Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele

Cu străbunii noştri rostim „Hristos a înviat” şi răspundem spre întărire a credinţei „Adevărat înviat” într-o comuniune de trăire cu cei de ieri , de azi şi de mâine alcătuind o unitate, unde, încredinţează David, Dumnezeu pune binecuvântare şi viaţă. O facem parcă dintr-un reflex fiinţial, adiere a veşniciei şi, fără să ne dăm seama, uităm semnificaţiile profunde ale a cuvintelor pe care le rostim la vremea cuvenită. Ritualismul, câteodată cu accente triumfaliste, şi cotropirea sufletului de consumism nu lasă răgaz să amintim că: „Nu numai cu pâine va trăi omul, cu tot cuvântul care iese de la Dumnezeu.” Iată, astăzi ne întâmpină în lumina învierii Cel care este însăşi „Pâinea vieţii”, coborâtă de sus. Bucuria este una de nepreţuit; este bucuria plenară a recunoştinţei faţă de Hristos care, făcându-se om, i-a împărtăşit vremelnicia, ca el, cel căzut în zarea amestecului dintre bine şi rău, să se îndumnezeiască, părtaş făcându-l vieţii veşnice.

Bucuria recunoştinţei

Ca bucuria Învierii să fie trăire sfântă şi nu o sărbătoare între altele, să păstrăm mereu în minte şi inimă că, înainte, au fost de Patimile Mântuitorului ca răscumpărare a păcatelor venite din neascultarea poruncii divine. Patimile urmează, la rându-le, după ce, ca un Dumnezeu, iertând păcatele, a vindecat boli, a dezlegat neputinţe, a izgonit demoni, a înviat morţi prin toate vestind Împărăţia cerurilor. N-a fost, nici pe departe, ci judecată nedreaptă şi condamnare la moarte prin răstignire pe Cruce pe care a sfinţit-o convertind-o din unealtă a morţii, unealtă a mântuirii. Desăvârşirea şi sublimul puterii Lui s-a arătat în Învierea cea de a treia zi, prefigurare a învierii noastre. Fiul lui Dumnezeu întru care ziditorul „bine a voit” s-a îmbrăcat în vremelnicie, s-a făcut om şi asemenea a murit ca om, dar a înviat ca un Dumnezeu adevărat. Celor din jur, începând cu apostolii le-a fost greu să creadă înţeleagă Învierea, să creadă în ea, cum este şi azi pentru mulţi. Învierea poate fi deplin înţeleasă doar cu inima ale cărei „raţiuni”, scria Pascal, nu sunt pricepute de raţiunea minţii. O spunea limpede Micul Prinţ: „Limpede nu vezi decât cu inima…Ochii nu pot să pătrundă în miezul lucrurilor”. Mai are inimă omul contemporan? Neîndoielnic, are, doar, mulţi nu-i mai aud bătăile în hărmălaia strident colorată a societăţii care îşi recunoaşte criza doar cât să o adâncească.

