Eminescu şi tragismul existenţei sale în viziune academică

 „Care sunt legile de care ascultă renaşterile, redescoperirile, ocultările de asemenea, îndepărtarea şi reevaluarea unui text despre care am vrea, cu naivitate, să credem bizuindu-ne pe o semnătură sau o instituţie, că rămâne acelaşi, identic constant sieşi?”

Jacques Derrida

            În sfârşit, iată că la aproximativ un an de la apariţia cărţii „În apărarea lui Eminescu”, ediţie îngrijită de Gheorghe Sărac şi tipărită la editura Biharia internaţional 2014*, în care se tranşa definitiv dilema bolii şi morţii poetului nostru naţional, o altă carte vede lumina tiparului, carte care, prin vocea unor personalităţi academice, încearcă un răspuns la aceiaşi dilemă biografică privind viaţa şi moartea celui mai mare creator de cultură pe care l-a zămislit poporul român. În sfârşit, se poate spune că evenimentul editorial implică o atitudine de la al cărei nivel se aşteaptă o lămurire, fără echivoc, a ceea ce a însemnat adevăr sau mister în existenţa zbuciumată şi dramatică a marelui nostru poet. Este vorba de cartea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor” apărută la editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă în ianuarie 2015**, popularizată intens pe toate canalele massmedia de însuşi iniţiatorul acestui demers, academicianul Eugen Simion şi concepută ca un eveniment dedicat împlinirii a 165 de ani de la naşterea geniului culturii noastre.

De data aceasta două structuri academice îşi dau mâna pentru a duce la bun sfârşit această nobilă intreprindere în ideea, la fel de nobilă, de a face lumină într-un domeniu atât de disputat cum este cel al eminescologiei, al cărui obiect de studiu a fost şi este tocmai abordarea existenţială a fenomenului eminescian. Este vorba de Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, structură a cărei vechime este de 17 ani (fondată în 1998), de Eugen Simion cu scopul declarat de a armoniza relaţia dintre ştiinţă şi artă şi, Academia de Ştiinţe Medicale, condusă de Irinel Popescu, a cărei vechime se apropie de 80 de ani (fondată în 1937), care încearcă, prin antrenarea câtorva personalităţi, conturarea unei poziţii clare privind cauzele sfârşitului prematur a lui Eminescu.

De acord întru totul cu opiniile distinşilor academicieni Eugen Simion şi Irinel Popescu care, argumentând şi prefaţând volumul menţionat, deplâng extremele în abordarea existenţei lui Eminescu ca om, deşi nu se abţin în a reda şi a insista asupra a ceea ce posteritatea i-a pus în sarcină poetului, la modul nedrept şi chiar tendenţios, cu scopul nedeclarat de a limita sau exagera anvergura operei şi personalităţii sale (pg 7). Una din aceste extreme a fost şi abordarea maladiilor eminesciene.

Nu insistăm asupra acestor aspecte, dar nu putem trece cu vederea faptul că cei care l-au aşezat pe poet în această postură au fost tocmai membrii cinstitei bresle a criticilor literari care, ajutaţi de o eroare medicală in diagnosticul si tratamentul bolii, au deschis calea fanteziilor, prin răstălmăcirea nu tocmai binevoitoare a mesajului uman, cultural şi politic pe care acest om, într-o viaţă indecent de scurtă, a reuşit să-l transmită nu numai românismului, ci umanităţii în general. Aceste răstălmăciri au deschis o adevărată cutie a pandorei, alimentată în bună parte de aceiaşi breaslă a criticilor, parte dintre aceştia găsind mai atractivă tragedia ultimilor şase ani din viaţa poetului, decât însăşi opera lui. Mai mult, această abordare a avut darul de a alimenta „fanteziile” şi prin faptul că însăşi interpretarea operei eminesciene a fost una incompletă şi chiar trunchiată, în funcţie de conjuncturile politice ale epocilor ce s-au scurs de la moartea sa, sau în funcţie de viziunea politică a criticului în cauză (1).

