La biroul Profesorului Gh. Buzatu

Motto de la Profesorul Gheorghe Buzatu: Contrar celor mai sinistre opinii sau celor mai pesimiste preziceri, Mareşalul şi-a câştigat un rol de primă mărime în istoria naţională, ceea ce opinia publică de ieri ori de azi a surprins cu exactitate, numeroase sondaje trecându-l pe Antonescu, nu fără temei sau câtuşi de puţin exagerat, în rândul marilor români, de oricând şi de oriunde. Antonescu şi-a propus, a urmărit şi a reuşit să fie întotdeauna egal cu el însuşi… A ştiut – în fapt, i s-a prezis! – că avea să ajungă… Vodă în Ţara Românească, dar că va sfârşi… pe eşafod. La 1 iunie 1946, cu puţine minute înaintea execuţiei, chiar în preziua împlinirii vârstei de 64 de ani, Mareşalul şi-a reafirmat convingerea că sfârşitul îi fusese pecetluit de bătălia pentru Basarabia şi Bucovina, pe care era dispus s-o reia, cu acelaşi deznodământ. În clipa supremă şi-a comandat plutonul de execuţie, fiind în măsură, în clipa supremă, a mai rosti „Trăiască România!” Iar Poetul, fac trimitere la Adrian Păunescu, l-a surprins exact pe acest Antonescu, aşa cum a fost şi cum ne rămâne:

Sursa – INTERVIU. Profesorul Buzatu reaminteste versurile lui Paunescu despre Antonescu in fata plutonului de executie: „În faţa morţii neclintit, N-aveai ce o ruga, Ai lăcrimat şi i-ai zâmbit, Ca şi la nunta ta”

Foto: Cristina Nichitus Roncea

La praznic de Sfantul Gheorghe, Profesorul m-a intampinat, ca intotdeauna, cu zambetul pe buze, cu bratele larg deschise si cu o surpriza placuta: “Domnule director, suntem co-autori: v-am preluat in ultima mea lucrare. Iat-o: Istoria sa Judece!, gata de tipar la TipoMoldova.” Profesorul era un sustinator de minune al refugiatilor online. De altfel, din cate mi-a marturisit chiar cu acea ocazie, pe langa un nou “Antonescu, altfel“, lucra si la un volum intitulat “Adevarul s-a nascut pe Internet“. Avea atatea proiecte in lucru si istorii extraordinare de povestit inca de fiecare data cand aveam privilegiul sa-l intalnesc in laboratoarele sale de la CICE-Iasi, discutiile continuand la un pranz intotdeauna excelent, urmat de plimbarea aferenta pe langa teii lui Eminescu si la Biserica lui Iorga din Copou, il ascultam cu sufletul la gura, incercand sa retin fiecare cuvant. Din cand in cand imi oferea cate o insula primitoare pe care sa-mi trag rasuflarea din oceanul inghetat in care ma scald, respectiv o bucata de hartie tiparita, asternuta frumos cu randurile publicate pe Ziaristi Online si care altfel zburau aiurea prin spatiul virtual. Voia sa fie si era dragut, cu o camaraderie tinereasca rar intalnita si o candoare de copil (chiar in urma cu trei zile mi-a trimis o poezie care continea si versurile “Mi-e grea maturitatea, mi-e greu să fiu docil, Aș da orice pe lume să redevin copil!…). Asa si acum. Co-autorii Istoriei erau, de fapt, Profesorul, Serban Alexianu, fiul guvernatorului Transnistriei ucis de Brucan si ai lui in “lotul Antonescu”, si Doamna Stela Cheptea, colega si buna sa prietena de-o viata. Articolele de pe “Ziaristi”, pentru a caror publicare sunt extrem de onorat si, acum, la aflarea tragicii vesti despre plecarea Profesorului, coplesit si bulversat, veneau ca o mica si modesta completare. Cine avea sa-si imagineze ca acest (ultim) volum, cu un titlu atat de grav, avea sa-i devina un adevarat Testament?!… Iata aici textul-semnal pe care mi l-a oferit regretatul nostru Profesor atunci, spre publicare pe Ziaristi Online. (Victor Roncea, 21 mai 2013)

Dumnezeu sa-l odihneasca in rand cu dreptii Sai, martirii anticomunisti ai neamului romanesc, impacati si aparati timp de o viata, cu toate riscurile, de blandul si marele Profesor Gheorghe Buzatu!

