Ioan Holender: mulțumit de sine însuși, nemulțumit de toți ceilalți.

După ce a învârtit timp de ani şi ani de zile zeci de milioane de euro din banii românilor, Directorul artistic al Festivalului George Enescu ne trage acum reverenţa, făcând o declaraţie de bun simţ:

Festivalul Enescu condus de Holender – o nereuşită

La 27 februarie 2015 aflam prin Mediafax că Directorul artistic ai Festivalului Internaţional George Enescu, Ioan Holender, a declarat că ediţia din toamna care vine este ultima în care va asigura conducerea acestuia. El “nu a dorit să ofere mai multe detalii despre decizia luată”, citeam atunci pe HotNews.ro, anunţul fiind deplâns de Mihai Constantinescu, directorul Artexim – canalul bucureştean al colaborărilor financiar-artistice ale lui Ioan Holender cu restul lumii – precizând, acest director, că “nu au existat conflicte care să fi dus la această decizie” etc., etc. Altul care trebuie să fi intrat în panică în acele prime momente de destrămare a sistemului trebuie să fi fost Directorul Operei Naţionale Bucureşti, Ioan Dincă (nu se ştie cu precizie dacă acesta e motivul pentru care se spune că ar fi plasat câte un bodyguard în spatele fiecărui stâlp din spaţiul teatral). Sigur e că cei doi par să fie singurii de care Ioan Holender a găsit de cuviinţă să spună lucruri pozitive.

Dilemă veche, certitudini vechi şi noi

Dilema veche era: oare o să-i meargă la infinit sau nu lui Ioan Holender? Certitudinile, în schimb, sunt următoarele: 1. a înţărcat bălaia, şi 2. vina pentru eşecul acestui “Fuck-Totum” e desigur a noastră, nu a lui.

1. “În paralel cu creşterea calităţii şi renumelui Festivalului”, scrie acesta în Dilema Veche, cu o incredibilă lipsă de pudoare… Despre ce creştere a calităţii şi a renumelui Festivalului George Enescu vorbeşte? Se poate compara nivelul manifestărilor din “anii Holender” cu acela de pe vremea când îi ovaţionam la Bucureşti pe David Oistrah, Yehudi Menuhin, Henryk Szeryng, Sviatoslav Richter, Artur Rubinstein, Nadia Boulanger, Claudio Arrau, Sir John Barbirolli, Carlo Zecchi, Aldo Ciccolini, André Cluytens, Herbert von Karajan, John Pritchard, Isaac Stern, Victoria de Los Angeles ori Elizabeth Schwarzkopf, alături de atâtea alte glorii ale muzicii?
2. Nu mai există azi artişti de asemenea anvergură? Poate. Dar izvoarele de talente ale lumii sunt nesecate şi vocaţia Festivalului Enescu – dacă are una – e să identifice marii artişti în devenire, să le ofere acestora o trambulină decisivă pentru cariera şi pentru viaţa lor. Să încurajeze talente noi, promiţătoare, în loc de a ni-l tot aduce de 50 de ani pe Zubin Mehta şi de-a programa artiste din arheologia lirică, precum Teresa Berganza mai de mult, sau Agnes Baltsa, chiar în acest an de graţie, 2015.

Asta în timp ce atâtor tineri artişti români de excepţional talent, din ţară sau din străinătate, le-a fost refuzată orice şansă. Situaţia e limpede: promovarea valorilor naţionale reale ţine de domeniul imposibilului atâta vreme cât “reţelele internaţionale” ale managerilor şi agenţilor au totul în mână şi lucrează după sistemul Helga Schmidt.

3. Politica lui Ioan Holender n-a fost una de creator de cultură şi nici măcar de continuator al tradiţiilor Festivalului George Enescu, ci una de organizator de piaţă de desfacere pentru orchestre, dirijori şi artişti din alte ţări.

Altfel, cum se poate explica faptul că nu au fost stimulate, promovate, făcute celebre talentele de care nu a dus și nu duce lipsă această ţară, şi care nu au fost băgate în seamă? La punctul că practic nu se poate vorbi de vreun artist român care în aceşti ani să fi pătruns prin Festivalul Enescu în sferele şi circuitele internaţionale. Ori, era atât de firesc de negociat “la sânge” acest lucru. La ultima sa vizită la Bucureşti, Mstislav Rostropovici a impus un tânăr violonist rus. Toată lumea a aplaudat.

Noi, la noi acasă, nu puteam face acelaşi lucru pentru artiştii români?