Însăşi reproducerea în facsimil a celor 14.000 de pagini de manuscris cuprinse în 37 de volume, editate prin strădania lui Eugen Simion, se dovedeşte a fi una incompletă, pentru simplul fapt că îi lipseşte evaluarea academică de felul celor de care au avut parte operele lui Goethe, Shackespeare etc… în ţările lor. Marea deficienţă a acestei restituiri rezidă tocmai în lipsa interpretărilor critice înregistrate de-a lungul timpului, în absenţa asocierii lecţiunilor tematice, în sfârşit, în lipsa transpunerii în limbaj modern a textelor eminesciene şi a încadrării temporale în spiritul epocii în care au fost create, lăsând astfel un câmp larg interpretărilor de tot felul, chiar fanteziste uneori, mai ales din partea detractorilor şi răuvoitorilor.

Este de asemenea greu de înţeles, atitudinea înţelegătoare pe care o arată distinsul academician celui care, dintr-o „eroare scuzabilă” (pg 12) dar printr-o naraţiune atractivă, pune pe fruntea luceafărului culturii noastre, cu o convingere categorică şi de nezdruncinat, cel mai abominabil stigmat, acela de demenţă luetică, deşi, ştiinţa medicală depăşise demult etapa presupunerilor în materie de boală luetică (2).

Exploatând la modul oneros suferinţa nefericitului poet, în perioada cea mai critică a vieţii sale (vezi: Agonia morală şi moartea), George Călinescu îşi menţine aserţiunea cu intenţia disimulată de a-i pune la îndoială opera, de a-i arunca în derizoriu mai ales opera politică şi a-i nega cu desăvârşire creaţia ultimilor şase ani, perioadă care, deşi mai puţin productivă, după cum se ştie, păstrează în esenţa ei expresia şi valoarea spiritului eminescian,.

Încercând un raport onest între realitate şi ficţiune, în ceea ce priveşte biografia eminesciană, nu cred că fantezia călinesciană este mai puţin scuzabilă decât aceea a eminescologilor, în aşa zisele „maladii imaginare” pe care autorii cărţii încearcă să le taxeze cu o doză sesizabilă de umor (3). Ba tindem să credem că după modul cum abordează viziunea călinesciană, atitudinea prefaţatorilor şi contributorilor acestei cărţi seamănă foarte mult cu maniera în care a fost impusă biografia eminesciană, concepută de „cel mai important biograf al său”, care a avut şi are menirea expresă de a promova cele ce am afirmat mai sus, de vreme ce „constituie opera clasică fundamentală dedicată biografiei poetului naţional”, este considerată un „adevărat model pentru toţi istoricii literari” şi „ea face parte din bibliografia şcolară obligatorie” (vezi coperta IV din „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G Călinescu, Ed Saeculum I O, 1995), ca să nu mai vorbim de faptul că în acelaşi scop a fost tradusă în mai multe limbi de circulaţie internaţională.

Astfel, traducerea în limba germană de exemplu, avea să şocheze pe unul din marii noştri români, Ovidiu Vuia, neuropatolog de talie europeană şi om de litere trăitor în Germania (4,5), care se va dedica cercetării patografiei eminesciene şi va elabora două cărţi de referinţă în acest domeniu (Misterul morţii lui Eminescu şi Despre boala şi moartea lui Mihai Eminescu – studiu patografic, 1996 şi respectiv 1997), pe care Eugen Simion îl aminteşte doar în treacăt, ca şi pe Ion Nica de altfel (autorul cărţii; Eminescu – structură somatopsihică, 1972) (6), ambii figurând printre cei „dornici să elucideze misterul ce înconjoară încă dispariţia unui poet”, ceilalţi fiind doar „urechişti”, pentru că dacă fantezia lor nu este de-a dreptul condamnabilă, este cel puţin de neluat în seamă, adaugă într-o manieră maliţioasă distinsul academician (pg 8). De altfel, parcurgând cu atenţie argumentările specialiştilor care contribuie la alcătuirea acestei cărţi, se observă, fără multă greutate, că sursa documentară principală o constituie tocmai cărţile acestor doi autori, la care se adaugă cartea lui Gheorghe Sărac, amintită mai sus şi consideraţiile lui Theodor Codreanu din cartea sa „Eminescu, martor al adevărului” ed Scara, Buc, 2004 (7).

