Traian Valentin Poncea este ofiţer de informaţii în rezervă şi a fost profesor la Academia Naţională de Informaţii. Este coautorul lucrărilor de specialitate “Spionajul ungar în Romania” şi “Istorie, geopolitică şi spionaj în Balcanii de Vest“, cu subtitlul “Originile, evoluţia şi activitatea structurilor secrete de informaţii în spaţiul etnico-geografic al slavilor meridionali. Iugoslavia versus România în războiul din umbră”. Anul trecut, profesorul Poncea a lansat o nouă carte, extrem de interesantă, despre tovarăşii de drum ai României, intitulată “Istorie, geopolitică şi spionaj la Dunărea de jos.” – “Serviciile de spionaj din Bulgaria şi problema Cadrilaterului. Istoric, evoluţie şi acţiuni în spaţiul românesc” (Editura Gutinul, Baia Mare, 2014). Profesor universitar doctor în specialitatea istorie, Traian Valentin Poncea a oferit specialiştilor această nouă lucrare ca parte a unui proiect mai amplu, de cercetare a activităţilor de spionaj ale ţărilor limitrofe României, în decursul timpului, asupra graniţelor comune şi a teritoriului nostru, informa Graiul Maramureşului după lansarea de la Baia Mare. Proiectul s-a născut în urmă cu 15 ani, când Traian Valentin Poncea era cadru didactic la Academia Naţională de Informaţii şi s-a materializat până acum cu primele două volume, despre Ungaria şi fosta Iugoslavie, publicate împreună cu generalul Aurel Rogojan şi urmate, momentan, de cel privind Bulgaria.

Lucrarea este structurată pe trei mari capitole. Primul dintre acestea tratează cadrul politic şi geostrategic al Bulgariei şi problema Cadrilaterului în raporturile româno-bulgare. Acest diferend a fost soluţionat iniţial în favoarea României, în 1913, la sfârşitul celui de-al doilea război balcanic, apoi în favoarea Bulgariei, prin tratativele de la Craiova din 1940 şi Tratatul de Pace de la Paris, din 1947, aminteşte Gazeta de Maramureş.

Cel de-al doilea capitol se referă la serviciile de informaţii din Bulgaria: elemente de structură informativă în perioada interbelică, metode şi procedee utilizate în culegerea informaţiilor, organele de informaţii (spionaj) şi contrainformaţii (contraspionaj) ale Bulgariei în perioada comunistă şi după 1989.

Cel de-al treilea capitol analizează acţiunile desfăşurate în România de serviciile secrete bulgare: angrenarea organizaţiilor revizioniste bulgare în acţiuni de natură naţionalist-iredentistă şi teroristă, structuri paramilitare bulgare (comitagii) ce acţionau pe teritoriul României sub patronajul serviciilor secrete de la Sofia, rolul serviciilor de informaţii şi al acoperirii acestora (Legaţia, comunităţile, bisericile şi şcolile bulgare din România) în organizarea unor acţiuni ostile ţării noastre în perioada 1913-1940. De asemenea, sunt trecute în revistă propaganda naţionalist-revizionistă bulgară în perioada interbelică desfăşurată între 1940-1989 şi deceniile de după 1989, „motivaţia” acestor acţiuni informative, unele particularităţi privind obiectivele, sarcinile şi direcţiile de acţiune urmărite de serviciile de informaţii bulgare în acţiunile lor îndreptate împotriva României până la intrarea simultană în NATO a celor două state şi acţiunile de propagandă antiromânească desfăşurate după 1989 de elementele revizioniste din Bulgaria, mai informează sursa citată.

Cele trei capitole sunt completate de anexe, în principal hărţi, şi de o bibliografie constituită din lucrări de specialitate, izvoare istorice, cronici, documente, atlase, dicţionare, enciclopedii, studii, articole, documente de arhivă, buletine documentare, rapoarte şi note informative.

Având în vedere că lucrarea nu se găseşte pe piaţă, portalul Ziaristi Online va publica în exclusivitate pentru cititorii noştri fragmente semnificative despre activitatea serviciilor de informaţii ale Bulgariei în România, în special după 1989:

         CAPITOLUL  III.5. Acţiuni informative desfăşurate în România de structurile informative bulgare după 1989

            III.5.1. „Motivaţia“ acţiunilor informative desfăşurate de către serviciile de informaţii bulgare în România

În contextul schimbărilor produse la noi în decembrie 1989, România a devenit un obiectiv important în planurile strategice ale spionajului bulgar, atât în planul investigării informative, cât şi al organizării unor acţiuni destabilizatoare vizând scăderea prestigiului ţării noastre pe plan internaţional, dar şi al scăderii potenţialului său economic şi al influenţei politice în zona balcanică.

