numirea în fruntea instituţiei a unei personalităţi cu greutate morală şi indiscutabilă competenţă profesională, în locul unui “manager” compromis, aflat pe lista de aşteptare a puşcăriei, dar singurul din ţară admirat de cel care de voie de nevoie lasă locul liber la cârma Festivalului George Enescu.

Pentru ca acest moment să fie cu adevărat transformat într-unul memorabil, benefic pentru demnitatea culturii româneşti, ar fi destul ca Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, să se trezească în sfârşit. Şi să acţioneze. Ferm. Şi cu bun simţ. Nu însă favorizând numirea, ca Director, în locul unui tenor ratat a unui bariton ratat, aşa cum se spune că se pregăteşte să facă la Opera din Cluj.

Domnule Ioan Holender, atenţie la voltaj!

Poate curenta serios de tot

Ioan Holender, fuck-totum financiar-artistic de ani şi ani de zile la Festivalul George Enescu – deîndată ce a fost evocată obligaţia DNA-ului de a verifica situaţia din această întreprindere lucrativă pentru unii şi mecanismele suveică internaţională – a anunţat cu promptitudine că ediţia din acest an e ultima la care îşi exercită talentele. Bon debarras! Ce uşurare! După ce într-o perioadă atât de lungă, şi cu fonduri de milioane şi milioane de euro, acesta n-a generat nicio efervescenţă reală în viaţa muzicală a ţării, deşi avea în mână un instrument extraordinar, făurit de alţii, şi a asigurat aici doar o simplă piaţă de desfacere pentru orchestre de pretutindeni, domnul Ioan Holender, iată, care n-a creat, la Festivalul George Enescu, circumstanţele afirmării unor talente excepţionale din ţara gazdă, a găsit în sfârşit soluţia salvatoare şi pentru harul artistic naţional şi pentru prestigiul reînnoit al Festivalului Enescu!

Imaginaţi-vă catastrofa morală şi culturală pe care la Viena – de unde foarte tânărul muzician George Enescu era trimis la Paris de maestrul său, Johannes Brahms, pentru că în capitala Austriei nu mai avea nimic de învăţat, – imaginaţi-vă că acolo Directorul Artistic (cum îşi zice) al Festivalului Enescu a declarat, după cum scrie Adevărul din 18 mai 2015: “După finala Eurovision îmi doresc ca trupa Voltaj să aibă un moment pe scena Festivalului George Enescu”. Ar fi fost mult mai bine şi mai onest dacă îşi exprima crezul artistic, aici ilustrat, înainte de a fi pus mâna pe destinul manifestărilor dedicate geniului naţional al muzicii, şi nu acum când îşi încoronează cariera cu acest demers halucinant. Cât despre eşecul ruşinos al formaţiei amintite, inutil să mai vorbim. E unul dintre lucrurile pe care le ştie toată lumea.

Mascaţii la Opera Naţională din Bucureşti

Spectacol mare, premieră mare de tot la Opera Naţională: bal mascat, sau cel puţin început de bal mascat. Nu e vorba însă de opera lui Verdi, cum ne-am fi putut imagina. Nu! Nici pomeneală. E pur şi simplu începutul acţiunii procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie, care au ordonat mascaţilor de la poliţie să-l ridice pe Răzvan Dincă, odată cu mai mulţi dintre complicii fărădelegilor sale. Suspendat la 13 mai, kulturnicul penal va fi cercetat sub control judiciar, fiind acuzat de abuz în serviciu şi de fals în declaraţii. Decizia Tribunalului Bucureşti e definitivă.

Pentru prejudiciul calculat (până în prezent) la 630.000 lei, cinci persoane cu funcţii de conducere la Opera Naţională sunt cercetate pentru abuz în serviciu, şi anume: Dincă Ioan Răzvan – director general, Moldovan Alina Ofelia – director general adjunct, Petrescu Georgeta – director economic, Iacob Mădălina Gabriela – şeful biroului de achiziţii publice, Grigore Sebastian Eduard – coordonatorul echipei tehnice şi administrative. Un dosar adiţional a fost deschis şi pe numele unui oarecare Dan Mircea, acuzat că societatea pe care o administrează a “păzit” (sau împânzit) Opera Naţională din Bucureşti fără să deţină nici atestatul obligatoriu şi nici licenţa de funcţionare pe care le prevede legea.