Am mai face remarca că George Călinescu, deşi a avut la îndemână o bibliografie bogată, s-a dovedit a fi extrem de selectiv şi părtinitor, persistând în a-l prezenta pe Eminescu într-o viziune proprie, destul de nefavorabilă, interesat fiind probabil din varii motive de care ne-am ocupat în altă parte (8). Cu totul de acord cu poziţia argumentatorului când spune „nu mi-au plăcut şi nu-mi plac nici azi indiscreţiile memorialiştilor atunci când vorbesc mult despre suferinţele lor biologice şi beteşugurile altora” (pg 10), dar apreciază cu o înţelegere aparte indiscreţia de-a dreptul grosolană a lui Călinescu care-l prezintă pe Eminescu ca o fiinţă jalnică, incapabilă de aşi ordona viaţa, trăind într-o mizerie pestilenţială (mai ales în capitolul „Gazetarul Eminescu”), nu rareori persiflând şi chiar dezavuând ceea ce Eminescu preţuia cel mai mult. Am aici în vedere, printre altele, relaţia poetului cu Veronica Micle, devenită etalonul naţional al cuplului romantic, de notorietate astăzi, mai ales după publicarea în 2000 a corespondenţei dintre cei doi, necunoscută până atunci, dar intuită de Dimitrie Vatamaniuc la vremea sa (9).

Dar ceea ce este şi mai condamnabil pentru „cum crede un mare critic” (G Călinescu n.n.) despre „otrava din sânge” este faptul că marele critic rămâne la probabilitatea diagnostică a contemporanilor lui Eminescu deşi, începând cu anul 1905, cauza bolii avea să fie cunoscută prin descoperirea agentului etiologic a presupusei maladii de către Schaudin şi Hoffmann, ba mai mult, în perioada când Călinescu îşi pregătea ultimele ediţii ale biografiei poetului, boala era pe cale de a deveni istorie şi, prin urmare, se cunoşteau suficiente detalii pentru a infirma cu certitudine existenţa luesului în patografia lui Eminescu (10).

Acest aspect îl va frapa chiar şi pe Vladimir Beliş (unul din contributorii cărţii) atunci când mirat afirmă „ceea ce surprinde însă, nu este netemeinicia diagnosticului de afecţiune luetică, ci faptul că la 40 de ani după moartea lui Eminescu, cel care-i povesteşte viaţa şi care, evident nu are cunoştinţe medicale, nu apelează la specialiştii care, bazaţi în acel moment pe noi date medicale privind clinica şi serologia bolii, ar fi putut să-i inducă cel puţin o urmă de îndoială cu privire la diagnosticul proferat cu hotărâre în scrierile sale” (pg 142)

Oricum, Eugen Simion dovedeşte prin argumentul său că îmbrăţişează teoria călinesciană, dezvoltată în „Agonia morală şi moartea” poetului, când se referă la istoria maladiilor „reale sau imaginare care au răpus spiritual un mare poet la 33 de ani şi fizic, la 39” (pg 12), deşi afirmă mai la vale că poetul „înţelege că suferinţa face parte din destinul său. Şi-o asumă cu sinceritate şi o luciditate care n-am putea spune, acum, decât că amândouă arată o adâncă, tulburătoare şi firească anxietate omenească” (pg 13). Înţelegere? luciditate şi sinceritate? sunt aspecte care în nici un caz nu se regăsesc în demenţa luetică pentru care pledează Călinescu. Aşa încât, în numele echităţii şi adevărului trebuie să înţelegem faptul că Eminescu nu are nevoie de compasiune, ci de adevăr. Adevăr pe care el însuşi l-a iubit dureros în toată existenţa sa (unde vei găsi cuvântul/ce exprimă adevărul ?).

Ori această ambiguitate în abordarea problemei bolii şi morţii lui Eminescu, nu ar trebui să se regăsească în discursul domnului Eugen Simion, dacă argumentaţia distinşilor săi colaboratori întru alcătuirea cărţii ar fi avut darul să-l convingă de eroarea călinesciană.