• Contextul geopolitic şi social a constituit suportul factorilor favorizanţi ai acţiunilor derulate de serviciile speciale bulgare imediat după evenimentele din 1989, astfel:

– calitatea de stat vecin (cu o graniţă comună de 609 km, din care 139 km pe uscat şi 470 km pe Dunăre), din care decurg numeroase elemente ce au incidenţă asupra raporturilor bilaterale[1];

– apartenenţa succesivă, la un stat sau altul, a unor teritorii din sudul Dobrogei (Cadrilaterul), ca element ce favorizează emiterea unor teorii axate pe primatul etnic bulgar în zonă, resuscitând manifestări cu tentă naţionalist-şovină[2];

– existenţa minorităţilor: bulgară (puţin numeroasă, cca. 10.000 persoane) în România şi română (mult mai numeroasă, de peste 200.000 persoane) în Bulgaria (în Cadrilater, lunca bulgărească a Dunării, Podişul prebalcanic şi pe valea Timocului bulgar);

– existenţa unor proprietăţi, monumente istorice ori religioase ale unui stat pe teritoriul celuilalt;

– ponderea cultului ortodox şi coexistenţa celor catolic şi mahomedan în ambele ţări.

La recensământul populaţiei din 7 ianuarie 1992, în ţara noastră au fost înregistrate 9.935 de persoane de etnie bulgară, această minoritate având o pondere nesemnificativă din punct de vedere numeric. Concentrări mai importante se întâlnesc în Capitală şi în judeţele Timiş, Arad, Teleorman, Dâmboviţa, Călăraşi şi Giurgiu[3]. Etnicii români trăiesc în Bulgaria într-un număr incomparabil mai mare (circa 200.000 de persoane), fiind concentraţi în unele localităţi din fostul Cadrilater, precum şi în zona riverană Dunării, îndeosebi pe valea Timocului bulgăresc, dar şi în oraşele Vidin, Ruse şi Silistra.

Pe teritoriul României există mai multe imobile care au fost revendicate de partea bulgară. Între ele menţionăm: bisericile bulgare din Galaţi, Tulcea şi Brăila cu terenurile aferente, precum şi terenul fostei şcoli bulgare din Bucureşti, clădire demolată în prezent. În contrapartidă, statul român putea revendica liceul român din Sofia (cu biblioteca şi celelalte anexe), şcolile româneşti din Siliştea şi Smacov, bisericile româneşti din Vidin (una) şi Siliştea (două), castelul şi domeniile regale din Balcic şi circa 220 vile din aceeaşi zonă care au aparţinut Casei Regale ori unor oameni de cultură şi artă, scriitori şi pictori celebri (Victor Eftimiu, Ion Pilat, George Tattarescu etc.). Din păcate, guvernanţii de la Bucureşti, indiferent de culoarea lor politică, nu s-au implicat în acţiuni revendicative.

Existenţa unor biserici cu oficierea slujbelor în limba română în Bulgaria şi a celor de limbă bulgară în România precum şi a unor monumente istorice şi cimitire de o parte şi de alta a Dunării, care atestă o convieţuire şi un trecut comun constituie, de asemenea, un element cu anumită incidenţă pe linia activităţilor informative derulate în timp de serviciile de specialitate bulgare, mai ales în sfera propagandei care a vizat aşa-zisul primat al culturii bulgare în bazinul danubiano-pontic.

În prezent, acest aspect este exploatat conjunctural, îndeosebi în contextul curentelor panslavist şi ortodox, cu reverberări în tezele susţinute de cercuri naţionaliste din interiorul Bulgariei ori din diaspora. Aşa se explică şi dezinteresul părţii bulgare (în dezacord cu înţelegerile bilaterale), pentru conservarea unor monumente istorice de pe teritoriul său, monumente şi situri arheologice care atestă civilizaţia românească la sud de Dunăre (spre exemplu, vestigiile arheologice de la punctul Chiciu, din faţa municipiului Călăraşi sau numeroase biserici ctitorite de unii domnitori români la sud de Dunăre, ale căror nume au fost radiate atât din pisanie cât şi de pe portretul votiv). În schimb, atât în Bucureşti cât şi în majoritatea oraşelor de pe malul românesc al Dunării diverse societăţi sau asociaţii culturale bulgare au „plantat“ numeroase busturi (inclusiv în Parcul Herăstrău din Capitală) sau plăci comemorative (Turnu Măgurele, lângă hotelul Turris etc.), aparţinând unor personalităţi ale vieţii politico-culturale bulgare care s-au refugiat în România în timpul ocupaţiei otomane, beneficiind de ospitalitatea poporului român.

