Urechismul exegetic al culturii de gazetă
– Scrisoare deschisă D-lui Cristian Tudor Popescu –
Stimate Domnule Popescu,
Vă mărturisesc dintru început că suma constatărilor asidue, reconfirmate pe parcursul multor ani, despre nivelul de inteligență, profesionalism și onestitate al presei autohtone, mă determină în general să-mi procur informații de pe cu totul alte canale decât cele mediatice oficiale. Așa se face că și producțiile dumneavoastră jurnalistice se înscriu de obicei în categoria celor pe care le consum doar circumstanțial, eventual la recomandarea expresă a unora dintre amicii cu suficiente resurse de timp pentru a decanta zilnic doza uriașă de deriziune ori abjecție a conținutului mediatic.
Astfel de amici mi-au semnalat (destul de tardiv, ce-i drept) înșiruirile de fraze pe care ați decis să le plasați pe site-ul gândul.ro la 8 martie a.c., sub titlul Evanghelia după Sfântâniță. Iisus și-a ținut mama la ușă. Firește, nimic din conținutul respectivului „produs de presă” nu l-ar fi recomandat drept demn de vreo atenție anume, dacă nu i-ar fi urmat, într-un interval scurt de timp, cel puțin încă trei „isprăvi” de identică factură, titrate Evanghelia după Sfântâniță. Iisus Vindecătorul și Iisus Îmbolnăvitorul (15 martie), Evanghelia după Sfântâniță. Păcătuiește la greu și iubește-L pe Dumnezeu (22 martie), respectiv Evanghelia după Sfântâniță. Dumnezeu a mințit, Diavolul a spus adevărul (29 martie).
Or, întrucât tocmai această recidivă în care perseverați neabătut vă subminează șansa beneficierii de circumstanțe atenuante, este deja oportun să vă atrag atenția, nu fără un larg zâmbet amical pe buze, asupra straniei voluptăți cu care vă reexhibați public ipostaza mai veche și deloc măgulitoare (astăzi exprimată, iată, inclusiv pe tărâm religios) de incorigibil diletant.
Domnule Popescu, insațiabilitatea pe care o manifestați în a compila haotic, incomplet și decontextualizat versete ale Sfintei Scripturi pentru a vă legitima în fața altora presupunerile umbroase despre ce este creștinismul, frizează deja notele unui umor pe cât de negru, pe atât de spumos. Interpretările biblice pe care le propuneți cititorului oferă un spectacol a cărui ilaritate poate deveni de la sine cea mai vie și convingătoare pledoarie pentru necesitatea orei de religie. De altminteri, iată că până și Franța neîmpăcat atee a sfârșit prin a înțelege utilitatea introducerii educației religioase în școli, după succesiunea de tragedii datorată aptitudinii unora de a înțelege și asuma texte spirituale în exact cheia și maniera dumneavoastră. Căci între saltimbancii de speță suburbană de la Charlie Hebdo și fanaticii scelerați care le-au aplicat dezinvolt „soluția finală”, există imense afinități de comprehensiune teologică și culturală, cu tulburătoare corespondențe în gândirea și scrisul domniei voastre.
Mă grăbesc cu sublinierea că nu-mi stă nicidecum în intenție să vă introduc, fie și pasager, în ceea ce ar ține de o elementară și indispensabilă cultură a hermeneuticii biblice. Oricum, discernerea straturilor multiple de semnificație ale referatului scripturistic (derivând din nivelurile literal, istoric, simbolic, duhovnicesc/spiritual), palierele lor de adresabilitate (în funcție de circumstanțe evenimențiale, situații de viață, trepte spirituale ale diverșilor receptori ai mesajului), natura relației dintre Biblie și Tradiție, contextul profund eclesial și liturgic al Scripturii, sunt doar câteva teme sine quibus non de prealabilă cercetare – sau cel puțin de atentă reflecție – pentru un dornic de întâlnire serioasă cu creștinismul. Gradul dumneavoastră de interes în acest sens este mai mult decât evident din însăși abordarea textelor, care vă și proiectează invariabil spre tentative de tălmăcire care i-ar face să roșească a invidie pe cei mai neșcoliți detractori ai lui Hristos.