Şi mai curioasă pare dilema argumentatorului, ca şi a prefaţatorului cărţii de altfel, atunci când se întreabă la unison, la ce ar ajuta „aceste precizări venite la peste 100 de ani”? (pg 12) şi conchid, tot la unison, că „nu schimbă nimic esenţial în ceea ce priveşte opera” dar „pune capăt speculaţiilor”. Noi credem că ar trebui să fie cu mult mai mult decât atât, pentru că în faţa unei opere de dimensiunea celei eminesciene, pentru cultura noastră şi nu numai, orice cititor sau cercetător are minima curiozitate de a afla cine este de fapt autorul. Ori autorul nu poate fi decât de nivelul, sau la nivelul operei sale şi nu o jalnică figură urgisită de soartă şi de propria-i existenţă.

Mai mult, pentru cultura noastră şi pentru noi ca naţiune, Eminescu a fost, rămâne şi va fi un simbol al românismului şi ca orice simbol trebuie să fie imaculat, chiar dacă existenţa concretă nu a fost una prea fericită. Îmi face plăcere să citez aici ceea ce Elis Râpeanu spune cu convingere în Eminescu are dreptul la adevăr (din cartea În apărarea lui Eminescu) „el a fost contemporanul urmaşilor, este contemporanul nostru şi va fi contemporan cu acei români care se vor naşte peste sute de ani”. Ori cred că nici domnului Eugen Simion nu i-ar place ca simbolurile noastre naţionale să fie maculate, fie chiar şi de un Călinescu, aşa cum cred că nu i-ar place ca tricolorul nostru să fie târât în noroi, sau imnul nostru naţional să fie maculat de dezacorduri şi disonanţe.

Trebuie să facem precizarea că ambiguitatea în atitudine a domnului Eugen Simion ne este cunoscută şi dintr-o altă situaţie, când a trebuit să se pronunţe în privinţa marelui nostru savant Nicolae C Paulescu, într-o replică „Cazul Paulescu” publicată în revista Cultura a lui Augustin Buzura, în care ar fi fost de dorit o atitudine mai tranşantă şi mai categorică în apărarea ştiinţei şi culturii noastre din poziţia sa de atunci (11).

Şi în cazul de faţă situaţia este asemănătoare, mai ales acum când „nişte medici pricepuţi şi oneşti” (pg 12) s-au pronunţat de o manieră categorică într-o problemă care era deja tranşată de George Potra în 1934, Ion Nica în 1972, Ovidiu Vuia, în 1996 şi 1997, Gheorghe Sărac în 2000, Valeriu Lupu, în 2012, Theodor Codreanu în 2013 şi din nou Gheorghe Sărac în 2014, unii dintre ei, amintiţi cu parcimonie (Ion Nica şi Ovidiu Vuia), alţii de loc, sau doar la bibliografie (Gheorghe Sărac şi Theodor Codreanu) (12, 6, 4, 13, 10, 14, 15). Pentru că, parcurgând cartea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, impresia generală a celor care s-au aplecat asupra problemei dezbătute, este că abordarea autorilor a fost puternic influienţată tocmai de aceste cărţi, al căror discurs îl preiau de o manieră consistentă.

Ceea ce ştim însă sigur este faptul că cel puţin cartea „În apărarea lui Eminescu” coordonată de Gheorghe Sărac şi prefaţată de cunoscutul om de cultură Elis Râpeanu, apărută la începutul anului 2014 (15), era binecunoscută majorităţii contributorilor cărţii despre care facem vorbire, doi dintre contributori o cuprind chiar în bibliografie (Victor Voicu, Eduard Apetrei) dar, desigur, nefăcând parte din lumea academică, opiniile acestora nu pot avea girul valorii, nu-i aşa?

Împărtăşim opinia aluzivă şi neexprimată a coordonatorului cărţii maladiilor lui Eminescu cu condiţia ca acei „medici pricepuţi şi oneşti” să nu facă parte din categoria celor pe care Cezar Ivănescu îi prezenta, cu rigoare şi deferenţă, atunci când se referea la lumea academică de astăzi, într-un articol extrem de pertinent şi actual (16). În rest ne mulţumim cu constatarea că, în afară de Eugen Simion şi poate Ioan Aurel Pop, nici unul dintre colaboratori nu a avut, până la această carte, vreo contribuţie recunoscută la cunoaşterea eminesciană. Şi atunci fireasca întrebare; oare modul precipitat în însăilarea rapidă a unui punct de vedere privind boala şi moartea lui Eminescu, nu este cumva o tresărire de orgoliu a lumii academice? în care, în treacăt fie spus, Eminescu nu avea nici o încredere şi o dezavua la modul cel mai deschis printr-o motivaţie extrem de convingătoare (17).