Ca bucuria recunoştinţei să fie deplină, să ne deschidem inima şi mintea luând aminte la ultimele zile petrecute de Hristos pe pământ, o recapitulare operei de mântuire a omului spre a redeveni „cunună a creaţiei”. Să nu uităm că, dorită şi pusă la cale de farisei, Răstignirea a devenit fapt prin trădarea unui apostol, Iuda, care L-a şi vândut ca pe o marfă între altele. Se presimţea trădarea când a spus lui Hristos că mirul cu care o femeie I-a uns picioarele ar fi putut fi vândut şi banii împărţiţi săracilor. Aflăm aici, dacă se poate spune, o cale de împlinire a răului, a păcatului care se diseminează şi cuprinde întreaga comunitate şi nu a putut fi alungat decât de ruga   Hristos pe Cruce: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. Altfel, numai cunoştinţa dumnezeirii lui Hristos pe care Iuda, ca apostol, o avea cum nici de pe urmă a nevinovăţiei sângelui Său nu-l absolvă de vinovăţie. Simplă recunoaştere venită prea târziu nu e pocăinţă, care prin părerea de rău şi hotărârea de îndreptare duc la eliberare. Iuda nu a minţit doar încălcând o poruncă ci, mai mult, a trădat Adevărul şi L-a vândut, închinându-se ca strămoşii viţelului de aur. A aruncat banii când era prea târziu şi ici cei care i-au dat nu i-a mai dorit, vădind adevărata lor valoare – Dumnezeu nu poate fi nici vândut şi nici cumpărat! S-a făcut conştient fiu al pierzării slujind lui mamaona s-a făcut fiu al pierzării pe un drum fără întoarcere, „clătinare de cap” pentru toţi cei tentaţi să-L vândă pe Dumnezeu, făcându-şi din bani un idol neîndurător. Mântuitorul a primit totul cu blândeţea nemărginită a Păstorului cel bun, arătându-se slujitor smerit care şi-a pus viaţa pentru omul căzut iar blândeţea inimii este cea a Păstorului bun care şi-a pus viaţa pentru oile Sale.

„Iată mielul lui Dumnezeu care a venit să ridice păcatul lumii”

Prin iertare, Mielul lui Dumnezeu, Cel care a venit să ridice păcatul lumii, le-a dăruit tuturor mântuirea la care poate ajunge fiecare pe drumul său, avându-l alături pe Hristos, gata să-l ajute ca odinioară pe Apostolul Petru înconjurat de valurile ameninţătoare ale mării în furtună a strigat: „Doamne, scapă-mă!”. Dacă un apostol s-a pierdut pe sine pentru totdeauna, mântuit a fost mântuit un tâlhar, care nu a fost alături de Hristos, nu văzut nicio minune dar l-a mustrat pe celălalt tâlhar şi, pocăindu-se, a mărturisit: „Pomenește-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta.” De unde ştia? Dacă nu ne asemănăm celuilalt tâlhar, observăm că, în stări limită se deschide drumul spre adâncul cel mai adânc din noi unde descoperim uimiţi chipul după care am fost zidiţi şi îl chemăm ca pe singurul ajutor. Cum Iisus a venit să mântuiască pe cei păcătoşi, tâlharul, prin pocăinţă şi mărturisire, s-a făcut întâiul cetăţean al raiului: „Adevărat zic ţie. Astăzi vei fi cu Mine în rai”. „Astăzi” deci, prezentul continuu se face timpul veşniciei. Nicolae Velimirovici accentuează că „Crucea lui Hristos este spre smintire unuia dintre tâlhari şi spre mântuire celuilalt”.

