(Puteţi citi mai multe pe blogul lui Richard Hall)

Hall a început o serie de postări despre ceea ce el consideră a fi lecţii învăţate despre revoluţia din 1989 cu una intitulată „Securitatea neagă instigarea străină în revoltele de la Timişoara“. Hall susţine că poate dovedi că prezenţa turiştilor sovietici este un „mit“ şi o „absurditate“ bazându-se pe depoziţiile unor ofiţeri martori ai Departamentul Securităţii de Stat şi pe rapoarte din presă. (#1 Securitate Deny Foreign Instigation.)

Hall insistă că aceste dovezi îi susţin argumentele în multe dintre postările sale ulterioare (a se vedea, de exemplu, postarea cu numărul 8 – „România îşi închide forntierele cu aproape toate statele, mai puţin cu turiştii ruşi care se întorc de la excursii de shopping în Iugoslavia“). Înainte de a examina aceste dovezi este demn de remarcat faptul că Hall ignoră cu fermitate cadrul relaţiilor româno-sovietice şi pare că nu este conştient că terminologia de „turist“ a fost utilizată drept acoperire pentru inteligenţa sovietică, dar şi pentru operaţiunile militare şi paramilitare în blocul sovietic (şi în România) înainte de 1989. Tototdată autorul pare să presupună că Moscova nu ar fi avut motive să forţeze o schimbare în politica României în condiţii potrivite (Vezi II Analiza intentiilor sovieticilor).

Hall persistă în a confunda problema etică a responsabilităţii cu cea a agenţiei, căutând „cine este vinovatul“ mai degrabă decât să se concentreze pe „cum s-a întâmplat“. Pornind de la premisa vehementă că DSS a fost vinovat pentru toate sau pentru majoritatea violenţelor comise în 1989, acest lucru îl orbeşte pe analist, astfel că se opună să vadă orice dovadă sau indiciu de implicare a unor forţe exterioare. Într-adevăr, atunci când îşi susţine ipoteza, Hall îşi schimbă discursul în mod repetat de la discuţia despre prezenţa „turiştilor“ la rolurile specifice pe care „turiştii“ le-au jucat (sau mai degrabă nu le-au jucat în Timişoara), astfel abuzând de mărturiile existente în sensul că străinii nu au fost observaţi să fi avut astfel de roluri, aceasta fiind o dovadă a faptului că ei nu au fost observaţi – şi prin urmare nu au fost prezenţi– deloc.

Din păcate, niciuna dintre mărturiile DSS citate de Hall nu a fost generată în timpul evenimentului pentru scopuri interne. Toate au fost generate după eveniment şi pentru un public specific: instanţele din România. Fiecare dintre ofiţerii DSS care au depus mărturie se afla sub anchetă. Indiferent de puterea lor individuală de caracter, fiecare are un interes personal legitim prin care să nu-şi antagonizeze interogatorii.

Cititorii ar trebui să cunoască faptul că atât istoricii, cât şi instanţele judecătoreşti consideră că declaraţiile martorilor oculari reprezintă o dovadă nedemnă de încredere întrucât memoria este atât de uşor de manipulat. Încrederea în mărturii scade rapid în termen de câteva zile de la eveniment. Săptămâni şi luni mai târziu, acurateţea şi valoarea mărturiilor devin extrem de discutabile. În timp, memoria intră tot mai mult sub influenţa interpretării publice în curs de dezvoltare, iar impresii abia formate înlocuiesc ulterior tot mai multe detalii uitate.

Cele patru surse folosite de Hall

Hall susţine că cele patru mărturii pe care le-a citat iniţial au fost scrise „imediat după evenimentele din decembrie 1989“. Asta nu este adevărat. Mărturia cea mai apropiată de acele evenimente, cea a lui Niculae Mavru, a fost scrisă cu peste trei săptămâni mai târziu, iar un al doilea citat din Mavru a apărut la un an şi jumătate. A doua cea mai apropiată, cea a lui Emil Macri, a avut loc o lună şi jumătate mai târziu. Cel de-al treilea martor, Filip Teodorescu, şi-a prezentat mărturia la o lună şi trei săptămâni de la evenimente. Şi cea mai puţin apropiată a fost mărturia lui Liviu Dinulescu, la un an şi jumătate distanţă.

Faptul că Hall nu se gândeşte cum aceste mărturii au luat fiinţă este, de asemenea, problematic. Circumstanţele în care mărturiile sunt date pot avea o influenţă semnificativă asupra conţinutului. Mărturia este foarte sensibilă la denaturare de-a lungul timpului chiar şi atunci când influenţa terţă este benignă. Mărturia este chiar predispusă denaturării când este depusă sub presiune.