• derularea, de-a lungul timpului, a unor activităţi comune pe Dunăre[4], funcţionarea unor obiective economice româno-bulgare şi firme mixte şi asumarea de angajamente pentru proiecte industrial-economice sau de altă natură în contextul cooperării balcanice şi în „Piaţa Mării Negre“;
• similitudinile existente între Bulgaria şi România în ceea ce priveşte compoziţia demografică şi confesională[5], evoluţiile politico-sociale interne şi datele de ordin geostrategic, ca elemente ce potenţează interesul unor cercuri străine faţă de cele două state în contextul evenimentelor din Balcani şi implicit, influenţează poziţia acestora în relaţiile bi sau multilaterale.

În ceea ce priveşte elementele de ordin geostrategic care potenţează interesul cercurilor şi forţelor angrenate într-o nouă împărţire a sferelor de influenţă pentru zona balcanică şi cea a Mării Negre, subliniem mai ales faptul că atât Bulgaria, cât şi România coexistă într-o regiune cu o puternică încărcătură explozivă de ordin etnico-religios, supranumită, încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, „butoiul de pulbere al Europei“. Ambele state sunt vecine cu un focar generator de pericole care se poate extinde atât asupra propriilor teritorii, cât şi asupra întregului continent. Ambele ţări sunt situate într-o zonă de interes politico-strategic atât pentru S.U.A. şi N.A.T.O., dar şi pentru Federaţia Rusă, un centru de putere care nu trebuie neglijat sau bagatelizat (aşa cum procedează, din păcate, unii factori de decizie politică din România, inclusiv din sferele cele mai înalte). Cele două ţări au făcut, până de curând[6], obiectul unor proiecte de reîmpărţire a sferelor de influenţă, urmând să intre împreună în proiectata „Uniune a Statelor Ortodoxe“, în realitate în sfera de interese ce urma să fie controlată de Moscova. În acelaşi timp, ambele state, membre N.A.T.O., au fost vizate pentru extinderea dispozitivelor strategice ale Alianţei Nord-Atlantice, aici fiind amplasate o serie de baze militare americane[7], un rol deosebit avându-l şi controlul Dunării, „aorta europeană“ spre care gravitează tot mai mult, pe lângă interesele americane, şi cele ale Germaniei. De asemenea, dotările portuare şi premisele instituirii unor zone libere la Marea Neagră, dar şi pe cursul Dunării, sunt tot mai mult vizate atât de investitori, cât şi de cercuri militare din exterior, implicit de servicii speciale străine.

Mutarea frontierei N.A.T.O. cu 1.000 km la est, prin aderarea concomitentă a României şi Bulgariei la Organizaţia Atlanticului de Nord şi includerea celor două state în U.E., au produs mutaţii majore atât în relaţiile celor două state cu marele vecin de la răsărit, cât şi în raporturile bilaterale româno-bulgare, care s-au îmbunătăţit considerabil în ultimul deceniu.

(Va urma)

Traian Valentin Poncea

Exclusiv Ziaristi Online

Note

[1] Menţionăm, între altele, existenţa a 7 puncte de trecere a frontierei, cel de la Giurgiu-Ruse suportând un flux deosebit datorită amplasării sale pe axul celei mai importante rute terestre care leagă Europa de Asia, mai ales în perioada când situaţia din fosta Iugoslavie a făcut inutilizabilă ruta prin Niš-Belgrad. Mai nou, finalizarea podului de la Calafat-Vidin tinde să preia o mare parte a acestui trafic. Pe fondul noilor coordonate conferite de liberalizarea circulaţiei persoanelor, atât Bulgaria cât şi România s-au confruntat (şi se mai confruntă) cu factori de risc referitor la trecerea ilegală a frontierei, introducerea sau scoaterea de valori aparţinând patrimoniului ambelor state, a tranzitării armelor, muniţiilor, substanţelor explozive sau strategice, narcoticelor, dar şi persoanelor implicate în crima organizată şi în acţiuni informative (n.n.).