Revenind la tonul cărţii vom constata că aceiaşi probabilitate se regăseşte şi în afirmaţiile domnului Irinel Popescu, care vorbeşte de o „ereditate încărcată ce poate explica în parte” sau „chiar dacă concluziile nu au o valoare definitivă considerăm că am realizat o sinteză utilă care poate fi completată” (pg 26), fără să ne spună în ce fel şi de către cine? Această ambiguitate, probabilitate şi chiar nesiguranţă se va regăsi şi în argumentaţiile distinşilor contributori care, în grabă, fac afirmaţii care nu sprijină în totalitate pretenţia cărţii.

Astfel, distinsul dermatolog Călin Giurcăneanu afirmă că, diagnosticul de sifilis ar fi fost pus prima dată de către Francisc Iszak la Iaşi în 1873, când de fapt Eminescu era la Berlin (se va întoarce în ţară în 1874). Facem corecţia necesară că primii care au pus diagnosticul, ca probabil, au fost doctorii Iuliano şi Bogdan, mai degrabă cu scopul de a justifica internarea poetului la Mănăstirea Neamţului (pg 107), iar relaţia fatidică cu dr Francisc Iszak va începe în 1887, când Eminescu vine la Botoşani. Dincolo de probabilitatea concluziei „ţinând cont de predispoziţia genetică, familială, probabil că Eminescu suferea de o afecţiune bipolară (psihoză maniaco-depresivă n.n.), maltratată ca un posibil sifilis terţiar, decesul survenind printr-o intoxicaţie cu mercur” ne-am fi dorit mai multă coerenţă şi precizie în expunere, mai ales când este vorba de goma sifilitică, eritemul nodos (care în paranteză fie spus nu ulcerează niciodată, mecanismul patogenic fiind imunoalergic) sau ectima, care este de natură streptococică şi nu de etiologie nespecifică (pg 107). Facem de asemenea precizarea necesară că luesul congenital tardiv debutează între trei şi 12 ani, cu evoluţie spre exitus spre sfârşitul celei de a doua decadă a vieţii prin marasm nutriţional şi rigiditate de decerebrare. Mai mult, doctorul Vuia, pe care îl invocă în studiul său, a fost neuropatolog şi nu neuropsihiatru, iar familia Eminovici a avut 11 copii şi nu 12…

Pe acelaşi palier se situiază şi distinsul neurolog Bogdan O Popescu care, după un expozeu privind diversele posibilităţi diagnostice, concluzionează în acelaşi mod, „cred că Eminescu a suferit de tulburare bipolară şi că argumentele că ar fi avut paralizie generalizată progresivă, nu sunt, nici pe departe, suficiente sau clare” (pg 119). Ne este de asemenea greu să înţelegem de ce distinsul neurolog insistă asupra punctului de vedere a lui Eliot Slater, care aruncă pur şi simplu chestiunea în ambiguitate, ceea ce la timpul său avea să aibă o influienţă negativă chiar şi asupra lui Ion Nica, influienţă vizibilă la sfârşitul cărţii acestuia când acceptă totuşi diagnosticul de pseudoparalizie (pg 118).

Aceiaşi nedumerire o încercăm şi în ceea ce priveşte abordarea patografică, deci din punctul de vedere al ştiinţei care se plasează între medicină şi biografie. Deşi profesorul Octavian Buda ne prezintă la modul exhaustiv viziunea patografică, totuşi, prin dezvoltările incriminatorii ale lui Panait Zosin şi Constantin Bacaloglu pe care le foloseşte ca exemplu (pg 82-91), în mod sigur, nu serveşte scopului declarat al cărţii. Incomparabil mai utilă ar fi fost recenzarea studiului patografic realizat de Ovidiu Vuia în memorabila sa carte publicată în 1997, care tranşează fără echivoc suferinţa eminesciană (5).