Mai mulţi ofiţeri DSS s-au sugerat că li s-a spus, în timpul proceselor din 1990, că vor fi achitaţi dacă neagă orice prezenţă a blocului sovietic în timpul revoluţiei. Interesant, niciuna dintre sursele DSS citate de Hall, care au negat existenţa „turiştilor“, nu a fost condamnată (trei au fost achitate şi una a murit înainte de proces). Toate mărturiile lor citate au fost făcute în calitate de martori în procesele altora. Pe de altă parte, mai mulţi dintre ofiţerii DSS condamnaţi, inclusiv şeful DSS Iulian Vlad (FOTO), au insistat asupra prezenţei blocului sovietic în timpul proceselor lor şi în înfăţişări ulterioare în faţa diferitelor comisii de anchetă din Senat. O comparaţie riguroasă a depoziţiile date de condamnaţi şi ofiţerii DSS achitaţi ar putea pune capăt acestui „diavol“, într-un fel sau altul. (Vezi, exemplul: S. Sandulescu, Decembrie ’89: Lovitura De Stat A Confiscat Revolutia Romana (1996): 158-208)

Presiune puternică asupra celor care afirmau prezenţa sovietică

Hall evită discuţiile acestor circumstanţe problematice cu afirmaţia mai degrabă uimitoare că influenţa coercitivă asupra ofiţerilor DSS nu este „teribil de plauzibilă“. Un efort serios pentru a evalua plauzibilitatea ar începe cu examinarea de circumstanţe în 1990-1991 când s-au dat aceste depoziţii. Opinia generală, mainstream, de la acea vreme, susţinea că DSS-ul era cea mai represivă instituţie din blocul sovietic. A existat chiar şi un efort concentrat de a-i face un brand – împreună cu întregul regim comunist – ca o instituţie criminală complet nelegitimă (o anomalie între foştii membri ai Pactului de la Varşovia).

Până la finalul lui decembrie 1989, personalul DSS nu doar că şi-a pierdut locurile de muncă, dar ei au reprezentat, de asemenea, obiecte ale anchetei penale şi de încarcerare, cu posibilitatea distinctă de închisoare pe termen lung. Câţiva dintre ofiţerii citaţi de Hall au petrecut timp în puşcărie înainte de a-şi depune mărturia. Numai cei mai obtuzi nu ar fi considerat aceste experienţe ca presiune coercitivă. Contrar refuzurilor lui Hall, este, de fapt, extrem de plauzibil că o parte din personalul DSS şi-a adaptat mărturiile în scopul de a-i mulţumi pe temnicerii lor (sau pe potenţialii temniceri). O astfel de „croitorie” nu îi cere celui în cauză să îşi încalce jurământul. Subiecte faţă de care anchetatorii arată dezinteres sau ostilitate pot fi foarte simplu evitate. Şi acesta se poate folosi de ambiguitate pentru a permite interpretări multiple; ele fiind preferate de anchetatori la fel ca adevărul.

Presiunea asupra celor care afirmau o prezenţă sovietică a fost deosebit de evidentă şi este clar de ce trebuia să se întâmple asta. În mijlocul revoluţiei, pe 23 decembrie, generalul Nicolae Militaru, retras forţat cu 11 ani mai devreme, când a fost prins în flagrant de spionaj pentru Uniunea Sovietică, s-a autoinstituit ca noul şef al Armatei Române. A fost confirmat ca ministrul Apărării pe 24 decembrie 1989, doar pentru a fi demis din acea poziţie 7 săptămâni mai târziu pentru că a generat dezintegrarea armatei române. Militaru s-a lăudat despre contactele sale sovietice în celebrul interviu cu Silviu Brucan, un co-conspirator şi el. (Adevarul, 23/8/90)

Influenţa ministrului apărării – Nicolae Militaru

DSS a fost subordonat armatei în data de 26 decembrie, la două zile după ce Militaru a preluat oficial Ministerul Apărării şi Armata, ceea ce i-a oferit agentului sovietic control asupra DSS-ului în timpul procesului de reorganizare. Oricare ar fi fost mecanismul birocratic restant al DSS, acesta a dispărut odată cu dizolvarea sa formală pe 30 decembrie, 1989. Militaru a reactivat undeva la 30 de oameni, în cea mai mare parte, ofiţeri instruiţi de sovietici (mulţi fiind cunoscuţi sau suspectaţi de a fi agenţi sovietici) şi i-a numit în funcţii cheie din armată şi în noile instituţii care se ocupau cu informaţiile de securitate, cele ce se construiau atunci sub controlul său. Acest val a inclus noul şef de informaţii externe (şi fostul şef de contrainformaţii externe DSS), Mihai Caraman, consilierul prim-ministrului (şi fostul şef de informaţii externe DSS) Nicoale Doicaru, precum şi noul ministru de Interne, şeful Statului Major, şeful de informaţii militare etc.

Procurorii militari şi instanţele militare care judecau personalul DSS în perioada imediată revoluţiei au fost, de asemenea, subordonate ministrului apărării Militaru. De fapt, Militaru şi-a exercitat controlul direct asupra celor care au fost încarceraţi, judecaţi şi condamnaţi înainte de 14 februarie 1990, când a fost demis. Şi nu s-a întreprins nicio reformă majoră sau schimbări de personal instituit în sistemul de justiţie militară înainte de primele alegeri constituţionale din 1992. Chiar dacă instanţa de judecată demnă de o parodie şi sumara execuţie a soţilor Ceauşescu pentru acuzaţia ridicolă de genocid nu au făcut toată lumea conştientă de cât de rapid şi de slab opera sistemul de justiţie militară al României la acea vreme, Militaru şi colegii săi avea interesul manifestat de a ascunde rolul sovieticilor în evoluţia României.