Procurorii au deocamdată în evidenţă unele dintre potlogăriile lui Răzvan Dincă repertoriate începând din februarie 2008, pe când era la Operetă, şi pe cele continuate în mod vertiginos la Opera Naţională începând din martie 2013.

Chestiunile pe care le ridică situaţia actuală sunt numeroase: Prima dintre acestea se referă la iresponsabilitatea aşa-zisei comisii care l-a numit “prin concurs” pe Răzvan Dincă la Direcţia Operei Naţionale din Bucureşti; asta cu atât mai mult cu cât era evident că nu avea habar de muzică, de operă, de cânt, şi că se cunoşteau deja ilegalităţile comise de el la Teatrul din Buzău, revelate de presă; În al doilea rând: de unde şi până unde susţinerea acestuia de atâţia ani de zile de către Ministerul Culturii, în ciuda evidenţei dezastrului administrativ. Ce e de fapt în spatele acestei suspecte protecţii oficiale?

Dincolo de aspectele administrative, financiare, dincolo de dezastrul pe care-l reprezintă dugheana numită Teatru de Operetă şi Musical (pus în evidenţă de articolele noastre anterioare), dincolo de calamitatea destrămării funcţionalităţii Operei Naţionale din Bucureşti (semnalată de asemenea în această rubrică), ambele institutuţii fiind guvernate de Răzvan Dincă, şi dincolo de costurile colosale, de zeci de milioane de euro, dincolo de toate acestea se ridică uriaşa problemă necuantificată, a decăderii artistice şi morale a instituţiilor muzicale în cauză, trauma la care au fost supuşi în mod permanent artiştii, mulţi eliminaţi pe parcurs, pe măsură ce nu erau slugarnici faţă de kulturnik, rol în care, în schimb, s-au distins asistentul-kulturnik – obedientul Mihai Cosma şi sindicalistul-preş Leonard Pădureţ, trombonist la Operă (şi la propriu şi la figurat). Neanchetaţi până în prezent.

Prudenţa e mama înţelepciunii

Ştiind mai bine ca oricine lista potlogăriilor săvârşite, deşi e de presupus că a putut uita o bună parte dintre acestea, kulturnikul presimţea că se apropie ora explicaţiilor. Prevăzător. Prudent. Dar nu destul. Şedinţele sale de spiritism pre-penitenciar, terapia sa de grup, cu instrucţiunile adecvate transmise complicilor pentru a păcăli justiţia, n-au servit la mare lucru. “Judecătorul de drepturi şi libertăţi reţine că în cauză există probe din care rezultă presupunerea rezonabilă că inculpatul Dincă Ioan Răzvan a încercat să-i influenţeze pe ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunilor de care sunt acuzaţi, a martorilor din cauză, şi totodată să sustragă sau să altereze mijloacele materiale de probă”, se menţionează în motivarea instanţei. Crima organizată în exerciţiul funcţiunii!

Înregistrarea de către procurori a convorbirilor telefonice – din perioada 6 – 27 februarie – arată limpede că inculpaţii s-au întâlnit de mai multe ori pentru a se pune de acord asupra declaraţiilor pe care aveau să le dea la nevoie în faţa organelor de urmărire penală. Aflăm acest lucru prin comunicatul Agerpres din 14 mai.

Ba, mai mult, şi anume că anchetatorii au dovada că Răzvan Dincă a purtat discuţii telefonice cu un director de la Curtea de Conturi, din acestea reieşind că urmărea să sustragă şi eventual să distrugă anumite documente pe care le ştia compromiţătoare.

Prudenţa e poate mama înţelepciunii, cum se spune, dar potlogăriile, după cum se vede, pavează cu certitudine Calea Lactee ce duce după gratii.

Scandal porno cu copii la Operetă

Din nenumăratele mărturii apărute recent despre modul în care Răzvan Dincă a guvernat Opereta şi apoi Opera, şi apoi şi una şi alta prin persoane interpuse, alegem aici doar un fragment revelator pentru viziunea despre cultură şi artă a kulturnikului, despre valoarea morală, etică şi iniţiatică pe care le-o atribuie.