Între cei iertaţi au fost şi fariseii, cei care aveau totul spre a-L recunoaşte pe Fiul lui Dumnezeu – cunoşteau Sfintele Scrieri, au văzut minunile pe care Le-a făcut Hristos, L-au ascultat vorbind şi L-au ispitit. Dar de mult, Dumnezeu era pentru ei un idol, purtându-se asemenea celor care au ochi dar nu văd, au urechi dar nu aud şi inima lor învârtoşată era bolnavă de întunericul trufiei. Sclavi ai formei, ai unui ritualism steril, fără rost şi sens, L-au condamnat la moarte, Dumnezeu. N-au putut să vadă în Iisus Fiul Lui Dumnezeu şi L-au acuzat că „S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu”. Viclenia lor a mers până la capăt şi, invocând porunca „să nu ucizi!”, L-au dat în mâinile lui Pilat, guvernatorul Iudeii, puternicul zilei. Păgân fiind, închinător la zei, Pilat nu avea cunoştinţa dumnezeirii lui Hristos şi s-a purtat cu El ca şi cu un om între atâţi alţii; L-au cercetat după legea romană şi a recunoscut deschis că nu a văzut nicio vină şi, în consecinţă, „pedepsindu-L îl va elibera”. Dibăcia vicleană arhiereilor merge mai departe într-un fel de exercițiu de excelenţă – îl şantajează pe Pilat, care, deşi recunoscuse nevinovăţia lui Hristos, subjugat de puterea acestei lumi până la copleşire, cade în capcana ce i-a fost întinsă. Spălarea pe mâini ca dezacord cu verdictul dat şi-a pierdut valoare. A mai făcut o încercare, totuşi. Cum datina cerea ca, la o sărbătoare, să fie eliberat un condamnat la moarte, a întrebat poporul de la care s-a cerut, nu dreptate, ci milă. Poporul aflat era sub ascultarea severă mai marilor zilei, a arhiereilor neîndurători dar care cunoşteau minunile făcute de Hristos. Neavând încredere în dumnezeirea lui Hristos, ei aşteptând un Împărat lumesc care s-i elibereze de stăpânirea romană şi să asigure o viaţă fără necazuri şi griji, au eliberat pe tâlhar – pe Baraba. Răsună în veac verdictul lor pentru Hristos: „Răstigneşte-L, răstigneşte-L!” Oare nu şi noi, în altfel decât poporul de atunci, îl alegem pe Baraba şi cu gândurile, cuvintele şi faptele noastre îl răstignim pe Hristos chiar mărturisind că este Mântuitorul lumii, declarându-le chiar creştinătatea? Întrebarea se naşte din „spectacolul” lumii contemporane confruntată cu atâtea crize pe care nu le înţelegem ca prilej de judecată dreaptă ci un prilej prielnic să ne spălăm pe mâini ca odinioară Pilat. Cam de pe atunci, ne învârtim pe cercul vicios al condamnării altora şi al victimizării proprii. Să privim la tâlharii eliberaţi de Hristos şi poporul instigat de mai marii zilei. Primul care şi-a mărturisit păcatele, şi-a asumat pedeapsa şi L-a recunoscut pe Hristos Domnul şi se roagă: „Pomeneşte-mă Doamne întru Împărăţia Ta”. Poporul, sub ascultarea timorată a mai marilor se face complice lor şi pentru a căpăta favoarea, se solidarizează cu ei şi-l eliberează pe Baraba, milostivirea lor este „învăluită” întunericul nedesluşitelor gânduri potrivnice şi a inimii îndoielnice.

Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu

În această lume, Hristos, rămas singur purtând greaua povară a păcatelor lumii şi tristeţea ei se roagă: „Părinte, de ce M-ai părăsit?” Sunt cuvintele de început al Psalmului 21 o esenţializare a ultimelor clipe ale Mântuitorului. Cu adevărat era părăsit până şi de apostolii cei mai apropiaţi şi chiar de Părintele ceresc pentru că „Făcătorul cerului şi al pământului” nu poate fi între cei care nu-I respectă poruncile, care  au eliberat tâlharul şi doreau să-L răstignească pe Fiul lui Dumnezeu. Şi apoi, Hristos trebuia să meargă la cer „lângă tatăl creator”, unde era aşteptat şi primit în slava pe care a avu-o dintru începuturi. Pentru asta, pe Cruce „cel ce a venit să ridice păcatul lumii” se roagă Hristos se roagă: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac!”. Cu adevărat, fiecare dintre cei prezenţi  nu avea conştiinţa faptei lui , în afara lui Iuda care rămâne pe veci „fiu al pierzării”, nu al Mântuirii prin Hristos.