Profesorul Gh. Buzatu ne face un cadou de ziua lui, a Sfantului Gheorghe: ISTORIA SA JUDECE. O pledoarie pentru rejudecarea “Lotului Antonescu” si anularea “Procesului Tribunalului Poporului”

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Hotarul peste care nu se poate trece,
Cât timp noi n-am venit în ţara nimănui,
Mânaţi de raza nu ştiu cărui astru rece…

Istoria, profesore, i-aşa cum spui,
Sau, mai curând, aşa ar trebui să fie,
De n-ar apare, peste noapte, scribi destui,
Mult prea dispuşi, din ea, să facă Geografie!

(Niculae Stoian)

FAPTA ŞI RĂSPLATA ISTORIEI

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi,

şi vinovaţi suntem cu toţii:

unii pentru că am tăcut;

alţii pentru că am greşit,

cu toţii – pentru că am suportat”

(Ion Antonescu,

Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Biografiile Mareşalului Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu mai au oricum şi pentru ce decade în hagiografii. Având în seamă în prezent realităţi indiscutabile, verificabile şi susţinute pe temeiul unei bogate bibliografii şi al documentelor, unele cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci, române şi străine, apoi valorificate, numeroase în premieră. Nefiind neglijate, în context, nici mărturiile unora dintre participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu, Şerban Milcoveanu ş.a. Nu este lipsit de interes să precizăm că biografiile respective sunt populate cu zeci şi sute de personaje, fiecare ajungând să-şi ocupe natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, declanşarea şi consecinţele faptelor desfăşurate cu predilecţie în cursul Războiului Mondial din 1939-1945 ori în conexiune nemijlocită cu acesta.

Sacrificiul Mareşalului Antonescu şi al colaboratorilor săi – Mihai Antonescu, Gh. Alexianu, Constantin (Piki) Z. Vasiliu – a fost posibil prin voinţa excesiv brutală şi anormală a Marilor Învingători din 1945 şi potrivit unor „principii juridice” dictate de ei şi în folosul lor, nicidecum al Învinşilor sau al popoarelor, cum au clamat un număr de ani. Asasinatul de la 1 iunie 1946, în mod sigur, nu a fost nici fără antecedente şi nici fără consecinţe dramatice, în unele privinţe la proporţii de cataclism pentru Români şi pentru România – Holocaustul Roşu. Nu în zadar s-a apelat la similitudini cu „practici barbare” de odinioară!

Este imposibil să întrevedem în prezent, după ce tumultuosul secol al XX-lea s-a încheiat, fără însă ca şi faptele pe care el le-a găzduit cu exagerată „generozitate” să fi încetat a-şi exercita consecinţele, cel mai adesea în chip negativ şi cu intensitate, dacă am mai avea temei să-l excludem pe Mareşalul Ion Antonescu din categoria iluştrilor bărbaţi de stat ai României contemporane – I. I. C. Brătianu, N. Titulescu sau N. Iorga. În privinţa ierarhiei, nu are rost, desigur, să ne pronunţăm, cât timp numai trecerea timpului, judecata din perspectiva evenimentelor petrecute şi deschiderea arhivelor sau cercetările istoriografice temeinice de mâine îşi vor spune, cu greutate şi în dreaptă măsură, cuvântul decisiv aşteptat. La 23 iunie 1940, nimeni altul decât Nicolae Iorga, celebrul nostru polihistor, care prin creaţia sa de proporţii, varietate şi profunzimi rar întâlnite a acoperit practic întreg spaţiul spiritual românesc, şi nu numai, a observat – cu numai câteva zile înainte de a fi intervenit tragedia românilor de pretutindeni şi de-a se fi declanşat procesul prăbuşirii României Mari, context în care savantul însuşi, la scurt timp după catastrofă, avea să-şi afle groaznicul sfârşit -, şi anume:

„Neam părăsit în răscrucea furtunilor care bat aici din veac în veac şi vor bate totdeauna în aceste locuri de ispititor belşug şi de trecere a oştilor. Aşa de puţini între aşa de mulţi. Cu fraţii la cellalt capăt al Europei şi cu străini de noi în toate părţile. Apţi pentru cea mai înaltă civilizaţie şi siliţi a trăi de la o bejenie la alta. Oricare alţii s-ar fi risipit în lume. Pentru mai puţin se părăsesc şi cele mai dulci patrii. Noi am rămas. Cu sabia în mână de strajă la toate zările, iar, când s-a frânt o clipă, ca să se lege din nou, tainic, oţelul, am întins brutalităţii arma subţire a inteligenţei noastre. Şi, iată, suntem tot acasă”.