Ambiguitatea nu îl ocoleşte nici pe Vladimir Beliş, atunci când în concluziile finale ale studiului său afirmă textual „este greu astăzi, ca pe baza datelor medicale clinice avute la dispoziţie şi a necropsiei să se poată stabili, de o manieră ştiinţifică, existenţa sau nu a bolilor de care a suferit Eminescu, fie că este vorba de lues sau de o eventuală afecţiune psihică”(pg 141). Deşi încearcă la rândul său o analiză ştiinţifică, finalitatea acesteia nu pare să fie deloc lămuritoare, printre altele şi prin faptul că face abstracţie de opiniile doctorului Tomescu din studiul Potra „în fine, din partea ficatului şi rinichilor s-a observat asemenea o degenerescenţă granulo-grăsoasă considerabilă” (12) ceea ce alături de modificările miocardului validează intoxicaţia mercurială.

Nu acelaşi lucru se poate spune despre studiul academicianului Victor A Voicu care, după o amalgamare greu de descifrat (chiar şi pentru un medic), între eretismul mercurial, importanţa blocajului serotoninei, relaţia existentă între psihopatologie şi creativitate, un istoric al tratamentului antiluetic cu metale grele; mercur, arsenic, bismut şi un tabel care cu greu întruneşte criteriile de relevanţă pe care i le atribuie Eugen Simion, conchide că „datele deţinute, fundamentate pe documente, mărturii, scrisori, date clinice, date anatomo-patologice, pledează neîndoielnic pentru o patologie afectivă, un sindrom maniaco-depresiv” la care s-a adăugat componenta neurotoxică determinată de tratamentul cu mercur. Ne-am fi aşteptat ca şi argumentarea să fie pe măsura concluziei, pentru că acurateţea, claritatea şi concizia (vorba lui Paulescu) trebuie să caracterizeze demersul ştiinţific.

Cea mai aşteptată opinie era fără îndoială a psihiatrului Dan Prelipcean care, din start, infirmă ipoteza bolii venerice „infirmată cu argumente indubitabile de către autori contemporani (Beliş 2014, Voicu 2014, Bogdan O Popescu 2014)” (publicate doar în această carte n.n.) pe care tocmai le-am trecut în revistă (vezi mai sus) în care indubitabilul, ne pare rău să o spunem, este greu de întrezărit. După ce constată că nu se regăseşte punctul de vedere al psihiatrilor (!) (Ion Nica, autorul cărţii „Eminescu, structură somato-psihică” a fost totuşi psihiatru şi nu neurochirurg) se împiedică de acelaşi Eliot Slater, al cărui răspuns în doi peri este tipic pentru cei care nu vor să-şi angajeze responsabilitatea, sau nu au siguranţa analizei.

După ce constată încărcătura de tip afectiv în familia poetului şi periodicitatea manifestărilor de tip maniacal, observă că „între aceste episoade este mai mult sau mai puţin funcţional, dar nu total regresat, dat fiind că mai există perioade lucide, finalizate prin cele câteva poezii şi traduceri duse la bun sfârşit, apreciate de contemporani şi exegeţi ca valoroase”. Citându-l mai departe însă pe Gh Scripcaru, foloseşte ca argument pentru suferinţa afectivă, tocmai producţia literară din această perioadă care, efectiv ne-a surprins prin anvergura ei; „între 1883-1889 a scris 65 de poezii, 15.271 pagini de manuscris din care 4000 de versuri…” în timp ce Eugen Simion ne asigură că ne-au rămas de la Eminescu doar 14.000 de pagini. În treacăt fie spus, încercarea patografică a lui Gh. Scripcaru (pe care autorul o foloseste) este o pledoarie pentru natura luetică a suferinţei lui Eminescu şi mai puţin pentru suferinţa psihică, ceea ce, iarăşi nu serveşte scopului cărţii, iar argumentaţia folosită este cel puţin nepotrivită, dincolo de faptul că se bazează pe inexactităţi.

