Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Purtătorul de biruinţă

După cuviinţă, cinstim pe Marele Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruinţă, în acest timp al frumuseţii pe care natura o revarsă generos peste noi toţi, tineri şi bătrâni, bogaţi şi săraci, ca o biruinţă a vieţii şi splendorii din care răsar primele raze ale belşugului pe care îl dorim peste an. Şi totuşi. Dintre toţi sfinţii doar acestui tânăr, frumos la suflet şi la chip, îi mai spunem purtător de biruinţă. Desigur, în sine, cuvântul biruinţă, prin cuprinderea sa largă, spune aproape tot. Şi totuşi, ce fel de biruinţă pentru că vedem, şi nu odată, cum o biruinţă malefică a forţei nemiloase se impune agresiv pe principiul „pe biruitor nu-l judecă nimeni”.
Biruinţa Sf. Mare Mucenic Gheorghe e de cu totul altă natură şi a fost dobândită prin cel de al patrulea veac, sub dominaţia împăratului Diocleţian (284-305), cunoscut pentru cruzimea prigonirii creştinilor. Istoriografii apreciază politica sa ca a unuia dintre cei mai importanţi împăraţi romani, câtă vreme prin victoria împotriva Persiei sasanide Imperiul a ajuns la un maxim al expansiunii sale. Amestecul etnic impunea o unitate pe care imperatorul a conceput-o ca o amplă reformă a vieţii religioase, care să fie temei al unităţii politice şi sociale. Roman fiind, a generalizat, fireşte, cultul lui Jupiter pe care l-a declarat obligatoriu pe întreg cuprinsul Imperiului. A întâmpinat însă rezistenţa creştinilor care nu primeau a se închina şi sluji decât lui într-unul Dumnezeul cel întru treime – Părinte, Fiu şi Duh Sfânt – şi lui Iisus Hristos, Mântuitorul pe care îl mărturiseau chiar cu viaţa. Rezistenţa credinţei creştinilor l-a determinat pe Diocliţian ca, în anii 303-304, să promulge patru edicte anticreştine şi să pornească cea mai mare prigoană împotriva celor pentru care Hristos era Fiul lui Dumnezeu celui viu. Atrocitatea acesteia a rămas în istorie ca reper cu numele „persecuţia lui Diocleţian” iar ultimul edict este considerat , pe departe, cel mai aspru. S-a făcut însă ca, neaşteptat pentru mulţi, aceste persecuţii să nască mulţi martiri şi numărul creştinilor să crească adeverind adevărul credinţei creştine şi forţa ei mântuitoare. Nu se temeau şi nici nu aveau de ce, câtă vreme Hristos era şi rămânea cu ei, cum a spus, până la sfârşitul vecuirii pe pământ.