Este cu totul explicabil, drept consecinţă, că în 1942 îngrijitorii excelentului Album Spaţiul istoric şi etnic românesc, editat sub egida Academiei Române, a Institutului Cartografic Militar şi a Institutului Naţional Central de Statistică din Bucureşti, au inserat drept motto aceste rânduri definitorii ale Mareşalului Ion Antonescu:

„Ne-am născut aici, suntem cei dintâi aşezaţi şi vom pleca cei din urmă”[1].

Numele Mareşalului Ion Antonescu a intrat în istorie, mai degrabă fără voinţa unora, încă din cursul vieţii, mai presus de orice impunându-se Omul, cu toate calităţile şi defectele lui, pentru faptele sale, bune sau rele. Nu a fost fascist, nici democrat dar nici tiran, nici fascist şi rasist ori criminal de război. A fost, indiscutabil, înainte de orice – Român. Răstimpul ce ne desparte de execuţia din 1 iunie 1946 este, totuşi, la scara istoriei, prea scurt pentru ca Mareşalul şi epoca lui să fie „văzute” şi interpretate total sau global.

Faptele trecutului recent, odată consumate, Ion Antonescu şi Mihai Antonescu, Gh. Alexianu şi Constantin (Piki) Z. Vasiliu nu au cum interveni pentru a mai „corecta” ceva ori cumva. Este, de-acum, rândul istoricilor, cu prioritate al lor, să continue investigaţiile pentru a afla şi dezvălui Adevărul, şi numai Adevărul, despre toate cele care, câte şi cum au fost!

De ce numaidecât istoricii? Un document fundamental al unor reputaţi specialişti francezi (Alain Decaux, Marc Ferro, Pierre Milza şi colegii) intitulat Libertate pentru Istorie, respingând falsele principii ale impunerii „corectitudinii” (politice, istorice şi de orice fel), azi la modă, stabilea la 12 decembrie 2005 fără greş şi fără reţinere:

„Istoria nu-i o religie. Istoricul nu acceptă nici o dogmă, nu respectă nici un lucru interzis, nu cunoaşte tabù-uri. El poate să deranjeze. Istoria nu este totuna cu morala. Istoricul nu are rolul de-a exalta ori de-a condamna, el explică. Istoria nu este sclava actualităţii. Istoricul nu aplică trecutului schemele ideologice contemporane şi nu introduce în evenimentele de odinioară sensibilitatea prezentului. Istoria nu-i totuna cu memoria. Istoricul, într-un demers ştiinţific, colecţionează amintirile oamenilor, le compară între ele, le confruntă cu documentele, cu obiectele, cu urmele existente, şi stabileşte faptele. Istoria ţine cont de memorie, dar nu se reduce la ea. Istoria nu este un domeniu juridic. Într-un stat liber, definirea adevărului istoric nu aparţine nici Parlamentului, nici autorităţii juridice. Politica Statului, chiar animat de cele mai bune intenţii, nu este politica istoriei”[2].