Reţinem totuşi din pledoaria distinsului psihiatru că „în concordanţă cu criteriile de diagnostic din sistemele actuale de diagnostic psihiatric, cu toată literatura acreditată de psihiatria contemporană, Eminescu (n.n.), suferea de o tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruienţi cu dispoziţia, alternate cu perioade subclinice depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice” (pg 102). Dincolo de faptul că în expozeul distinsului profesor nu se regăseşte nicăieri impactul terapiei mercuriale, nici asupra agravării manifestărilor psihotice şi nici în declanşarea şi agravarea progresivă a tulburărilor neurologice (alături de cele organice care vor conduce repede spre deces), am face totuşi precizarea că psihoza maniaco-depresivă nu este la fel de „stigmatizantă” nici măcar ca ”semnificaţie profană” în comparaţie cu stigmatul luetic. Aceasta cu atât mai mult cu cât cercetările americane prin Nancy Andreasen (invocată de autor), arată că maniaco-depresivii sunt puternic creativi, spre deosebire de neuroluetici, la care regresul morfofuncţional cerebral este progresiv şi ireversibil (vezi şi descrierea necroptică a creierului poetului), mai ales sub aspectul creativităţii, ca să nu mai vorbim despre memorie şi afectivitate.

Mai mult, într-o semnalare-recenzie a cărţii înserată în paginile on-line, ale Observatorului cultural (nr 761, 27 febr 2015) intitulat „O comisie medicală pentru Eminescu” scrisă de Paul Cernat, articol în care speram să găsim unele corecţii, observăm că bună parte din inadvertenţele semnalate sunt preluate în aceiaşi formă, în plus, aflăm cu stupoare că „de altfel, acreditarea acestui diagnostic de către G Călinescu (demenţă luetică n.n.) n-a adus nici un fel de prejudiciu imaginii poetului, Dimpotrivă”. Atunci de ce atâta strădanie şi grabă în a demonta „presupusul sifilis a lui Eminescu scos din mâneca imposturii” după cum afirmă Călin Giurcăneanu (citându-l fără ghilimele pe Ovidiu Vuia, pg 110), în „unul din cele mai pasionante studii din acest volum”(!) a cărui „acurateţe şi valoare ştiinţifică” am văzut-o mai sus, ca de altfel şi în celelalte studii în care, se vede clar că, graba a dăunat grav fondului.

Credem că pentru corectarea erorii medicale şi izbăvirea lui Eminescu de stigmatul călinescian, perpetuat şi susţinut şi astăzi, erau absolut necesare doar trei opinii; a dermato-venerologului – pentru demontarea bolii venerice, a psihiatrului – pentru obiectivarea psihozei maniaco-depresive şi a toxicologului – pentru gravele consecinţe neurologice, psihice şi organice, generate direct de dozele enorme de mercur care i-au scurtat viaţa exact atunci când dr Sutzo credea că poetul va mai trăi cel puţin încă trei ani (şi nu prin stimularea şi accelerarea ateromatozei cum, total neinspirat, încearcă să ne convingă Eduard Apetrei la pg 122, ca să nu mai vorbim de elucubraţiile lui Codruţ Sarafoleanu în legătură cu suferinţa otică la pg 130).

Ori tocmai aceste studii din cuprinsul cărţii par, în analiza noastră, cele mai deficitare; prin inexactităţi, inadvertenţe, probabilităţi şi incertitudini, ca să nu mai vorbim de stil care, pe alocuri, lasă de dorit apropos de acurateţe, claritate şi concizie. Mai mult, deşi contributorii s-au întrunit într-o conferinţă dedicată acestei teme), totuşi nu s-au pus de acord asupra unor detalii, printre care; locul doctorului Francisc Iszak în drama eminesciană – în care am decelat patru poziţii diferite, apoi atitudinea faţă de Călinescu, modul de argumentare şi izvoarele documentare, modul de apreciere a unor date medicale etc. Aici suntem întru totul de acord cu observaţiile critice ale lui Nae Georgescu, din articolul „Eminescu în oglinzi medicale” publicat în ziariştionline.ro martie 2015.