A da cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu

Între ei, şi Sf. Mare mucenic Gheorghe, născut din părinţi creştini, în acest spirit crescut şi fidel lui până la ultima suflare. Deşi foarte tânăr, Marele Mucenic Gheorghe a înţeles, cum nici acum nu reuşesc mulţi seniorii, să dea cezarului ce este al cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Deci, dând cezarului ce este al său, s-a arătat viteaz pe câmpul de luptă şi recunoaşterea acestei vitejii a făcut să fie numit conducător de armată. Era pe vremea persecuţiilor pornite de Diocleţian împotriva creştinilor, când la porunca lui, s-a dat foc multor locaşuri de cult şi cărţi sfinte iar acei care refuzau că aducă jertfă zeilor erau ucişi fără milă. Teroarea şi spaima deveniseră stăpâne şi, cu atât mai mult, mărturisirea deschisă a credinţei în Hristos este pilduitoare pentru toate timpurile. Marele Mucenic Gheorghe şi-a mărturisit deschis credinţa în Hristos, înfruntând curajos orgia împărătească; nu s-a temut de moarte ştiind că nu în ea este frica, ci în depărtarea de Dumnezeu prin neascultare şi neîmplinire a voii Lui. Cu totul indiferent a rămas şi în faţa bunătăţilor lumeşti cu care „mai marele lumii” a încercat să-l înduplece în dorinţa de a-l avea de partea sa pe tânărul care îl impresionase prin curajul şi calităţile sale ostăşeşti şi de care avea mare nevoie. Conştient deplin a dat cezarului atât cât a fost necesar, înţeleptul tânăr a ales să dea lui Dumnezeu ceea ce era a lui Dumnezeu – viaţa sa. În inima sa avea cuvintele-hotărâre ca „toată viaţa lui Hristos Dumnezeu să o dăm” , pentru că „El ne-a făcut pe noi, nu noi”. Nu se îndoia că viaţa petrecută în bunătăţile şi mărimile lumeşti nu este adevărată, că este mereu pândită de zădărnicie, duce inevitabil la moarte şi că doar închinată lui Hristos, capătă caratele de strălucire ale veşniciei. Şi-a pus în inimă spre neştergere cuvintele lui Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Necazurile vin din partea celor care umblând prin întunericul necredinţei, al încălcării poruncilor nu-L recunosc , nu au cum, pe „Cel ce a venit Lumină a lumii să fie”. Prea bine a luat aminte că biruinţa lumească e repede lunecătoare, nu odată e doar vestitoare a înfrângerilor viitoare şi, oricum, bucuria ei este una a clipei spre uitare. Tânărul al cărui nume poartă ecoul pământului din care suntem făcuţi s-a arătat bogat roditor în gânduri, cuvinte şi fapte bineplăcute lui Dumnezeu şi, cum s-a văzut, folositoare semenilor. Viaţa lui este o mărturisire a puterii credinţei celei drepte în virtutea căreia a muri pentru Hristos este a te bucura de înveşnicirea vieţii iar a te înălţa pe tine însuţi spre zădărnicie, „vânare de vânt”; o mărturisire că adevărata viaţă înseamnă a te dezbrăca de sinele rob clipei, a te îmbrăca în Hristos, a-ţi lua crucea şi a-L urma pe El: Calea, Adevărul şi Viaţa.
Nu s-a lăsat ispitit nici de tot felul de onoruri ale acestei lumi, alegând să moară decât să se lepede de Hristos pentru că de voie bună primise să renunţe la sinele cel îmbrăcat cu hainele zădărniciei. A muri pentru Hristos este a vieţui cu El, Cel care şi-a pus viaţa pentru ca noi să ieşim din robia morţii. De bună voie a ales straiele muceniciei : torturi de neimaginat – lovituri cu suliţa, îngroparea în var, trasul pe roată, aşezarea unei imense pietre pe piept şi altele asemenea ce astăzi fac deliciul iubitorilor de filme horror. Mai mult şi cu adevărat minunat, toate îi întăreau credinţa în Hristos şi dorul nestins de a fi în Împărăţia Cerurilor. S-a mers mai departe cu încercările – i-au fost cerute minuni. Şi a făcut, în numele lui Hristos a înviat un mort. Văzând toate acestea, mulţi au îmbrăţişat credinţa creştină, între ei şi Alexandra, soţia împăratului. Cum la toate tânărul a cărui credinţă în Hristos era mai puternică decât vitejia pe câmpul de luptă a rămas ferm în mărturisirea sa, Diocliţian a recurs soluţia extremă – decapitarea. Era în ziua de 23 aprilie a anului 304 şi de atunci aceasta este ziua în care, sărbătorindu-l, ne reamintim faptele lui spre întărirea credinţei noastre, deplinătatea iubirii faţă de Dumnezeu şi semeni pentru a ne împărtăşi din speranţa în viaţa luminii veşnice în Iubirea lui Dumnezeu. Nu s-a dezis de credinţa creştină nici împărăteasa Alexandra şi a fost condamnată la aceiaşi pedeapsă, dar Bunul Dumnezeu i-a primit sufletul în mâinile sale nesfârşit de blânde înainte de a o lua crunţii călăi împărăteşti.

„Nu puteţi sluji la doi domni odată – lui Dumnezeu şi lui mamona”

„Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, nu putem aparţine deodată lumii spirituale şi materiale, mai ales a banului şi avem în minte tristul exemplu al lui Iuda care, slujind banului, s-a făcut „fiu al pierzării”. La vârsta tinereţii cu întreaga curăţie a sufletului, Marele Mucenic Gheorghe a ales, asumându-şi răspunderea, să dea viaţă din viaţa lui cuvintelor: „Domnului, Dumnezeului tău să i te închini şi numai Lui Unuia singur să-I slujeşti”. Frumuseţea tinereţii i-a fost putere de a-L urma pe Hristos şi poruncii Sale: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi!” Jertfa sa este pentru noi un dar al Iubirii pentru Hristos şi oameni. Da, pentru oameni, pentru că nouă ne împlineşte cererile cele bune, rugându-se lui Hristos iar minunile sale sunt multe ştiute dar poate şi mai multe neştiute.
Evlavia poporului nostru pentru Marele Mucenic Gheorghe e un semn că, în adâncul sufletului, purtăm chemarea lui Hristos ca un Legământ de netăgăduit şi asta, nici pe departe, pentru cine ştie ce merite cu care unii se grăbesc să se împodobească; este expresia nemăsuratei iubiri a lui Dumnezeu care poate face din cădere prilej de înălţare, din moarte jertfelnică binecuvântare a vieţii, din suferinţă bucuria pregustării bunătăţilor ce vor să vină. Aşa gândeau şi strămoşii noştri şi, deloc întâmplător, numele de Gheorghe este atât de răspândit , că i-au fost închinate multe biserici iar Sfântul Mare Mucenic a fost ales ca ocrotitor al armatei. Legendă vie este evlavia domnitorului Ştefan cel Mare şi Sfânt, care l-a ales ca ocrotitor şi pe drapelul trimis la mănăstirea Zografu din Sântul Munte este înfăţişată icoana Sf. Gheorghe omorând balaurul cu o inscripţie-rugăciune: „O luptătorule şi biruitorule, mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnic ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăciune a smeritului tău rob, Io Ştefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Ţării Moldove, păzeşte-l neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi”. Era în anul 1500, cel de al 43 al domniei sale. Şi cum toţi suntem ai pământului din care Dumnezeu ne-a făcut şi în care ne vom alătura străbunilor, să spunem că, în 1222, Richard Inimă de leu l-a ales pe Marele mucenic Gherghe protector al Casei Regale şi al întregii ţări…

Icoana cea mai cunoscută, în faţa căreia ne închinăm atâţia dintre noi, îl înfăţişează pe Sf. Gheorghe pe un cal străpungând un balaur. Imaginea este inspirată dintr-o legendă potrivit căreia Purtătorul de biruinţă salvează cetatea Silena Din Libia agresată de un balaur, ca model în timp şi peste timp, de vitejie şi curaj în lupta împotriva diavolului, simbolul răului şi slujitorilor lui. Este îmbrăcat în ţinută patriciană, cu o mantie roşie de războinic şi, totodată, purtând ca o podoabă de preţ semnificaţia morţii mărturisitoare pentru Hristos sub care este o platoşă; în mâna dreaptă ţine Crucea a tot biruitoare şi în cea strângă sabia ce l-a purtat spre victorie. Biruinţa care i-a încununat viaţa spre neuitarea veacurilor îşi are temeiul de neclintit în cuvintele Mântuitorului: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela va scăpa”. Suferinţa jertfelnică se deschide către netrecătoarea bucurie a luminii veşniciei care îşi arată încă de aici semnele dătătoare de viaţă.
Darul cel mai de preţ pe care ni l-a făcut este mucenicia sa pe care s-o primim cu recunoştinţă şi s-o urmăm fără tăgadă pentru că acum mucenicia care se cuvine să o aducem este una fără sânge. S-o facem cu gândul la judecata de pe urmă ca răspunsurile date „Judecătorului nemitanic” să fie bineplăcute lui Dumnezeu cum au fost ale Sf. Mare Mucenic şi a atâtor şi atâtor sfinţi. Biruinţa lui este a pământului sfinţit care scoate din adâncuri bogăţie de culori şi miresme ce, prin grija noastră, fac roade de bun folos vieţii trupului şi sufletului într-o unitate a sfinţeniei. Şi era în firea lucrurilor ca acest Sfânt să fie ales ca model şi ocrotitor pentru cei care „în lume fiind” nu vor a fi „din lume” şi, scria Sf. Nicolae Velimirovici că „celui ce are un ţel mai mare ca lumea, lumea nu-i poate face nimic”. Şi apoi, de unde puterea de a renunţa la toate ale lumii acesteia dacă nu din credinţa în învierea lui Hristos, care i-au făcut mai tari decât moartea şi numai urmându-L vom afla pe Cel „prin care toate s-au făcut” şi pe noi înşine.

Rânduindu-le pe toate în căuşul inimii în bucuria luminată a Învierii Domnului, urăm celor ce poartă acest nume sănătate şi rod bogat în tot ceea ce fac bine plăcut lui Dumnezeu şi de folos semenilor. Să cutezăm ca împreună să mergem pe cale care duce la biruinţa „lumii” pentru că, deşi nu ne numim Gheorghe, ca fii ai pământului, putem să ne asemănăm Purtătorului de biruinţă.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online