În mod sigur, în 1946, la Bucureşti şi în toată Europa a funcţionat orice dar nu … judecata poporului! Care popor şi ce judecată au impus condamnarea şi execuţia Mareşalului Antonescu şi a colaboratorilor lui?! S-a auto-denumit – este adevărat – Tribunalul Poporului, care, însă, a funcţionat împotriva Poporului Român, reunind toată pleava cominternistă venită ori trimisă de Kremlin – în majoritate minoritari evrei, unguri, ţigani, ruşi basarabeni şi ucraineni. Iar ancheta, „procesul” şi condamnările dictate au atestat, tocmai, lipsa de judecată şi de respect faţă de drepturile elementare ale individului. O judecată care, peste ani, a probat farsa şi netrebnicia. De vreme ce Mareşalul Antonescu şi colaboratorii lui au fost condamnaţi pentru crime de dezastrul ţării şi de război, fiind încadraţi automat – în paragrafele înguste şi deformate ale „legii internaţionale” introduse după 1945 de Moscova, Washington şi Londra – drept criminali de război. Dezastru intervenit în urma trădării de la 23 august 1944 care a constituit „cel mai negru punct din întreaga noastră istorie”, astfel că Războiul Naţional al României din 1941-1944 a eşuat, dar – aprecia Ion Pantazi, fiul fostului ministru de Război din 1942-1944 –, fie că „acest război [a fost] pierdut”, el a reprezentat „totuşi un mare adevăr câştigat. Astăzi chiar cei mai înverşunaţi adversari ai războiului nostru împotriva Uniunii Sovietice nu pot să nu recunoască justeţea cauzei pentru care am luptat (subl. ns.)”[3].

Criminali de război … De ce nu, mai degrabă, criminali de pace?! Istoricul – cum preciza Apelul menţionat din 2005 – respinge „dogmele”, inclusiv pe cele introduse şi aplicate de autorităţile criminale de la Bucureşti în 1945-1946 şi mai apoi. În ceea ce-l priveşte, Mareşalul Antonescu a fost încrezător în Judecata Istoriei …

Criminali de război ori criminali de pace? Ar deranja pe cineva? Căci, şi după 1945, lumea a fost bântuită oricum de războaie, care, dacă nu au fost recunoscute tot criminale, nu înseamnă că au fost mai prejos. Dimpotrivă. De vreme ce Războiul Rece, care, nu numai că a succedat ci a reieşit direct din conflagraţia anilor 1939-1945, a fost superior ca durată şi amploare celui proclamat încheiat[4]. Dar, pentru a reveni, unde erau prin 1944-1948 Stalin, Beria ş.a. Nu au acţionat direct ori au prefera să acţioneze prin reprezentanţi, cu recomandări de comunişti şi statut de miniştri, jurişti, jurnalişti sau şefi ai serviciilor secrete, aşa precum Ana Pauker, Emil Bodnăraş, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu, Silviu Brucan şi soţia, Alexandru Voitinovici, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Pintilie (Timofei-Pantiuşa Bodnarenko), Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg), Sergiu Nicolau (Serghei Nikonov) ş.a.[5]

Întâmplător ori nu, ei se aflau evident printre Învingători, dar cine i-ar putea include şi printre Judecători ?… Nu figura şi Adolf Hitler, care – nu-i aşa? – prin 1939-1941, alături de monstrul de la Kremlin, a stabilit şi împărţit … pacea şi drepturile Europei!

Vinovaţi de … dezastrul ţării şi criminali de război? Judecaţi şi condamnaţi în temeiul unor dispoziţii neconstituţionale[6], întrucât România, nemaifiind în stare de război, NU SE MAI PUTEA DICTA PEDEAPSA CU MOARTEA! În plus, dacă se respecta Legea nr. 312/1945 (art. 18, aliniatul 3), judecarea celor vinovaţi de „dezastrul ţării” sau de „crime de război” fusese îngăduită până la 1 septembrie 1945[7]. A fost motivul pentru care „procesul” grupului Mareşal Antonescu fiind stabilit pentru luna mai 1946, guvernul dr. P. Groza a intervenit cu Legea nr. 61/1946 care, în temeiul decretului nr. 386/7 februarie 1946 (art. 1), prelungind termenul „final” stabilit iniţial pentru 1 septembrie 1945 la 1 iunie 1946[8]…

Iar „Tribunalul Poporului”, plasat sub „preşedinţia” unui personaj obscur, controversat şi lacheu desăvârşit – Alexandru VOITINOVICI[9], descoperit şi numit de Lucreţiu Pătrăşcanu, titular al Justiţiei în toate cabinetele de la Bucureşti dintre 1944 şi 1948[10], a acţionat, în numele unui regim CONSACRAT EL ÎNSUŞI CRIMINAL[11]. Cu atât mai mult s-a aflat şi stăruie în atenţia istoricilor situaţia Profesorului Gh. Alexianu[12], întrucât, la atâtea decenii după prăbuşirea regimului totalitar comunist, s-au găsit instanţe care doar mimează că ar fi dispuse să re-examineze „cazurile” din 1946 deşi sfârşesc prin blocarea lor şi prin reconfirmarea deciziilor … staliniste. Precum a procedat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României care, la 6 mai 2008 – în replică la demersul Domnului Şerban Alexianu – a apreciat drept DEFINITIVĂ[13] sentinţa Tribunalului criminal de la Bucureşti din 17 mai 1946 … DE CE?