[2] În perioada derulării conflictelor din Transnistria, pentru susţinerea indirectă a pretenţiilor şi manifestărilor separatiştilor găgăuzi din sudul Republicii Moldova, în mijloacele de informare în masă din Bulgaria a fost insistent prezentată originea acestora (ca bulgari turcizaţi iar nu ca turco-tătari creştinaţi, cum sunt în realitate) în contextul tezei potrivit căreia întreaga Dobroge, inclusiv Delta Dunării ar fi fost locuite iniţial de bulgari, aspect aberant (n.n.).

[3] Localităţile cu oarecare pondere bulgară în România sunt: Brăneşti şi Popeşti-Leordeni (în proximitatea Bucureştiului), Valea Dragului, Băleni Sârbi (în judeţul Giurgiu), Izvoarele (în judeţul Teleorman), Dudeştii Vechi (în judeţul Timiş) şi Vinca (în judeţul Arad). Populaţia bulgară din Banat este preponderent catolică, în timp ce restul este ortodoxă (n.n.).

[4] Ca principale state ce deţin o parte importantă de ape teritoriale pe cursul inferior al Dunării, Bulgaria şi România au cooperat şi cooperează în Comisia Dunării, fiind membre active ale Convenţiei Dunării. Importante acţiuni de cooperare bilaterală s-au derulat sau sunt în curs de derulare cu privire la exploatarea şenalului navigabil, în materie de construcţii portuare, inclusiv privind exploatarea şi întreţinerea podului Giurgiu-Ruse, construcţia noului pod trans-danubian de la Calafat-Vidin (inaugurat în iunie 2013) ori a noului bac de la Turnu Măgurele-Nikopol, inaugurat în aprilie 2010 (n.n.).

[5] Din punct de vedere demografic şi confesional reţine atenţia faptul că ambele state, în proporţii diferite, prezintă similitudini raportate la existenţa mai multor minorităţi conlocuitoare, din care una dominantă: cea maghiară în România şi cea turcă în Bulgaria, antrenând astfel şi coexistenţa, alături de religia predominant ortodoxă în ambele state, a altor culte cu oarecare pondere (catolicismul, respectiv, protestantismul, în ţara noastră şi mahomedanismul, în ţara vecină). Aceast fapt a generat în ambele state situaţii conflictuale de natură etnico-confesională, conturând pericole potenţiale ce pot exploda în manifestări de natură naţionalist-separatistă, cu atât mai mult cu cât ambele minorităţi (maghiară şi turcă) deţin o anumită pondere în zone din proximitatea frontierelor cu „patriile-mamă“, respectiv Ungaria şi Turcia, ţări care se implică major, atât economic, cât şi politic, în susţinerea revendicărilor formulate de conaţionalii proprii. Existenţa minorităţii turco-tătare în România şi îndeosebi, bunele raporturi existente între aceasta şi populaţia majoritară, este receptată de autorităţile de la Sofia ca un element ce stă la baza consolidării relaţiilor turco-române, şi ca urmare nu este privită într-o lumină favorabilă. Din acest motiv, atât situaţia minoritarilor turci, cât şi raporturile româno-turce s-au aflat şi se află de peste un secol în atenţia serviciilor speciale bulgare (n.n.).

[6] Până la intrarea lor simultană în N.A.T.O. (n.n.).

[7] Bazele americane de la Mihail Kogălniceanu şi Deveselu, în România (n.n.).

Continuarea la Spionajul bulgar în România (II). Profesorul Traian Valentin Poncea: La Ruse a funcţionat un centru G.R.U. cu atribuţii pe întreaga zonă balcanică. EXCLUSIV Ziaristi Online

Citiţi şi:

• STUDIU. Insula Şerpilor – Un alt pământ românesc aflat sub stăpânire ucraineană (I). Prof. Dr. Traian Valentin Poncea
• STUDIU. Cum a fost furata Romaniei Insula Serpilor si de catre cine (II). Prof. Dr. Traian Valentin Poncea
• Exclusiv Roncea.ro: Ucraina vs Romania si problema Bugeacului, a Basarabiei “taiate” de la Basarabia. Prof. Dr. Traian Valentin Poncea