Am primit la redacţie o solicitare bizară. În articolul colaboratoarei noastre Cleopatra Pop, intitulat “Lovitură mortală în lumea interlopă a Operei”, cu referire la cazul directoarei Palatului Artelor din Valencia, Helga Schmidt, arestată recent pentru ilegalităţi financiare, sub intertitlul “Un imperativ moral, artistic şi legal: transparenţa, care la noi lipseşte cu desăvârşire“, se menţiona, cu totul subsidiar, numele unei firme – Oma Vision -, în conjuncţie cu alte companii care se învârt în jurul Festivalului “George Enescu” şi a “relaţiilor în zig-zag” dintre acestea. Dileme care circulă în mediul public şi de specialitate atunci când se învârt milioane de euro oferite din buzunarul contribuabilului: există sau nu legături nevăzute între firmele-satelit ale Festivalului (sau, dacă vreţi, a “firmelor-căpuşă”, în limbajul jurnalistic şi al procurorilor DNA)? Respectiv, se scria în articolul citat, ar fi cazul să se scoată la lumină, spre cunoştinţa publică, “suma exactă pe care statul român o dedică acestei manifestări, precum şi sumele provenite din sponsorizări. Şi distribuirea acestora: onorariile plătite orchestrelor, dirijorilor şi instrumentiştilor străini, pentru a le compara cu cele din occident şi a elimina suspiciunile de “suveică” despre care şuşoteşte lumea…” (Subl. n.). Pentru că, niciodată, până acum, Festivalul “George Enescu” nu a prezentat un bilanţ oficial al imenselor sume cheltuite, deşi acestea sunt din banul public. Atunci când nu există transparenţă, după cum transmitea şi colaboratoarea noastră, aproape întotdeauna înseamnă că la mijloc este ceva “fishy“, ca să nu folosim termenul neaoş românesc privind un miros puturos.

Bizareria firmei Oma Vision – care ar face PR-ul Festivalului – era că nu ne cerea să-i publicăm un Drept la replică, pe care, în virtutea deontologiei profesionale, l-am fi publicat imediat, mai ales dacă ar fi contribuit cu cifre clare la eliminarea suspiciunilor, ci ne solicita să “scoatem” pur şi simplu pasajele cu referire la Festivalul “George Enescu” din materialul informativ şi de opinie al colaboratoarei noastre. Cu alte cuvinte, dacă ziarul nostru ar fi fost tipărit, Oma Vision ne cerea să retragem tirajul de pe piaţă, să îi rugăm pe abonaţii noştri să ne trimită ziarele înapoi, eventual să pătrundem în casele cititorilor noştri şi să le confiscăm exemplarele găsite, pe care apoi să le ardem în piaţa din faţa Ateneului, şi să retipărim un nou ziar, fără menţionarea suspiciunilor publice privind administrarea fondurilor Festivalul “George Enescu”, doar pentru că… aşa vrea Oana Marinescu, semnatara aberaţiei orwelline transmise cu o notă imperativă.