În fond, ISTORIA SE REPETĂ. Nimeni altul decât M. Eminescu a observat cândva în „Timpul”: „Numai în România înalta trădare e un merit, numai la noi e cu putinţă ca valeţii slugarnici ai străinătăţii să fie miniştri, deputaţi, oameni mari”.

Cu totul recent, Profesorul Ion Măldărescu considera că „manipularea a pătruns atât de profund în subconştient … Să nu uităm că de-a lungul anilor au apărut numeroase documente contrafăcute, mărturii mincinoase şi declaraţii obţinute sub şantaj, ameninţări şi/sau tortură. Dar despre asta nu se spune… Cine ne judecă? Un institut telecomandat din exterior […] La şcoală nu se predau lecţii prin care să li se explice elevilor că inventatorii comunismului au fost evrei şi nici nu li se vorbeşte despre afirmaţiile lui Fr. Engels referitoare la poporul român sau despre ziua de 8 decembrie (1920) când criminalii terorişti Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Lichtblau au pus o bombă la Senatul României. În România nu se comemorează oficial „Săptămâna Roşie” (28 iunie – 3 iulie 1940)? […] Din programa şcolară aproape că a fost eliminată istoria românilor, în schimb comentariile de istorie a holocaustului sunt obligatorii. Despre holocaustul roşu, iudeo-bolşevic împotriva românilor nu se vorbeşte nici măcar în şoaptă. Iată câteva nume ale celor care s-au făcut vinovaţi de crime împotriva poporului român, de nimicirea intelectualităţii române sub regimul impus de Armata Roşie şi girat de Regele Mihai (şi notăm aici doar câţiva, care, din „întâmplare”, sunt evrei): Ana Pauker, alias Anna Rabinsohn , Ministru de Externe al României, supranumită şi Stalin în fustă (idolul lui MRU); Ilka Wassermann, reala directoare a Ministerului Român de Externe; Iosif Chişinevschi, alias Jakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al C.C. al P.M.R.; Teohari Georgescu, alias Burah Tescovici, Ministru de Interne; Avram Bunaciu, alias Abraham Gutman, Secretar; Lothar Rădăceanu, alias Lothar Wuertzel, ministru; Miron Constantinescu, alias Mehr Kohn; M. Haupt, general, comandant militar al Capitalei; Laurian Zamfir, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii; Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil; William Suder, alias Wilman Suder, şef al Contra-spionajului; Colonel Roman, alias Roman Walter, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei; Alexander Moghioroş, Ministru al Naţionalităţilor, evreu din Ungaria; Alexandru Badan, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor; Maior Lewin, evreu, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurii presei din România; Colonel Holban, alias Moscovici, şef al Securităţii pe Bucureşti; George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne din România; Erwin Voiculescu, alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe din România [ş.a., ş.a.] … Călăii – oricare ar fi fost originea lor etnică – şi atrocităţile comise împotriva poporului român nu pot fi absolviţi de verdictul: holocaust, genocid, crimă la adresa umanităţii şi a românităţii »[14].