Macii Sale Preasfinte, care a răspuns îngerului binevestitor: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”, care L-a însoţit până la Cruce I-a spus arătând spre Ioan; „Femeie, iată fiul tău”, iar ucenicului iubit: „Iată mama ta”, după care Apostolul Iubirii a luat-o pe Maica Sfântă la el. Nu există dar mai de preţ decât ca însăşi Maica lui Dumnezeu să facă Maica tuturor creştinilor?! Asemănându-ne Apostolului Iubirii s-o luăm pe Maica Sfântă la noi acasă, să ne încredinţăm în mâinile ei binefăcătoare. Cuvintele îşi caută neostenit rost şi-l găsesc la picioarele Maicii Sfinte în chip de rugăciune sfielnică pe care Fecioara Născătoare de Dumnezeu o primeşte cu iubirea Fiului ei. Prin Sf. Maică a lui Dumnezeu, binecuvântarea vestită de Gavriil se revarsă şi asupra celor pentru care credinţa în Dumnezeu se face iubire lucrătoare spre speranţa biruinţei după chemarea lui Hristos: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. Da, a Hristos a biruit lumea pentru care a primit să fie răstignit spre Înviere şi înnoirea întregii firi. Îngerul Gavriil i-a spus Sf. Fecioare: „Bucură-te, Domnul este cu tine”. Tot el spune femeilor mironosiţe purtate de iubire la mormântul pe care l-au găsit gol: „Bucuraţi-vă!”, Hristos a înviat; un alt fel de a spune: „Domnul este cu voi”

Hristos a mai făcut ucenicilor adunaţi, trudiţi de frica iudeilor în foişor, un dar dorit cu ardoare de toţi: – Pacea Sa, nu pacea lumii care ştim prea bine cum este, ci împăcarea cu întreaga existenţă, refacerea armoniei în care ca omul să-şi reia locul de cunună a creaţiei. E pacea deplinei bucurii de a ieşi de sub domnia răului şi a morţi; pacea pe care o vesteau îngerii la Naşterea Sa: „slavă întru cei de sus, pe pământ pace, între oameni bunăvoinţă”. Pacea lui Hristos este aceea care înfruntă necazurile lumii şi numai păcatul, neîmplinirea poruncilor, o poate alunga deschizând sufletul spre truda luptei cu sine şi cu lumea. Sf. Serafim de Sarov „Dobândeşte pacea şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău.” Aceasta este piatra de încercare a al adevăratei credinţe iubitoare şi nefăţarnice la care să ne raportăm în tot ce gândim, vorbim şi făptuim. Şi cât de mare este nevoia de pacea Mântuirii într-o lume a „războiului tuturor împotriva tuturor”De aceea când ne rugăm să cerem cu osârdie pace în noi şi între noi ca să devenim făcători de pace şi să gustăm fericirea de a ne putem numi „Fiii ai lui Dumnezeu”. S-a arătat Hristos cel Înviat ucenicilor Luca şi Cleopa în drum spre Emaus, apoi l-a încredinţat pe Toma de adevărul Învierii Sale vindecându-l de îndoială pentru ca să ruga să-i fie mărturisire împlinită în moarte mucenicească: „Domnul meu şi Dumnezeul Meu”. Îndoiala lui ca împărţire între a crede sau nu în Învierea Domnului s-a risipit, s-a restabilit unitatea în unicitate a eului său iubitor de Dumnezeu. Sub acelaşi semn al păcii Mântuitorului Sale aşezăm cu pioşenie pescuirea minunată de la Marea Tiberiadei. Atunci, întreita lepădare a lui Petru a fost ştearsă prin întreitul legământ al iubirii. E adevărat, Petru s-a lepădat de Hristos, dar a făcut-o de frică în noaptea Răstignire iar apoi „a plâns amar” şi totuşi nu mai era între apostoli. Mântuitorul nu doar că L-a iertat, dar l-a făcut din „ pescar de oameni” păstor: „paşte oile Mele”. Lui Ioan, „ucenicul” cel iubit i-a spus că va rămâne, după voia Sa, „până voi veni”. S-a spus că Petru semnifică ascultarea, cu piedicile pe care le poate întâlni şi depăşirea lor cu ajutorul Domnului care îi împlineşte rostul în desăvârşire. Ioan este Iubirea care mărturiseşte „Dumnezeu este Iubire”, care nu cade niciodată, se face ziditoare câtă vreme, după cuvintele Apostolului neamurilor, „cunoştinţa trufeşte, iubirea zideşte”. Iubirea rămâne cu noi, când o primim în inimă,  până ce va veni Hristos, cu mărire şi slavă, „să judece vii şi morţii” şi vom intra în Împărăţia fără de sfârşit. O spune însuşi Hristos: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”.