De aici evidența inadecvării și inutilității unei polemici strict aplicate pe versetele în cauză. Dacă ați fi nutrit cea mai vagă intenție de a vă instrui, aveați la îndemână din primă instanță un veritabil munte bibliografic spre a o face. Până și varianta hiperfacilă a consultării spațiului internautic v-ar fi pus de îndată în posesia unor surse de învățare suficient de generoase pentru… nivelul la care dovediți că vă aflați. Cu o teribilă grandoare a suficienței și mulțumirii de sine, ați lăsat însă bufeurile vanității să vă joace hazlia festă a ipostazei de Coana Chirița – teolog. Pentru că tratamentul profund mistificator la care supuneți infatigabil evangheliile este proba irefutabilă a unei sinteze de impostură locvace și semidocție apodictică.
Pe de ală parte, superbia găunoasă a perorațiilor dumneavoastră „biblice” forțează blasfemia într-un mod care îmi amintește de comicăreala macabră a încercărilor unui fost coleg de facultate, dl. Remus Cernea, de a demonstra Comisiei Juridice a Senatului faptul că Sfânta Scriptură fundamentează homosexualitatea! Vă leagă intim același tip de amatorism cultural care, vai, îmi determina un alt vechi amic și coleg, dl. Emil Moise, să afirme recent, de la o respectabiă tribună: „nu am ce discuta cu popii, în afară de învierea nu-știu-cui, …și pun pariu că foarte puțini părinți ar face cerere pentru ora de religie”.
Domnule Popescu, simțul comun al creștinătății receptează nu doar caracterul ilicit al atitudinii și afirmațiilor dumneavoastră, ci în egală măsură pe cel flagrant jignitor. Ca mulți alți cascadori ai jurnalismului de circumstanță, vă bucurați însă de inteligența, imensul umor, noblețea sufletească și consecvența în a ierta necondiționat a creștinilor acestei țări. E limpede cât de apăsat vă bizuiți pe toleranța structurală a celor pe care altminteri îi demascați ipocrit drept fundamentaliști rigizi și primejdioși. Spre edificatoare comparație, vă propun un banal exercițiu de imaginație: la perspectiva câtor posibile insulte, amenințări, acte de violență sau chiar de terorism calificat v-ar fi expus (împreună cu întreaga redacție care vă găzduiește) decizia de a vexa public sentimentele religioase ale comunității musulmane? Și iarăși: ce linșaj moral și mediatic, cu neîntârziate consecințe financiare și eventuale implicații penale, ar fi putut genera o conduită similară față de conștiința comunității mozaice?
E anevoie de crezut că, alegând să defulați ofensator într-o direcție religioasă anume, ați acționat fără atente evaluări de risc. Deși indispus s-o recunoșteți franc, mizați fără emoții pe realitatea că reacția întoarcerii senine și tolerante a celuilalt obraz către ignobilii dumneavoastră scuipați v-o garantează exclusiv creștinismul. Oricât de cinică în substratul ei, vă voi lua această solidă presupoziție drept un măgulitor compliment pentru Biserică.
În altă ordine de idei, submediocritatea deconcertantă cu care obișnuiți să scrieți în general despre religie poate constitui pretextul perfect pentru readucerea pe tapet a unei teme constant neglijate: necesitatea formării și cultivării unor jurnaliști specializați în domeniile pe care se pronunță. Așa cum un trust de presă profesionist care-și respectă blazonul nu-i va tolera niciodată unui analist economic să scrie chiar orice despre teatru, unui analist politic – orice despre fotbal sau unui analist sportiv – orice despre filosofie, la fel de impardonabilă și descalificantă este editarea oricăror elucubrații despre Biblie, azvârlite pe hârtie (sau internet) de te miri ce inginer pasionat al filmelor și tenisului.
Tocmai inerția indolentă a gazetărelii de tavernă face ca în spațiul cotidianelor autohtone domeniul religios să fie lăsat literalmente la voia întâmplării, motiv pentru care, chiar și atunci când abordează subiecte creștine cu reală bună credință, ziariștii noștri fabulează copios, eșuând lamentabil. Devine imperioasă recrutarea în redacții a unor oameni de condei familiarizați măcar cu noțiunile elementare de teologie creștină, care să salveze media românească de ridicolul monumental al improvizației perpetue și în această privință. Totodată, o semnificativ mai mare credibilitate și coerență a discursului critic la adresa Bisericii s-ar obține dacă girul asumării pertinente a unui asemenea demers ar fi acordat jurnaliștilor care știu efectiv ce este Biserica. Altfel, rămânem pe mai departe în sfera infecundă a caragialescului văduvit de gust și de miză.
Cu deloc mult timp în urmă, fostul meu profesor și sincerul dumneavoastră amic, dl. Andrei Pleșu, remarca în rubrica sa din Adevărul, sub titlul Dezordini: „Sigur că oricine are libertatea să scrie ce vrea și să dăscălească pe oricine. E, totuși, o libertate care cere și nițică îndreptățire… Iar ca să ai această îndreptățire nu e suficient să crezi despre tine că ai criterii și judecăți infailibile, că ai constant opțiuni corecte, că ai mereu dreptate, că ești mereu plasat de partea cea bună. E nevoie și de oarecare isprăvi, de oarecare credibilitate. Altfel, recuperăm Cântarea României: singurii experți legitimi, în orice domeniu, sunt diletanții tuturor domeniilor”.
Pe firul aceluiași argument, Nae Ionescu observa, într-un articol a cărui lectură nu v-ar prinde rău deloc (Științificii și teologia, în Cuvântul, oct. 1937), că „e în viața omului o vârstă la care fiecare din noi știm tot. E vârsta clasei a VI-a de liceu”. Din nefericire, atunci când acest simptom tinde să-și transgreseze cu mult vârsta la care mai putea suscita înțelegere și simpatie concesivă, el devine apanajul stupidității crase, de obicei agresive și ahtiate de prim-plan cu orice preț. Arogându-și adesea un aer de solemnă superioritate, această specie de neghiobie reușește în chip fascinant să emane un gen de autoritate care epatează mase întregi de campioni ai deculturației. Vorba aceea: un sot trouve toujours un plus sot qui l’ admire.
În Bunul-simț ca paradox, Al. Paleologu surprindea magistral verva impostorului de a convinge că s-ar afla permanent la curent cu toate. Recurgând la inteligența sa șmecherească, „cu jocul ei combinatoriu, în vid, poate produce tot felul de pseudomorfoze teoretice și abstracte, iar respectivul ins, de obicei prea mulțumit de sine, ajunge ușor să treacă drept intelectual și gânditor, dar până la urmă nu se poate să nu-și dea mediocritatea pe față”.
Fără menajamente, îmi legitimați îngrijorător de frecvent senzația că răspundeți cu acuratețe profilului schițat în rândurile de mai sus. Iar atunci când nu o faceți riguros, izbutiți cel mult „performanțele” pe care le plasa indignat Noica sub denumirea generică de lăutărism: „deschiderea către multe lucruri deodată, dar fără suficientă acoperire și creativitate”, care rămâne în cel mai bun caz „expresia tipică a talentului fără responsabilitate, a inteligenței libere pentru că nu e grevată de suficientă cunoaștere”. Deși exponenții săi ar fi, așadar, farsorii cei mai inofensivi ai culturii, igiena intelectuală se pare că ne-ar impune, chiar și în ce-i privește, „să-i lăsăm în neantul profesiunii și destinului lor”. (Despre lăutărism).
Nu m-ar bucura să vă știu abandonat niciunei forme de neant, Domnule Popescu; dimpotrivă, sper cu toată cordialitatea să-mi puteți furniza cândva entuziasmul constatării că pretextele de meditație oferite aici vor fi slujit întrucâtva venirii dumneavoastră în fire. Pentru că, deocamdată, nici măcar porecla bășcălios-belicoasă de Sfântâniță, pe care v-ați asumat-o în imaginara dumneavoastră anticruciadă editorialistică, nu vi se potrivește defel. În vreme ce Diavolul este creditat cu strălucite competențe teologice, în materia aceasta dumneavoastră abia cochetați cu nivelul de ghetou. Ceea ce vă și explică negreșit opțiunea de a posta în prefața memorabilelor „comentarii biblice” evocate o poză care vă recomandă perfect ca obscur emanat al culturii de cartier insalubru. Hotărât lucru, ați fost inspirat. Fotografia selectată vă reprezintă cum nu se poate mai bine condiția de manelist al culturii. Sau de hip-hoper al teologiei.
Dar, în pofida a toate, nu fiți atât de sumbru pe cât o denotă noul dumneavoastră look. Nimic nu e pierdut, fie și la vârsta pe care o aveți. Vă stă încă la îndemână cu generozitate soluția salvatoare, pe care v-o și propun însuflețit de optimism: mâna pe carte, Domnule Popescu! Din jenă și de drag față de propriii cititori, nu neapărat din respect pentru Hristos, Care vă asumă și iubește necondiționat, deci dincolo de orice chestionări despre maturitate sau bun simț.
Mihai Stoian
Sursa: Ziaristi Online