Fără a forţa în vreun fel similitudinile, scriitorul Paul Goma, pe urmele lui Alexandr Soljeniţîn – care a publicat un text fundamental şi tulburător privind o problemă de istorie şi de cultură, abordată de atâţia şi nereuşită de vreunul, ne referim la clasica sinteză Două secole împreună, I-II, Evrei şi ruşi, 1795-1972 (traducere, Bucureşti, 2004, ediţia originală – Moscova, 2002)[15] – ne-a oferit o carte tratând în esenţă problema Gulagului în trecutul nostru recent: Săptămâna roşie (28 iunie – 3 iulie 1940) sau Basarabia şi evreii. Eseu. Varianta ianuarie 2007. Bio-Bibliografie (ediţia a 5-a, Bucureşti, Editura Anamarol, 2007, 448 p.). Voi prezenta lista unor termeni şi expresii esenţiale, singura în măsură a releva aria şi natura investigaţiei lui Paul Goma: Holocaust, Gulag, Industria Holocaustului, Holocaustul Negru şi Holocaustul Roşu, holocaustologi, „Pogromul de la Iaşi”, „Trenurile morţii”, „adevărul unic, imuabil”, negaţionism şi negaţionişti, antiromânism, corectitudine politică şi istorică, sionism şi antisemitism, naţional şi naţionalism, falsificarea istoriei, masacre, teroarea roşie în Basarabia, Raportul Tismăneanu, goimi, înfometarea programată, Martiriul Basarabiei şi Bucovinei – 1940-1941, „evreii vinovaţi de Holocaustul Roşu din România, inclusiv Basarabia, Bucovina de Nord, Herţa (28 iunie 1940 – 1990) etc. etc.

Din Saptamana Rosie redescoperim istoria ascunsă, precum sumedenie de nume pe listele negre, dar şi o listă roşie = “a celor care, ni se destăinuie Paul Goma, mai ales prin cuvânt – cuvântări, laude la adresa URSS, condamnări ale <<trecutului>>, directive, denunţuri – ne-au acuzat, agresat, terorizat decenii şi decenii”, aşa precum, între alţii, Felix Aderca, Jean Ancel, Pavel Apostol, Camil Baltazar, Maria Banuş, Aurel Baranga, Radu Bogdan, Cristina şi Mihail Boico, Savin Bratu, Marcel Breslaşu, Silviu Brucan, Nina Cassian, Vera Călin, Ion Călugăru, Iosif Chişinevski, Pavel Cîmpeanu, Paul Cornea, O. Crohmălniceanu, S. Damian, Radu Florian, Eugen Frunză, I. Ludo, Oscar Lemnaru, T. G. Maiorescu, Lilly Marcou, Al. Mirodan, Zigu Ornea, Ana Pauker, J. Perahim, Leonte Răutu, M. Roller, Valter Roman, Sorin Toma, I. Vitner, Ştefan Voicu, Geo Şerban, L. Tismăneanu, Ileana Vrancea, Ed. Reichman ş.a., ş.a. Comentariile lui Paul Goma: “E frumoasă scurta, mult presa scurta listă roşie a mea? Nu, nici o listă nu poate fi frumoasă. Denunţul: un act odios, chiar atunci când era botezat <<demascare>>, cu atât mai ticălos cu cât era redactat în taină şi … anonim. Abominabile, criminale au fost listele negre alcătuite de evrei: acelea, spre deosebire de a mea, au fost materializate cu începere de la 28 iunie 1940, în Basarabia şi în Bucovina de Nord, iar din 23 august 1944 în restul României – prin arestări, prin excluderi din cultură, din cărţi, din locuinţe, din viaţă …” În acest fel, Paul Goma atestă temeinicia lui Nicolae Iorga, istoricul nostru fără pereche pentru deceniile ce au fost şi pentru veacurile ce or să fie, probată mai cu seamă în memorabilul De ce atâta ură? (vezi “Neamul Românesc”, 6.7.1940), din care extragem: “Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor [din Basarabia] au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bună-voinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi şi sanguinari […] Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori merita un tratament ceva mai omenos din partea evreimii care se lăuda până ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de neamul nostru în nenorocire”.

Excepţie făcând atâtea împliniri şi eşecuri, veacul al XX-lea a oferit, periodic, românilor spectacolele jalnice ale mai multor … „PROCESE ALE SECOLULUI”[16]: procesul comuniştilor din Dealul Spirii (ianuarie-iunie 1922), procesul lui Corneliu Zelea Codreanu (mai 1938), procesul guvernării I. Antonescu (mai 1946), procesul P.N.Ţ. (octombrie-noiembrie 1947) şi, desigur, ultimul dar nicidecum în cele din urmă, procesul soţilor Ceauşescu (decembrie 1989).