Pentru că suntem eleganţi, reproducem, totuşi, din cererea Oma ceea ce priveşte această firmă, şi anume că, după cum ne asigură Oana Marinescu, Oma nu a avut nici un transfer de bani cu Artexim şi, ceea ce este cu totul interesant, că Oma s-ar fi oferit pe gratis pentru Festivalul “George Enescu”, deoarece, cităm, “lucrează la acest proiect în regim de parteneriat şi nu urmăreşte să facă profit din această activitate, ci doreşte să contribuie la dezvoltarea celui mai important brand cultural al României. Este o activitate de contribuţie pentru un proiect de interes public şi nu de mulgere a unei vaci.” Această informaţie ne-a suscitat interesul asupra firmei de PR despre care, mărturisim, nu mai auzisem până acum. Carevasăzică, într-o vreme când companii internaţionale de relaţii publice îşi restructurează personalul pentru a face faţă crizei, în timp ce altele mai mici dau pur şi simplu faliment, o companie din România este dispusă să lucreze pe gratis pentru un proiect de anvergura Festivalului “George Enescu”. Interesându-ne aşadar ce este cu această firmă de mecenariat (de la Mecena, fireşte – a nu se crede că lipseşte un “r”), am constatat, răsfoind site-ul englezit al acesteia, că Oma nu este o firmă mare. Nu este nici o firmă medie. Nu este nici măcar o firmă mică. Este o firmă minusculă, cu doar patru angajaţi. Aşadar, o firmă minusculă îşi oferă cu grandoare serviciile de a reprezenta ditamai Festivalul “George Enescu”, aruncând pe geam un contract virtual, care, pentru un asemenea proiect, conform preţului pieţei, ar putea costa de la zeci la sute de mii de euro (depinde de durata acestuia). Ce mai constatăm pe site-ul Oma? Că amestecă incalificabil, din punct de vedere al profesionalismului, imaginea proprietarei firmuliţei, Oana Marinescu, de fostă angajată la stat, ca purtătoare de cuvânt pe la diverse cabinete, cu cea a firmei sale. Să înţelegem că Guvernul Tăriceanu a apelat la Oma Vision ca să îi devină purtătoare sau că Oma Vision are vreo calitate de “funcţionar public”, fiind plătită aşadar din fondurile statului român, şi, poate, nu ştim noi? Ce legătură poate avea sistemul P.C.R. (pile, relaţii, cunoştinţe), care, se spune, a funcţionat în relaţia cu C.A.P. Tăriceanu şi M.A.E. al proprietarei firmei, cu contractul de reprezentare “pe gratis” a Festivalului “George Enescu”? Dincolo de aceste întrebări fireşti, care sporesc, iată, nebuloasele din jurul Festivalului – o veritabilă “vacă de muls”, după unii, ca să ne exprimăm în termenii vizionari folosiţi de Oma Vision – rămâne informaţia că firma de apartament în cauză are un contract de parteneriat cu Festivalul, la fel ca bistro-ul din colţul Ateneului, care oferă gogoşi gratis tromboniştilor Festivalului, ca să apară pe afişul manifestării. Ca atare, înţelegem, nu poate reprezenta Festivalul, ca persoană juridică, ca să răspundă şi la întrebările esenţiale ale problemei: Când vor fi publicate online toate contractele Festivalului “George Enescu” atribuite din banul public şi unde sunt Rapoartele la zi ale Curţii de Conturi şi Corpului de Control al primului ministru? Pentru că trăim în România şi, până acum, în 25 de ani, tot ce este asociat cu statul şi milioane şi milioane de euro, este asociat automat cu fenomenul corupţiei, după cum ne demonstrează zilele acestea, cu prisosinţă, Direcţia Naţională Anticorupţie. Sau poate trebuie să aşteptăm ca Victor Ponta să dispară, aşa cum o face, iată, şi directorul Festivalului, controversatul Ioan Holender, ca să apară Rapoartele forurilor abilitate? Oricum, doamna Marinescu ar putea începe cu un exerciţiu personal de transparenţă, răspunzând la întrebarea: Cât de “pe gratis” costă “coordonarea comunicării Festivalului Internaţional George Enescu” şi din ce fonduri este realizată aceasta de şi pentru firma Oma Vision? În cuvinte mai simple: unde se găseşte “pe gratisul” ăsta că ne interesează şi pe noi. Sau altfel spus, mai gazetăreşte: cine este “vaca”?

Până atunci, discuţia rămâne între Oana Marinescu şi Cleopatra Pop, care are cuvântul:

BE CALM, MISS MARINESCU

Într-un email al coordonatoarei comunicării Festivalului Internaţional George Enescu, Oana Marinescu, se afirmă că un recent articol publicat de Ziarişti Online ar cuprinde “Calomnii grave la adresa Festivalului şi a echipei care lucrează la organizarea şi promovarea sa”. Nimic mai neadevărat, articolul respectiv nu calomniază pe nimeni, şi cu atât mai puţin echipa domniei sale.