O soluţie ar fi ca întregul efort să fie reluat, regândit şi reaşezat în poziţia care să convingă pe oricine că adevărul căutat este acela pe care cartea îl susţine. Pentru că numai aşa acest demers ar reuşi să ofere „cea mai completă şi mai complexă patografie a lui Mihai Eminescu” după cum pretinde Aurel Pop, a cărui excelenta analiză istorico-literară, în treacăt fie spus, se opreşte la Ion Nica, fără să spună un cuvânt despre studiul lui Ovidiu Vuia care, de departe, este cel mai elaborat studiu ştiinţific pe care l-a cunoscut istoriografia eminesciană.

Ceea ce este regretabil este şi faptul că, nici Paul Cernat, nici prefaţatorii şi nici contributorii cărţii, nu înţeleg că timpul lui „Magister Dixit” a trecut şi că pentru fiecare din cele trei aspecte; dermato-venerologic, psihiatric şi toxicologic ar trebui formată câte o comisie de studiu care să analizeze fiecare detaliu legat de domeniul respectiv

Am mai face remarca generală că dacă sub aspect literar divagaţiile şi aproximările sunt permise, sub aspect ştiinţific expresii precum „ar fi fost, ar fi putut fi, ar explica, ar putea fi explicate, este posibil ca, cel puţin parţial, probabil că” sunt excluse, tocmai pentru gradul lor de relativitate. Din nefericire acestea abundă în articolele contributorilor.

Valeriu Lupu – doctor în ştiinţe medicale  

Sursa: Ziaristi Online

………………………………………………………………………………………………………

*Lansată la începutul anului 2014 şi oferită tuturor forurilor literare şi culturale, inclusiv Academiei Române, cartea cuprinde o suită de mărturii aparţinând lui Titu Maiorescu, Vasile Vineş, Alexandru Vlahuţă, şi studii aparţinând lui George Potra, Ovidiu Vuia şi Valeriu Lupu.

**Lansată în 2015 cu ocazia zilei de naştere a Poetului Naţional şi zilei Culturii Naţionale cartea cuprinde punctul de vedere a unor specialişti în psihiatrie, neurologie, toxicologie, dermatologie, medicină legală, istoria medicinei şi istorie literară, ce susţine diagnosticul formulat şi demonstrat de Ion Nica (1972) şi Ovidiu Vuia (1996, 1997).

Bibliografie

1.Codreanu Theodor – Eminescu, incorect politic, Ed Scara Print, Buc,

2014.

2.Călinescu George – Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed Saeculum IO, Buc

1995.

3.Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor – Ed.

FNAS, Buc, 2015.

4.Vuia Ovidiu – Misterul morţii lui Eminescu, Ed Paco, Buc, 1996

5.Vuia Ovidiu – Despre boala şi moartea lui Eminescu-studiu patografic,

Ed Făt Frumos, Buc, 1997.

6.Nica Ion – Eminescu – structură psihosomatică, Ed Eminescu, Buc

1972.

7.Codreanu Theodor – Eminescu martor al adevărului, Ed Scara, Buc,

2004.

8.Lupu Valeriu – Eminescu din perspectiva criticii I, Arheu, 1(6), 2015,

pg 31-36.

9.Zarifopol Christina Illas – Dulcea mea doamnă/Eminul meu iubit, Ed

Polirom Iaşi, 2000.

10.Lupu Valeriu – Cu bisturiul în obrazul lui Eminescu, Pagini Medicale

Bârlădene, nr 166-167, 2012.

11.Simion Eugen – Cazul Paulescu, Cultura, 2, 20 ian 2011

12. Potra George – Mihai Eminescu – Cauzele morţii sale-studium, Ed Lit

Cultura Poporului, Buc. 1934.

13.Sărac Gheorghe – Documente privind boala şi moartea lui Eminescu,

Ed Malasi, Buc. 2000.

14.Codreanu Theodor – Eminescu în captivitatea nebuniei, Ed Tipo

Moldova, Iaşi, 2013.

15.Sărac Gheorghe – În apărarea lui Eminescu, Ed Biharia Internaţional

2014.

16.Ivănescu Cezar – Fenomenul Eminescu atrage, Rev Armonia, 16 sept

2014.

17.Eminescu Mihai – Învăţământul democratic – în Opera Politică (1880-

1883, Ed. Eminescu, Buc 2000. pg 111.