Cu cât cineva examinează mai atent sursele lui Hall, cu atât mai problematice par să fie acestea în propria argumentare. Hall îl citează pe Filip Teodorescu dintr-o mărturie depusă pe 12 ianuarie 1990, referitoare la observaţiile sale din Timişoara despre seara de 18 decembrie, unde Teodorescu afirma că „nu sunt date că ar exista instigatori sau conducători anume veniţi din străinătate“. Într-o altă postare, Hall atrage atenţia asupra mărturiei generalului Vlad în care acesta declara:

„Mai exact, cei trimişi de mine la Timişoara mi-au raportat că nu au elemente din care să rezulte vreun amestec al străinătăţii în producerea evenimentelor din Timişoara“ (Mărturia lui Vlad, 19/07/91).

Selecţia dovezilor în funcţie de scop

Se pare că Hall culege dovezile după cum îi convine. După cum a fost relatat de către şeful de cabinet al lui Vlad şi confirmat de însuşi generalul Vlad acestui autor, raportul iniţial al lui Teodorescu despre 18 decembrie 1989 afirma că: „nu au existat forţele necesare pentru interzicerea accesului prin Calea Buziaşului, deoarece… a rămas descoperită direcţia respectivă de acces în Timişoara“. Acest lucru a dus la următorul schimb de replici:

Gen. Vlad: „Şi au intrat?”

Teodorescu: „Au intrat cam trei-patru autoturisme, cu doi-trei ocupanţi fiecare.”

Gen. Vlad: „Şi ce au făcut?”

Teodorescu: „Nu ştim.“

Gen. Vlad: „Îţi spun eu. Şi-au făcut treaba şi au trecut dincolo. Nu mai ieşiţi din sediu, ca să nu se pună pe seama voastră provocările lor.”

(A. Rogojean, Fereastra serviciilor secrete (2011): 158-159)

În termen de două luni de la mărturia sa iniţială, Teodorescu descria în mod public cum ar fi „reţinut agenţi străini în timpul evenimentelor de la Timişoara“ (România Liberă, 9 martie 1990). Teodorescu a fost, de asemenea, consecvent în a raporta că atenţia DSS a fost „atrasă de numărul nejustificat de extins de turişti sovietici“ care susţineau că „sunt în tranzit către Iugoslavia“. „Din păcate“, notează Teodorescu,

„nu am avut suficiente resurse umane şi condiţiile nu ne-au permis să monitorizăm activităţile a cel puţin o parte din aceşti „turişti“. (F. Teodorescu, Un Risc Asumat (1992): 92)

Hall denaturează mărturia Generalului Vlad într-o manieră similară. În altă parte în facsmilul acestei mărturii (dar care nu a fost tradusă de Hall pe blogul său), Vlad a făcut următoarea clarificare: „Menţionez că misiunea generalului Macri şi a celorlalţi pe care i-am trimis la Timişoara a fost aceea de a se stabili în primul rând ce amestec au străinii şi străinătatea în declanşarea evenimentelor, întrucât pe baza datelor pe care le deţineam din surse externe, rezulta acest lucru…“ (Mărturia lui Vlad, 19/07/91)

O problem legată de acest fapt apare atunci când cineva citeşte o pagină întreagă din mărturia lui Nicolae Mavru, din care Hall a tradus doar acele părţi care afirmau că „nu prea au fost acte care incită la dezordine, acte de violenţă sau alt fel de acte…“(13/01/90); că „Deşi ne-am străduit, nu am putut raporta col. Sima implicarea completă a vreunui cetăţean străin în evoluţia demonstraţiilor“; şi că, „Cu toate eforturile făcute, nu a rezultat acest lucru pe linia mea de muncă“(25/06/91)

Hall se foloşeste de Mavru pentru a-şi susţine afirmaţia compusă, respectiv că „turiştii“ sovietici nu au fost niciodată implicaţi sau prezenţi în timpul revoluţiei din Timişoara. După spusele lui Hall, se pare că Mavru, Teodorescu, Macri şi Dinulescu susţin că „nu au putut identifica o astfel de prezenţă şi, prin urmare, nu au cum să atribuie un astfel de rol turiştilor sovietici“. Pe de altă parte, niciunul dintre ofiţeri nu susţine că turiştii sovietici nu ar fi fost prezenţi. Doar insistă că, potrivit investigaţiei, străinii nu conduceau, sau instigau oficial evenimentele din Timişoara. În facsimilul reprodus de Hall, Mavru continuă să explice motivul pentru care generalul Vlad a făcut o cerere pentru serviciile de inteligenţă în posibile implicări străine, motivul fiind numărul extrem de ridicat al străinilor care apăreau în regiune.