Articolul menţionează pur şi simplu un număr de întrebări care circula de multă vreme sotto voce în lumea melomanilor. Însuşi condiţionalul folosit pe parcursul acestuia elimină prezumţia de calomnie şi invocă nevoia de lămuriri: necesare şi chiar imperative.

Emailul doamnei Oana Marinescu nu răspunde niciunei “calomnii”. Aceasta afirmă pur şi simplu că Festivalul nu a lucrat cu firma Hollaender-Calix International Artists. Dar nu suflă un cuvânt despre ceea ce apare ca un evident conflict de interese, şi anume faptul că soţia şi fiul directorului artistic al Festivalului Enescu, Ioan Holender, au la Viena o agenţie internaţională de impresariat. În fine, aflăm că nu a existat transfer de bani între ARTEXIM şi OMA Vision (pe care Oana Marinescu o conduce), şi nici invers, că firma sa nu “derulează” activităţi financiare, nici artistice, şi că nu e plătită de Festival. Nimeni nu o chestionase în acest sens. În fine, afirmă că Festivalul plăteşte artiştilor onorarii la nivelul pieţii, obţinând (mai nou) chiar condiţii mai bune, etc., etc. Dar se ofensează degeaba, când toţi ştim că aici e vorba de o totală lipsă de transparenţă. Festivalurile internaţionale îşi publică bilanţurile în presă, evidenţele lor contabile sunt publice, la Bayreuth ca şi la Salzburg , la Festivalul Rossini de la Pesaro ca şi la Festivalul Verdi de la Parma. Numai bilanţul Festivalului Enescu, prin care trec milioane şi milioane de euro, este ascuns publicului.

La punctul 6 din epistola sa electronică, doamna Oana Marinescu ne asigură că “Festivalul Enescu nu a pretins niciodată că este mai puternic decât Festivalul de la Salzburg ”. Efort inutil şi de data aceasta. Articolul din Ziarişti Online nu afirmă că Festivalul Enescu făcea această declaraţie. Dar în presă (vezi Adevărul  bloguri din 18 octombrie 2013) se poate citi şi azi articolul care debitează chiar din titlu enormitatea: Festivalul Enescu 2013. Întâiul loc în lume. Şi apoi: «Iată de ce Festivalul Internaţional George Enescu este unic în lume. Bine spunea Ioan Holender că “Festivalul de la Salzburg va fi gelos”… Bucureştiul concurează serios Salzburgul şi, în domeniul strict muzical, îi “ia faţa” pe linia de sosire». Pe cine vrem să prostim? Consternant, nu?

În ultimul punct, nr. 8, al pledoariei sale, coordonatoarea comunicării Festivalului Enescu ne dă nişte informaţii numerotate a, b, c, d, şi e despre programul viitoarei ediţii, care nu intră decât în ordinea firească a oricărei manifestări de acest gen. Să ne oprim însă la episoadele 8a şi 8c. În episodul dintâi citim: “Iată câteva exemple concrete legate de promovarea tinerilor artişti: Nu mai puţin de 500 de artişti români vor fi prezenţi în ediţia 2015 a Festivalului Enescu”. Nu e nevoie de un spirit de observaţie ieşit din comun pentru a nota că în enunţ este vorba despre tineri artişti şi în exemplificare despre artişti români în general (500, cuprinzând formaţiile muzicale!). Articolul publicat de Ziarişti Online nu se referea la ansambluri, ci semnala sărăcia promovării tinerelor noastre talente excepţionale, care ar fi trebuit să fie larg promovate până acum, ceea ce nu a fost cazul, şi nu e doamna Oana Marinescu, mai mult ca sigur, în grad să ne spună că nu avem tineri “în măsură a se ridica la un nivel al performanţei artistice care să justifice selectarea în programul unui Festival Internaţional”. Doamnă Oana Marinescu care, la punctul 8c al emailului său, ne vorbeşte pompos despre opera Wozzeck, “considerată o lucrare de referinţă a secolului XX”, fără să fi aflat până acum că pe compozitor, prietenul lui George Enescu, nu-l cheamă Alen Berg, ci Alban Berg.

Cleopatra Pop

Ziaristi Online

Foto O. Marinescu: Facebook