De mai multe decenii, chiar şi în prezent, materialele

„Procesului” desfăşurat sub tutela „Tribunalului Poporului” din Bucureşti

(6-17 mai 1946), reunite în 148 de dosare (în total – peste 30 000 file),

investigate integral de prea puţini istorici,

alcătuiesc încă o arhivă operativă. Ceea ce înseamnă că urmărirea

„criminalilor de război” din 1946 poate fi oricând reluată,

desigur tot împotriva victimelor de atunci, deşi, în raport cu infamiile

fostelor autorităţi şi ale „judecătorilor” de odinioară, faţă cu redesfăşurările istoriei,

se impune, dacă nu rejudecarea, anularea „Procesului”!

În fapt, au fost, în ordine strict-cronologică, unul mai penibil decât altul, dovedindu-se, cu trecerea timpului, fiecare în parte sau toate la un loc, tot atâtea fiasco-uri, sub toate aspectele (organizare, juridic, politic, relevanţă, semnificaţie istorică etc.). Este motivul pentru care istoria deja le-a rânduit, fără menajamente şi fără excepţii, acolo unde şi cum trebuie, ele înscriindu-se, după scurgerea anilor, în rândul înscenărilor judiciare de cea mai joasă speţă. Ceea ce, netăgăduit, spune totul despre „valoarea”, juridică sau simbolică, a „judecăţilor” înfăptuite…

După cum cititorul a constatat, în această serie intră şi „procesul” – dacă nu cumva reprezintă „vedeta” înscenărilor judiciare organizate vreodată la/de Bucureşti?! – al echipei guvernamentale a lui Ion Antonescu, denumit în epocă al „Marii Trădări Naţionale”, organizat fiind, ceea ce s-a afirmat şi recunoscut chiar în 1946 şi consecvent mai apoi, sub egida penibilului „Tribunal al Poporului” din Bucureşti, ale cărui documente, în 2004, am avut prilejul să le studiem în integralitate (148 de volume). Lucrurile sunt însă foarte bine cunoscute, mai cu seamă după deschiderea arhivelor în 1990 şi apariţia a numeroase monografii şi volume de documente[17]. De această dată, avem în atenţie un episod cvasi-integral necunoscut[18] din vremea „procesului” de tristă faimă.

Pentru început, să precizăm că, în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, Mareşalul Antonescu şi unii dintre principalii săi colaboratori arestaţi au fost ţinuţi timp de câteva ore la Palatul Regal din Calea Victoriei.

Complotiştii, inclusiv regele Mihai I, au manevrat

ori au fost manevraţi de serviciile secrete străine?

Apoi, predaţi comuniştilor conduşi de inginerul „Ceauşu” (Emil Bodnăraş), ei au fost transportaţi şi adăpostiţi într-o casă secretă a P.C.R. din Cartierul Vatra Luminoasă, unde au rămas până la 28 august 1944, când fură preluaţi – la cerere – de reprezentanţii forţelor ocupante sovietice. După două zile, grupul a fost trimis cu destinaţia Moscova, unde a ajuns la 3 septembrie 1944, pentru a fi instalat într-o vilă din vecinătatea capitalei ruseşti, la Castelul Goliţin, pentru perioada septembrie 1944 – iunie 1945.

Detalii din cele mai interesante asupra acestei perioade aflăm din memoriile generalului Constantin Pantazi, fostul ministru de Război al anilor 1942-1944, el însuşi arestat la 23 august 1944 şi inclus între prizonierii români de război din URSS[19]. Ulterior, prizonierii, găzduiţi după 17 iunie 1945 în celebra închisoare Lubianka a NKVD-ului, din centrul Moscovei, au fost supuşi unor anchete dure şi intense, toate documentele întocmite cu acel prilej, păstrate şi ordonate cu grijă de autorităţile sovietice fiind editate[20].