Să ne bucurăm cu luminată recunoştinţă de Învierea Domnului privind icoana Deisis care recapitulează întreaga taină a Mântuirii. În mijloc, aflăm pe Hristos Împăratul şi Judecătorul ţinând în mână Evanghelia închisă, semn al sfârşitului veacurilor şi împărtăşind binecuvântarea Sa. La dreapta Sf. Sa, Maica Sa , şi Măicuţa noastră preaînţeleaptă şi neîncetat dorit. În stânga este Sf. Ioan Înaintemergătorul şi Botezătorul Domnului chemând în pustia veacurilor „pocăiţi-vă ca s-a apropiat Împărăţia cerurilor”. Maica Fecioară Născătoare de Dumnezeu îndeamnă la ascultarea pe care a urmat-o cu întreaga-i curăţie feciorelnică: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Pe drumul mântuirii, ne aflăm mereu între pocăinţă şi ascultare, prima spre curăţie, a doua spre împlinirea îndemnului care încheie Predica de pe munte: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este”. Între ele, cumpănă dreaptă, trezvia, Iubirea tânjind spre împlinirea rugăciunilor înălţate de cei îşi întăresc credinţa pe piatra pocăinţei şi o desăvârşesc prin Iubirea pentru Dumnezeu şi oameni. Ridicând inimile spre cer, mulţumind pentru toate, mulţumirea fiind însăşi un dar divin, să ne rugăm cu smerenie: „Minunat eşti Doamne. Toate cu înţelepciune le-ai făcut”. Înţelepciune este un alt nume pentru Iubirea cu care Domnul a adus toate din nefiinţă întru fiinţă iar pe om, prin Întruparea, Răstignirea şi Învierea Fiului Său, din împărăţia întunecată a morţii în lumina cea neînserată şi nesfârşită a vieţii. La sfârşitul misiunii sale mântuitoare Hristos spune cu linişte şi Pace: „Săvârşitu-sa. Doamne, în mâinile Tale îmi dau sufletul Meu”. Ce ne-am putem dori mai mult decât să ne ştim sufletul în mâinile lui Dumnezeu? Recapitulând toate ne vine a spune cu Petru: „Doamne, ieşi de la mine, că sunt păcătos” însă, revenindu-ne pe dată, să spunem tot cu el: „Doamne, la cine ne vom duce, că Tu ai cuvintele vieţii veşnice!” Hristos ne-a dat „cuvintele vieţii veşnice” ca, lucrându-le cu râvnă şi pricepere, „cu timp şi peste timp” să ne bucurăm pacea Lui, despre care un sfânt părinte spunea că „îndepărtează orice teamă față de această lume; vindecă durerea și întristarea sufletului: dă naștere la dragostea față de toți oamenii, dragoste, care acoperă toate neputințele aproapelui nostru, fără ca măcar să le ia în seamă, îl face pe om să simtă mai multă milă pentru alţii decât pentru sine”.

Hristoase, Cel ce ai înviat din morţi, învie şi sufletele noastre; alungă din noi şi dintre noi umbrele tuturor răutăţilor şi ajută-ne să lucrăm roditor porunca cea nouă: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii”.
Împlinind-o, în pacea sfântă pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul să ne bucurăm întru sfinţenie şi să mărturisim cu recunoştinţă: Hristos a înviat!

Elena Solunca Moise

Ziaristi Online