4. Activistul politic Ioan Holender, angajat public în campania prezidenţială a lui Victor Viorel Ponta, dă acum vina insuccesului său pe obstacolele care i-au stat în cale: dificultăţi în privinţa organizării şi finanţării Festivalului, numeroase schimbări ale decidenţilor la Ministerul Culturii, dezinteresul continuu al Guvernului şi al Preşedintelui, situaţia dezastruoasă a Sălii Palatului, indolenţa, aroganţa, lipsa de cultură şi obrăznicia conducerii acesteia, şi altele.
5. Şi apoi, culmea culmilor, cum de ni se poate vorbi despre dezinteresul publicului, generator de “neîmpliniri” pentru “Fuck-Totum”, şi în acelaşi timp să ni se vânture triumfalist ştirea că biletele la apropiata ediţie a Festivalului mai că s-au epuizat într-o clipă?

Publicul nostru este un public care aşteaptă cu braţele deschise artiştii lumii şi care – în acelaşi timp – are dreptul să spere ca într-o manifestare de anvergură dedicată geniului naţional al muzicii să poată ovaţiona şi marile vocaţii născânde ale ţării, să le vadă şi pe acestea primind coroniţa triumfului, aşa cum făcuse odată George Enescu cu micuţul Dinu Lipatti (foto jos).

6. Dacă e aşa, dezinteresat cum a zis că e, de ce a suportat mizeria asta timp de atâţia şi atâţia ani? Era nevoie să fie şi martir ? Nu, a continuat cu sârg pentru că banii – de ordinul, aparent, a 10 milioane de euro pe ediție – n-au lipsit niciodată, contrar a ce ne spune.
7. “Voi lăsa pe alţii să vorbească despre ce am reuşit să fac în cadrul Festivalului Enescu ”, mai zice Ioan Holender. Se gândea probabil la Costin Popa sau la Oana Marinescu. Nu ne-a asigurat cel dintâi pe blogul Adevărul din 18 octombrie 2013 că Festivalul Enescu ocupă “întâiul loc în lume”, că Ioan Holender avea dreptate spunând că “Festivalul de la Salzburg va fi gelos”, condeierul încheindu-şi patetic suspecta euforie cu afirmaţia ridicolă că Bucureştiul concurează serios Salzburgul şi că, în domeniul strict muzical, îi “ia faţa acestuia pe linia de sosire”!!! Ei bine, iată ce a reuşit de fapt Ioan Holender: un singur lucru, şi anume să asigure o piaţă profitabilă pentru străini și pentru impresarii lor, pe banii noştri, şi cu bunăvoinţa unui public atât de dornic să fie în contact cu lumea încât – în lipsa marilor repere – s-a obişnuit să se mulţumească cu ceea ce n-ar fi acceptat altădată. Iar eşecurile şi “nereuşitele” pe care acesta le recunoaşte sunt toate din vina altora! A noastră, se-nţelege.
8. Ani şi ani pierduţi în circuitul vital şi mereu reînnoit al culturii! Iar vidul viziunii lui Ioan Holender, deşi acesta avea la îndemână un instrument confirmat de mult, Festivalul Enescu, rezultă şi din fraza puerilă prin care – ratând de fapt chestiunea centrală, muzica, marea muzică – acesta afirmă că problema reală e că n-a reuşit “deschiderea” Festivalului (te şi umflă râsul) spre alte discipline artistice, precum pictura, teatrul sau literatura.
9. Argumentaţia cu neajunsurile, din Dilema Veche, chiar dacă toate cele enumerate ar fi adevărate, e practic nulă. De ce? Conflict n-a fost la ora anunţului retragerii, după cum am aflat oficial. Iar dacă condiţiile de lucru erau atât de insuportabile, Ioan Holender ar fi trebuit, mai mult ca sigur, să lase de mult cârma Festivalului George Enescu, retrăgându-se eventual la agenţia de impresariat a soţiei şi fiului său, la Viena. Dar, în mod evident, nu aceste neajunsuri au determinat decizia sa de a se retrage, după anii de suferinţă dezinteresată. Anunţul Mediafax din 27 februarie a venit la puţin timp după publicarea articolului nostru intitulat Lovitură mortală în lumea interlopă a Operei, în care se cerea un lucru elementar, şi anume transparenţă în utilizarea fondurilor ultra-generoase ale Festivalului Enescu şi anchetarea de către DNA a suspiciunilor de suveică internaţională ca modus operandi al acestuia. Spania a dat un exemplu strălucit. Există oare presimţiri că vom urma şi noi lecţia spaniolă?

Cleopatra Pop

Sursa: Ziaristi Online

O imagine care ar trebui să devină emblematică pentru spiritul Festivalului și să fie crezul noului său director artistic: George Enescu îl încoronează pe micuțul Dinu Lipatti, recunoscut apoi în lumea întreagă drept un pianist de geniu.