Deţinerea ex-demnitarilor români în spatele gratiilor, după cum şi a generalilor germani (în frunte cu feldmareşalul Friedrich Paulus) sau a ultimului împărat chinez, ajunşi, cu toţii, din motive evidente, prizonierii „de lux” ai Kremlinului, n-a rămas totuşi complet lipsită de urme. Din când în când, guvernul sovietic, presa indiscretă şi diplomaţii occidentali acreditaţi la Moscova au solicitat ori au dezvăluit diverse amănunte. Astfel, după ce însuşi liderul sovietic V. M. Molotov a anunţat la 18 septembrie 1944 că urma să se publice fără întârziere lista „criminalilor de război” români şi germani arestaţi în România în august 1944[21], chiar a doua zi presa moscovită a găzduit lista celor aflaţi în detenţie[22]. Deja între timp ambasadorul britanic la Moscova, Sir A. Clark Kerr, primise un mesaj din partea lui A. I. Vîşinschi, liderul adjunct al MAE al URSS, cuprinzând numele primilor zece prizonieri români şi germani aduşi de la Bucureşti – Mareşalul Antonescu, M. Antonescu, C. Pantazi, C. Z. Vasiliu şi colonel Mircea Elefterescu[23].

După mai multe luni, a fost rândul ministrului american la Bucureşti, Burton Y. Berry, să se intereseze de soarta grupului de la Moscova[24], iar aceasta în preajma şi, mai cu seamă, în timpul sau după terminarea „procesului” din 6-17 mai 1946. Concomitent, Legaţia britanică s-a lăsat, la un moment dat, surprinsă de o ştire falsă, cum că Antoneştii ar fi fost deja aduşi la Bucureşti în ianuarie 1946[25], pentru ca ulterior Misiunea Militară britanică să stabilească cu precizie sosirea grupului Antonescu la începutul lunii aprilie 1946 şi debutul „procesului” la 6 mai 1946[26]. Din corespondenţa diplomatică n-au lipsit ştirile potrivit cărora, prin judecarea lui Antonescu, guvernul comunizant de la Bucureşti îşi propusese şi compromiterea liderilor istorici Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu[27]. Este interesant că problema „criminalilor de război” s-a aflat la ordinea zilei, în lunile martie – iunie 1946, şi pe canalul Londra – Moscova – Washington[28].

Aşa, de exemplu, la 26 februarie 1946, ambasadorul sovietic la Londra, F. T. Gusev, s-a interesat dacă guvernul britanic era de părere ca grupul Antonescu să fie judecat la Bucureşti, iar, la 18 martie 1946, Foreign Office-ul a luat act[29]. În context, Washingtonul a fost de asemenea înştiinţat şi n-a avut obiecţii[30]. O altă problemă ce a apărut la un moment dat pe agendă privea audierea unor ex-demnitari antonescieni la procesul de la Nürnberg. În acest sens, a fost chestionat însuşi celebrul procuror american Jackson, care a recomandat că nu era de dorit ca listele propuse de sovietici cu „criminali de război” să fie conexate cauzei marilor criminali de război nazişti[31].

În consecinţă, diplomaţii străini s-au limitat în a urmări desfăşurarea „procesului” de la Bucureşti[32] şi au consemnat – atât Holman, cât şi Berry – deznodământul: condamnarea şi execuţia lui Ion Antonescu şi a principalilor săi colaboratori (Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu) la 1 iunie 1946[33]. În ceea ce-l privea pe ministrul URSS la Bucureşti, S. I. Kavtaradze, acesta a informat prompt Moscova – prin telefonogramă secretă din 1 iunie 1946 (orele 15,15) – că Mihai I tocmai confirmase condamnarea la moarte a lui Ion Antonescu, Mihai Antonescu, C. Z. Vasiliu şi Gh. Alexianu, execuţia lor fiind posibilă în ceasurile imediat următoare[34].

Din sala „Tribunalului Poporului” – transmite însuşi tovarăşul Silviu Brucan,

în nume personal dar pentru Poporul Român!

Sursa: Ziaristi Online

Detalii: TipoMoldova

Adenda:

Profesorul meu

De ce mă uit atâta de adânc la voi,

De ce „Nu-nvie morții – E-n zadar copile”?

Stau file goale în academii ostile

Râvnesc să vină vremea de apoi!

Știința voastră stă în apostile

Gunoaie reci și cu pretenții,

Ci nu m-am ocupat de voi

Gunoiului să-i dau dejecții!

Dar pentru mine vine dimineață,

Nu stă sonetul meu la poarta Romei

Și nici n-am învățat ca să cerșesc!

Rămân desculț

Chiar dacă-mi rupeți hatul

Rămân cu Gheorghe a lui Buzatu!

Viorel Cucu

Note: