Motto: „Bibliotecarul, în afară de faptul că ştie,
are dreptul să umble prin labirintul de cărţi.
Singur el ştie să găsească şi unde să le pună la loc,
numai el răspunde de păstrarea lor.
Bibliotecarul le apără (cărţile), nu numai de oameni,
ci şi de natură, îşi închină toată viaţa lui
acestei lupte împotriva forţei uitării, duşmană Adevărului.”

(Umberto Eco)

Din amintirile unui bibliotecar din Biblioteca Centrală de Stat, actuala Biblioteca Naţională a României

Biblioteca Naţională a României a luat fiinţă în 1836, funcţionând cu suişuri şi coborâşuri până în anul 1901 când a fost desfiinţată definitiv.

Biblioteca Naţională nu a existat pentru Români timp de 54 de ani, până în 25 iunie 1955 când prin prin HCM nr. 1193 s-a înfiinţat Biblioteca Centrală de Stat, continuatoarea Bibliotecii Naţionale desfiinţată în anul 1901, recăpătându-şi numele de Biblioteca Naţională a României, după ianuarie 1990.

Într-un articol din „Cotidianul”, din iunie 2014, am prezentat un istoric al Bibliotecii Naţionale a României. Este bine ca acest istoric al BNaR să fie citit de câţi mai mulţi Români:

Cu toată perioada neagră din istoria culturii române, cele mai multe realizări ale BNaR au fost în această perioadă între anii 1955 – 1989, când Biblioteca Naţională a fost prima în toate! Aceasta, este adevărat, datorită singurului director adevărat pe care l-a avut BCS – BNaR, Angela Popescu – Brădiceni.

Se ştie că în România cenzura a fost realizată prin DGPT – Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949, după modelul Glavlit, instituţia sovietică. Astfel, vorbim şi în Biblioteca Naţională a României de Fondul de carte „S” – Fond Secret sau Fond Special, aşa cum era cunoscut. Este vorba de un Fond de publicaţii din Biblioteca Centrală de Stat, care era interzis publicului larg. Cărţi supuse unui control arbitrar, de fapt o cenzură, o manipulare care făcea ca un număr de publicaţii să fie interzise. Cărţi interzise, cărţi cenzurate dintr-un depozit aparte care până în anul 1990 nu erau la dispoziţia tuturor utilizatorilor ei, în Biblioteca Centrală de Stat, până când denumirea bibliotecii s-a schimbat în Biblioteca Naţională a României.

Rândurile mele despre Fond „S” sunt mai mult din amintirile mele, de bibliotecar în BNaR, din ceea ce am putut observa eu, din afara acestui serviciu, dar şi din povestirile altora, încercând să redau totul cât mai aproape de adevăr. Aşadar, nu este vorba de un studiu ştiinţific. În primul rând pentru că am fost bibliotecar începând cu sfârşitul anului 1968, adică la peste douăzeci de ani de după indicaţiile clare de cenzurare a cărţilor în biblioteci.

În anii ’70 viaţa în BCS – BNaR era mult mai relaxată datorită, aşa cum spuneam, directorului instituţiei, Angela Popescu – Brădiceni, om de o cultură cu adevărat care impunea şi politrucilor din Consiliul Culturii.

Deşi nu am fost membră a PCR, am simţit că viaţa de partid din BCS era destul de relaxată, chiar şi secretara de partid – deşi trimisă special ca să impună anumite norme de partid în Bibliotecă – se supunea de multe ori hotărârilor directorului Angela Popescu – Brădiceni.

Aceasta punea pe primul loc activitatea de biblioteconomie, venind an de an cu idei noi, cu modificări în organigrama BCS, impunându-se în întâlniri internaţionale prin profesionalism. O auzeam de multe ori pe Angela Popescu – Brădiceni spunând că nimic nu este mai grav decât prostia. „Să nu fim proști!”

Apoi, nu am fost răspunzătoare de acest fond de publicaţii „S”. În acest sector lucrau cei mai îndârjiţi membri ai Partidului Comunist Roman. În BCS la Fond „S” lucrau câteva persoane de sex feminin, cele mai acerbe membre ale PCR, dorind să dea şi impresia unei pregătiri profesionale ireproşabile.

Nu se afirma clar că ar fi fost cenzurate cărţile care intrau în fondul „S”, ni se spunea că era vorba de … un control al cărţii. Chiar dacă prin acest control, de fapt, erau blocate anumite cărţi, alese după criterii „bine stabilite”, existente într-o broşură cu norme şi dispoziţii.

Ar trebui ca în gestiunea BNaR să existe această broşură. Ar fi interesant de văzut astăzi un asemenea „document”. Pe lângă normele şi dispoziţiile precise se vorbea şi de nişte liste tipărite care veneau periodic din partea Consiliului Culturii şi care conţineau criterii de stabilire clară a publicaţiilor care trebuiau să intre în fond „S”. Consiliul Culturii, actualul Minister al Culturii şi Patrimoniului Naţional dădea indicaţii clare şi verifică intrarea cărţilor la „S”.

„Se ştia” şi „securistul” Bibliotecii, care deseori citea la Fond „S” sau împrumuta cărţi din acest fond de carte în interesul propriu.

Nu am auzit după anul 1968, după angajarea mea în BCS, despre o directivă de distrugere a cărţilor epurate de către Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor înfiinţată în 1949. Repet, tot datorită directorului Angela Popescu-Bradiceni. Am să repet mereu şi cred că în BCS au fost multe lucruri bune dincolo de „ochiul” vigilent al cenzurii la nivel de ţară tocmai datorită acestul director.

În regimul comunist, Angela Popescu-Bradiceni a fost directorul care a pus bazele primei biblioteci a României, Biblioteca Centrală de Stat, în anul 1955 şi Biblioteca Naţională îi datorează multe chiar şi astăzi. Este vorba de o personalitate culturală şi care datorită studiilor umaniste serioase a „ţinut cu dinţii” la anumite principii. Ea îşi făcea munca de bibliotecă, reuşind să facă o mare Bibliotecă, îndeplinind numai anumite acţiuni comandate, pe care nu le putea amâna la infinit sau nu putea convinge de inutilitatea lor domeniul Bibliotecii Centrale de Stat. Dovada ar fi şi numărul relativ mic din Fondul Secret, circa 30.000 Unităţi Bibliografice (UB) existent în anul 1990!

*

Erau criterii generale pentru fondul „S”, aşa cum ar fi toate cărţile care descriau puterea sovietică, despre duşmanii comunismului, contra-revolutionari, condamnaţii din procesele politice, cei care au murit ridicându-se împotriva stabilirii comunismului în România, despre Transilvania, tot ce însemna iredentism, revizionism, şovinism, despre nazism, despre monarhie, discursurile regelui Carol al II-lea, nu trebuia să se ştie nimic despre regalitate sau țar, cărţile religioase, cărţi despre cultele interzise în România, penticostali, martorii lui Iehova, cărţi despre pornografie, lesbianism, homosexualitate, sex, erotism, droguri.

Toate publicaţiile cu şi despre membrii partidelor fostelor partide de dinainte de 1948 erau interzise, precum şi tot ce se scria despre mareşalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu dar şi despre Maria Antonescu, soţia mareşalului.

Pe lângă aceste criterii, aşa zis generale, erau şi altele, care ne apar azi mult mai aberante. Este vorba de publicaţii care dacă aveau şi numai un cuvânt sau numai câteva fraze despre obârşia Românilor, despre teritorii, graniţe, Basarabia, Cadrilater, toate erau trecute la „S”.

Numai dacă exista un singur cuvânt precum monarhie, sau era menţionată „Doina” lui Eminescu, să zicem, într-o enumerare de poezii – Eminescu, totul mergea la „S”. Dacă exista şi o singură frază despre binefacerile Occidentului, cartea respectivă trecea la „S”. Dacă într-o revistă era un articol care ar conţine un cuvânt rău despre regimul din România, revista respectivă era imediat trecută la fond „S”.

Astfel, era la Fond „S” şi Simion Mehedinţi – marele geograf numai pentru că vorbea de fostele graniţe, teritoriile pierdute în 1940, existau hărţi cu acestea în cărţile sale.

Era la fond „S” opera monumatala a lui G. Călinescu „Istoria literaturii Romane dela origini până în prezent”, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941.

Existau la Fond „S” toate volumele de Istorie a Românilor ale marilor noştri istorici, Nicolae Iorga, Alexandru D. Xenopol, Constantin C. Giurescu.

Erau la „S” marii noştri scriitori care aveau opera ciuntită, pentru o poezie, precum, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Radu Gyr, Mircea Vulcănescu, Nichifor Crainic, etc.

Dacă un scriitor, în urma vizitei în Occident, nu se mai întorcea în România, toate operele lui erau trecute imediat la „S”. Şi au fost câţiva care trebuiau cunoscuți.

*

Depozitul fondului „S” era în afara sediului Bibliotecii Naţionale din strada Ion Ghica nr. 4, având şi Catalog separat de Catalogul General al BNaR. Acest depozit de fond „S” se găsea în Bucureşti, la subsolul barului „Atlantic” din centrul orașului Bucureşti.

În depozitul acela mişunau şobolanii încât colegele care lucrau acolo trebuiau să meargă printre rafturi bătând din picioare, plesnind cu câte o line în rafturi ca să-i sperie pe intruşi. Cu toate acestea le mai sărea în faţă câte un şobolan, mai speriat chiar decât bibliotecarele noastre, probabil „îngrozit” şi el de minunăţiile care zăceau pe rafturi fără a putea fi cunoscute de Români din cauza cenzurii comuniste venită de după 1948.

La acest depozit, erau desemnate ca depozitare, bibliotecare cu studii superioare care lucrau în condiţii îngrozitoare, fără lumină de zi, fără aerisire şi cu „musafiri” nepoftiţi, şobolanii. A se înţelege că aceste bibliotecare primeau cărţile repartizate pentru acest fond de cărţi de către colectivul specializat care tria, cenzura …

Cărţile depozitului Fond „S” au fost aduse în 1990 în sediul BNaR din Ion Ghica nr. 4, dar mre parte din ele erau ronţăite de şobolani, mucegăite, în mare parte, distruse.

Notarea cărţilor care făceau parte din Fondul secret aveau fie un „S” scris cu un creion de culoare roşie lângă cota cărţii, fie litera a mic de mână, tot lângă cota cărţii. Nu cunosc raţiunea acestei notări, cu „a“.

Cărţile intrate în Depozitul General aveau fișă în Catalogul general al BCS, iar dacă după „controlul” cărţii erau eligibile pentru Fond „S” rămâneau pe loc, în depozitul general şi primeau notaţiile de Fond „S”. Astfel, văzând notaţia de lângă cota cărţii, depozitarele nu dădeau cititorilor aceste cărţi, în caz că erau cerute.

Din când în când, cota fiind găsită în Catalogul general, depozitara mai scăpa către cititori câte o carte de fond „S”, din greşeală, la numărul mare de sute de cititori zilnic în BCS. La restituire, depozitara vedea ce greşeală făcuse şi venea să discute cu custozii să păstreze secretul… secretul fericirii unui cititor care apucase să vadă o carte interzisă.

În Catalogul Topografic – evidența clară a oricărei biblioteci, deci şi a Bibliotecii Naţionale, pe spatele fișei tipărite, de catalog clasic – are atât lângă cota cărţii, dar şi alături de numărul de inventar, această notare ”S” sau ”a” mic de mână.

Regretul meu este că din Biblioteca Naţională a României nimeni nu s-a gândit în toţi aceşti ani de după 1990, la realizarea unui material despre fondul „S”. Ar fi fost un studiu interesant, ar fi fost o bibliografie mare şi bună, dar, din păcate, cursul Bibliotecii Naţionale de după 1990 a fost grav deturnat …

Din păcate, şi astăzi, în anul 2015 Biblioteca Naţională a României are milioane de publicaţii fără acte financiar-contabile, iar peste un milion de cărţi, deşi sunt catalogate nu pot fi servite publicului larg şi BNaR nu are un catalog on-line complet.

Întrucât, în anul 2015, atâtea publicaţii, cărţi, reviste, ziare, etc. nu se pot consulta de către utilizatorii de astăzi, fără să greşesc, pot spune că încă în România exista milioane de publicaţii la „S”.

Milioane!

Un Fond „S” implicit şi mult mai arbitrar şi eficace în im-prostirea Românilor, decât acel Fond „S” care îi „ferea” pe Românii (intelectuali autentici) de a afla adevărul. Oricum, aceştia aflau ceea ce îi interesa…

Circulau între noi, cărți, articole, poezii, care erau la „S”. Uneori și fotografii despre România sau conducătorii ei surprinși în anumite ipostaze. Circulau între noi, cumpărând aceste materiale care erau scoase, fie la mașina de scris, fie într-o formă de xerox rudimentar. Ne bucuram că puneam mâna pe așa ceva, le duceam acasă și pentru familie.

În acea perioadă, în Biblioteca Centrală de Stat circula într-o formă de xerox primitiv „Istoria literaturii Romane dela origini până în prezent” de G. Călinescu, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru literatură şi artă, 1941. Deţin chiar eu din perioada fondului „S” un exemplar din Istoria literaturii din 1941, a lui G. Călinescu.

Un alt exemplu: soţul meu, cititor înverşunat a putut citi într-un an întreg, 1976, toate volumele de Istorie a Românilor ale lui Iorga, Xenopol, C. C. Giurescu, pe care i le-am putut scoate din depozitul fondului „S” . Prin aceasta doresc să spun că atmosfera din BCS de după 1970 era propice cititului, puteam păcăli vigilenta celor de la „S” …

Fondul „S” din BCS – BNaR era în anul 1990 de maximum 30.000 UB.

*

Acum, în anul 2015, „Fondul S” – implicit, neoficial – este de milioane de cărţi! Publicaţiile fondului „S” de dinainte de anul 1990 se puteau consulta în urma unei cereri, astăzi în 2015 nu există această posibilitate. Când era cenzura mai mare?

Şi înainte de 1990 exista o scuză, prostia comunistă, indicaţii date de politruci, astăzi cum putem explica această „cenzură” modernă ? În mod sigur, exista politruci de Stil Nou, ascunşi bine …

Sunt multe greşeli, lipsuri, mari disfuncționalități şi astăzi în Biblioteca Naţională a României. Iar scuza de astăzi că nu sunt angajați mai mulți, pentru mine, o frază arhicunoscută din timpul perioadei comuniste nu este valabilă.

De ce nu se angajează? Ce au făcut directorii ca să aibă mai mulți salariați? Nu se știe!

Toată lumea se vaită ”Nu avem oameni!” Cu văitatul nu se rezolvă problema personalului într-o bibliotecă națională în secolul 21. Și aici suntem depășiți de toate țările Europei, chiar și de cele din fostul lagăr socialist. Cum se întâmplă acest lucru numai în România?

Chiar legat de acest Fond „S”. În 1990 toate publicaţiile fondului „S” au fost introduse în depozitul general. Perfect. Un lucru bun. Dar, multe fișe de catalog de Fond „S” nu existau în catalogul general. Cum publicaţiile şi-au căpătat locul în depozitul general, sunt multe cărţi care neavând fișă în catalogul general chiar dacă sunt la un loc cu toate cărţile, nu ai cum să găseşti fișa unora dintre cărţile din fondul „S”. Nu se poate găsi cota cărţii chiar dacă există cartea dorită, din fostul fond „S”, în depozitele BNaR. Deci Fondul „S” Comunist este în continuare, iar Fondul „S” Democratic este şi mai mare, mult mai mare …

Cum am mai spus au fost două situaţii:

1. Cărţi care erau deja în depozitul general şi care prin „S” sau „a” lângă cota cărţii NU se serveau cititorilor.
2. Cărţi care de la început au fost repartizate fondului „S” , având fișa de catalog în catalogul special al fondului „S”, fără a se dubla cu o fişă şi în catalogul general.

Ori, sigur cărţile au intrat în depozitul general, dar catalogul special al fondului „S” s-a „distrus” după mutarea în noul sediu şi este clar că anumite cărţi pe care le-am bănui ca existente în BNaR nu mai avem cum să le găsim!

Ar mai fi fost o posibilitate de găsire a tuturor cărţilor Bibliotecii, inclusiv a cărţilor din Fond „S” prin consultarea Catalogului Topografic, ştiindu-se că singura evidență clară a tuturor publicaţiilor Bibliotecii o constituie Catalogul Topografic. Ori, nici acesta nu există, cel puţin, nimeni nu mai ştie de el.

Şi atâta timp cât tot existentul BNaR nu este în on line şi aceste cataloage nu se mai găsesc, gestiunea Bibliotecii Naţionale a României este pierdută pe vecie. UN FOND „S” DE MILIOANE DE PUBLICAŢII LA BIBLIOTECA NAŢIONALĂ A ROMÂNIEI ÎN ANUL 2015!

Toate acestea se întâmplă din cauza lipsei de EDUCAŢIE! Un popor educat e mai deştept nu numai pentru el, ci pentru ţara lui. Ori, Biblioteca ajută la educarea unui popor. Alături de Învăţământ, Biblioteca Naţională ar schimba faţa României dacă i s-ar acorda atenţia şi sprijinul necesare.

De aceea şi rolul Bibliotecii Naţionale a României, cu un sediu nou, destinat unui biblioteci naţionale nu ar trebui să se rezume la întâlniri de tot felul neglijându-şi principalele functiii descrise în Legea 334 2002 actualizata, Legea bibliotecilor.

„ART. 12 Biblioteca Naţională a României îndeplineşte următoarele funcţii specifice:

a) prezervă, conservă, cercetează, dezvoltă şi pune în valoare documentele deţinute în colecţiile sale;
…
c) identifică, colecţionează, organizează, conservă şi pune în valoare Fondul Romanica, alcătuit din tipărituri şi alte categorii de documente apărute în străinătate, referitoare la România, la poporul român şi cultura română, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate;”

Chestiuni identice scrise şi pe site – Biblioteca Naţională a României – Misiunea Bibliotecii Naţionale a României: „Biblioteca Naţională a României are ca misiune identificarea, dezvoltarea, organizarea, conservarea, cercetarea, comunicarea şi punerea în valoare a patrimoniului documentar naţional, precum şi a fondului Românica, fond ce reuneşte documente apărute în străinătate, referitoare la România şi la poporul român, publicaţii ale autorilor români apărute în străinătate în orice limbă, publicaţii în limba română ale autorilor străini apărute în străinătate”.

Vali Constantinescu, bibliotecar în Biblioteca Naţională a României timp de 42 de ani, aproximativ 21 de ani înainte de 1990 şi tot vreo 21 de ani după 1990

În continuare voi da câteva titluri de studii serioase ale unor persoane de un înalt profesionalism care s-au documentat şi au făcut un lucru extraordinar în acest domeniu care nu trebuie să rămână necunoscut. Face parte din istoria Culturii din România şi trebuie cunoscut şi pentru a şti ceea ce a fost dar şi pentru a nu mai repeta. Oare, se poate să nu mai repetăm? Să învăţăm din greşeli?

1. IONUŢ COSTEA, ISTVAN KIRALY, DORU RADOSAV: Fond Secret. Fond „S” Special. Contribuţii la istoria fondurilor secrete de bibliotecă din România – Studiu de caz. Biblioteca Central Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca EDITURA DACIA CLUJ-NAPOCA 1995, 362 p.

Aici există şi descărcare gratuită a cărţii lui Ionuţ Costea, Istvan Kiraly, Doru Radosav : FOND SECRET FOND „S”

2. LILIANA COROBCA – „Controlul cărţii. Cenzura literaturii în regimul comunist din România“, Polirom Editura Cartea Românească, 2014, carte în format digital, e-book pe care o aveţi aici.

3. ISABELA VASILIU-SCRABA ne prezintă rezumatul cărţii «Gândirea interzisă. Scrieri cenzurate. România 1945-1989» coordonator Paul Caravia, prefaţa Virgil Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2000, sub un titlu sugestiv, O NOUĂ RUBRICĂ A CENZURII. Spunea autoarea de la început că este vorba de « Manevre de subminare a identităţii culturale romane prin liste de cărţi interzise după 1945 de ocupantul sovietic. Memorie culturală «contaminată»: cenzura într-o carte divulgând cenzura. Intoleranţii adoră toleranta celorlalţi şi abuzează sistematic de ea (apud. Lucian Blaga)».

4. Monica Gheţ, Sub semnul lui Creon. Cenzura între spaţiul public şi spaţiul privat din România

5. Din COROBCA’S BLOG, Puteam citi despre instituţia cenzurii în diverse țări, în Bulgaria unde se numea Glavlit, la fel ca în URSS, în Cehoslovacia.
Cititm şi despre cenzura din România, despre cartea „Epurarea cărţilor în România. Documente (1944-1964)”, Liliana Corobca , Ed. Tritonic, 2010, despre Pavel Reifam (1923-2012) şi cartea electronică „Din istoria cenzurii ruseşti, sovietice şi postsovietice” , un curs universitar ţinut masteranzilor şi doctoranzilor filologi din Tartu în perioada anilor 2001-2003, după cum suntem informaţi din acest Blog, despre Decret-Lege nr. 364 din 2 mai 1945. Iată un fragment din acesta:

„Comisia pentru aplicarea Art. 16 din Convenţia de Armistiţiu, a decis până la 1 August 1945 scoaterea din circulaţie a publicaţiilor enumerate în această broşură {Publicaţiile scoase din circulaţie până la 1 August 1945, Bucureşti, Ministerul Propagandei, 1945, pp. 3-6. }, care serveşte tuturor librarilor, chioşcarilor, debitanţilor şi bibliotecarilor din întreaga ţară, drept călăuză pentru a proceda la imediata îndepărtare din comerţ şi din uzul public al cărţilor, revistelor, hărţilor, precum şi al diferitelor reproduceri grafice ori plastice, care contravin bunelor relaţii dintre România şi Naţiunile Unite, conform legii nr. 364 din 2 Mai, publicată în Monitorul Oficial Nr. 102 din 4 Mai 1945 …”

Sursa: Ortodoxia Tinerilor via Ziaristi Online

Vedeţi şi: Strigatul de jale si disperare al unei bibliotecare timp de 42 de ani la Biblioteca Nationala a Romaniei (Samsung)