Autorul unei postări pe www.fcsteaua.ro relatează că la 21 noiembrie 2010 mergând la Operetă să asiste la spectacolul cu Liliacul de Johann Strauss-fiul “a fost uimit şi dezgustat” văzând holurile Teatrului de Operetă Ion Dacian “împânzite” de imagini cu “pornografie infantilă, cu tablouri porno cu copii”. Despre aceste scene de oroare, kulturnikul declara că “este o onoare” că fotograful în cauză a acceptat să le expună la Operetă şi, cu o aroganţă satanică, organiza zilnic în acea ambianţă “ateliere pentru copii”!!! Mai departe, despre Liliacul, regizat de Răzvan Dincă: “Efectiv şi-au bătut joc de muzica superbă şi de scenariul frumos al piesei… L-au transformat într-un mediu orgiastic homosexual, sau bisexual, cu puternice tente sexuale şi de prost gust… De exemplu: Prinţul apare ca un bisexual excentric care se sărută cu alţi bărbaţi sau femei, femeile se sărută între ele, etc., etc.”. Revenind la poze, iată ce scrie mai departe spectatorul şocat: în prima poză se văd doi oameni goi pregătindu-se pentru un act sexual şi un copil nevinovat care stă şi se uită la ei. În poza a doua apare o mamă care-şi dezbracă fiica minoră şi o prezintă aşa dezbrăcată şi roşie în obrăjiori.

Scuturile kulturnicului

În nenumăratele mesaje primite, “Dragă Cleopatra” sau “Dragă Cleo” mesaje care exprimă speranţa ca DNA-ul să-şi ducă până la capăt misiunea, ţinând seama de toate informaţiile publicate, mesaje de simpatie totodată şi de mulţumiri pentru revelarea situaţiei de la Operă şi de la Operetă prin articolele noastre anterioare, dar şi apeluri pentru continuarea luării de poziţie atât de corecte şi de oneste cum este poziţia pe care ne-am situat şi ne situăm – singurii fiind care asumăm acest rol – salvator sperăm, iată că apar cu frecvenţă figuri ale scutierilor kultunikului, aşa cum le văd cei ce au trăit îndelung sub dictatura lui: Mihaela Kaitor, de la Ministerul Culturii în primul plan; apoi figuri din presă şi de la televiziunile cu care kulturnikul are contracte de mutual publicity, ori cutare patron de farmazonerie naţională, care ar fi proprietarul firmei de pază pusă acum în cauză. Să fie adevărat?

Kulturnikul şi-a văzut visul cu ochii:

Opereta şi Opera Naţională – la cimitir cu ele!

Noaptea Muzeelor, la 16 mai, a fost şi Noaptea Inculturii noastre de azi, mii de oameni stând la cozi nesfârşite pentru a vizita muzee în care de altfel nu pun niciodată piciorul în timpul anului. Asta pentru că în acea Noapte a Tenebrelor Culturii intrarea era gratuită. Jalnicul spectacol – pentru că despre asta e vorba – este echivalentul scenelor pe care le vedem la televiziune atunci când ni se arată bătălia pentru tigăile puse în vânzare la preţuri extrem de reduse – promotion! – de cutare sau cutare prăvălie. Nu pleacă fiecare cu câte o tigaie. Ci cu două, trei, patru, cinci! – Ce faceţi cu ele?, întreabă câte un reporter. Năuc, clientul strângător nu ştie ce să răspundă. Ridică pur şi simplu din umeri şi pleacă mulţumit.

Acest triumf al inculturii materiale şi spirituale, menit să coboare sufletul şi intelectul naţional la cel mai de jos nivel în loc să încerce să democratizeze cultura, arta, civilizaţia la nivelul pe care ni-l propun elitele (de care, orice s-ar crede, nu ducem lipsă), acest triumf al inculturii a culminat cu convocarea publicului, la orele 9 seara, la un spectacol “brandul kulturnik” în Cimitirul Bellu din Capitală. Spectacol nu pentru clienţii permanenţi ai lăcaşului, deşi era vorba de fantome: Fantoma de la Operă. Ci pentru publicul ambulatoriu, care a dat năvală, bineînţeles. Ca la tigăi. Fantoma Mozart. Fantoma Strauss. Oameni care s-au bucurat de tigaia Mozart. De tigaia Strauss. Şi de celelalte.

Aceasta fiind viziunea despre cultură care ni se propune – momeală populistă şi praf în ochi – rămâne totuşi să aflăm cât mai repede şi mai precis ce anume a făcut kulturnikul cu lăcaşurile destinate Operetei şi Operei înainte de-a fi îngropat muzica la Cimitirul Bellu.

1. Cum au fost folosite fondurile alocate Operei, mai exact 8.363.558,42 euro (10 milioane cu TVA cu tot) pentru lucrările de refacere, reamenajare şi îmbunătăţire a funcţionalităţii acesteia?
2. Cum au fost metamorfozate cele 11 milioane de euro (destinate Operetei) într-o dugheană impracticabilă?
3. Care e povestea disperată a Sălii Omnia, “dotată“, în principiu, cu 13 milioane de euro?
4. Cine e responsabil pentru zecile de spectacole suspendate din cauza eşecului lucrărilor mai sus amintite?
5. Cine a luat în considerare, trăgând concluziile necesare, după ce inspectorii OLAF au constatat că în loc de Centrul de Consultanţă Profesională prevăzut, în localul Operei s-a ivit o Cafenea. A cui?
6. Cine răspunde de anularea numai în aprilie 2015 a trei reprezentaţii musical la Operetă?
7. Şi cum se face că, după un mare tam-tam, au zburat din programarea de la Operă, şi în ce condiţii, spectacolele prevăzute cu Manon Lescaut de Puccini?
8. Sunt amantlâcurile, de care vorbesc toţi, şi privilegiile de cumetrie vinovate de cele ce se întâmplă?
9. Şi cum se explică, de pildă, nota 9,80 acordată lui Răzvan Dincă la evaluarea din 2013? La fel ca în celelalte Rapoarte şi evaluări? Asta ţinând seama de tot ce se ştia, de tot ce noi aflăm abia acum. Şi… de tot ce vom mai afla?!

Angela Gheorghiu – Tiberiu Soare: din triumf în triumf

Dirijorul, să-i spunem aşa, Tiberiu Soare, după dezastrul de la Salle Pleyel din Paris, ne-a cerut nu de mult să-l uităm. I-am răspuns în modul cel mai afabil că nu era necesar să ne roage să-l uităm, căci treaba era ca şi făcută. Iată însă că ni-l aminteşte Jacques Schmitt în ResMusica cu prilejul unui concert de la Geneva, prestaţia sa în fruntea Orchestrei de la Suisse Romande fiind “total inexistentă… lipsită de pulsaţie ritmică şi plină de aproximaţii”. “Singura sa preocupare era s-o ajute pe soprana Angela Gheorghiu în ralentati şi filati “.

Cât despre soprană, criticul elveţian ne spune că: 1. În virtutea renumelui şi a tapajului publicitar era de aşteptat “să aibă totuşi un anumit nivel al apariţiei, să antreneze publicul în entuziasm, în emoţie. Toate astea – absente”; 2. Chiar de la prima arie publicul a simţit că soprana era “incapabilă să intre în spiritul lucrării, rămânând la nivelul unor lamentaţii excesive şi manieriste”; 3. Urmează o succesiune de arii: “Pentru a-şi camufla evidenta lipsă de prezenţă, soprana se fandoseşte, face grimase, un întreg cabotinaj prin care caută să-şi atragă simpatia publicului. Vocea însă n-are nicio consistenţă”; 4. După pauză, o rochie albastră, apoi una roşie pentru Habanera din Carmen de Bizet. Efecte vestimentare inutile: “cântului îi lipsea caracterul, Angela Gheorghiu nu era ce ar fi trebuit să fie, nici măcar datul din şolduri n-avea nimic din natura aprigă a personajului”; 5. Cu ultima arie soprana mai drege, în sfârşit, busuiocul: “Prea puţin, şi prea târziu”. 6. Concluzie la concertul de la Geneva al sopranei Angela Gheorghiu: “Speram să apară o artistă, am văzut o şanteuză”.

Ce e de făcut?

Dacă seria penibilelor eşecuri, ca cel de la Geneva, nu ne interesează excesiv de mult, şi aproape deloc, căci ne-am obişnuit cu ele, problemele vitale pentru cultura românească pe care le prezintă destinul Operei Naţionale şi cel al Festivalului George Enescu nu ne pot lăsa indiferenţi. Cum pot fi ele soluţionate? Un prim pas ar fi ca Hamlet, Struţul Naţional al Culturii, să se trezească odată şi odată. Sau să fie forţat să se trezească. Şi, atunci, să vedem dacă are anvergura necesară pentru a face ceea ce e de făcut. Credit pe care, din păcate, nu i-l acordă nimeni în prezent. Dar, cine ştie…

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online