EMINESCU ÎN OGLINZI MEDICALE

de Prof. Univ. Dr. Nae Georgescu

13 autori semnează cartea „Maladia lui Eminescu şi maladiile imaginare ale eminescologilor”, ieşită la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă în 2015 (prima carte despre Eminescu din acest an) – iar lansarea ei la Biblioteca Academiei Române a fost prezentată în mass-media ca un eveniment cultural. Cel de-al patrusprezecelea (paisprezecilea, mai pe româneasca vorbită) autor semnează „viziunea grafică” a ei, care o înscrie în seria Caietelor Eminescu. Este vorba, desigur, de Mircia Dumitrescu, deja un bibliolog cunoscut. Cartea nu are un redactor de carte, astfel că n-ar avea cine trage la răspundere corectura pentru sutele de greşeli tipografice, de limbă (acord mai ales), de informaţie elementară – ori pentru omisiunea ghilimelelor dintr-un text ştiinţific – care omisiune, dacă autorul ar fi ministeriabil, i-ar aduce un frumos scandal de „plagiat” (pun ghilimelele pentru că folosesc termenul în modul grosolan în care se discută la noi azi de către presa politizată).

Nu numai trecerea forţată prin acest baraj de sârmă ghimpată al textului mă face să fiu cinic, dar mai ales Argumentul care prezintă conţinutul şi motivează titlul cărţii. Ca să nu supăr pe nimeni peste limita tăcerii, voi discuta numai textele, autorii putând fi găsiţi în carte de către cei care şi-au procurat-o. De ce iau cuvântul? – Mă obligă mai întâi tema, iar apoi mă intrigă maniera editorială. Chiar aşa, nici o coordonare, fiecare scrie în felul său, nici o revizuire finală a textului, nici un cap limpede, parcă ar fu vorba de un maculator dat spre editare cosmetică unui grafician?! Dl. Mircia Dumitrescu a îmbinat nişte note – şi doar două sau trei, poate, texte elaborate ca pentru un public ales, politikos.

ARGUMENTUL (Eugen Simion – nota red.) ne anunţă că un grup de savanţi în ştiinţe medicale au ţinut un symposion pe tema bolii şi morţii lui Eminescu, stabilind cu instrumentele moderne, actuale, ale medicinii, adevărul, adică diagnosticul corect, actual, al bolii poetului şi cauza morţii sale. Eminescu n-a murit de sifilis (sau paralizie generală progresivă). Argumentator-ul adaugă, însă: „El şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani şi a dispărut, tragic, la 39 de ani, nu omorât de un nebun care i-a dat cu o piatră în cap şi nici răpus de lues.” S-avem iertare, dar niciunul dintre medicii care scriu negru pe alb în această carte nu vorbeşte despre cum a murit Eminescu, despre decesul subit. E de la sine înţeles că poţi suferi de orice, de la cancer la SIDA, dar când te împuşcă cineva mori de glonţ iar când îţi sparge cineva capul cu un bolovan – de bolovan. În plus, niciunul dintre medicii aici adunaţi nu spun că Eminescu şi-a încheiat opera majoră la 33 de ani. Autorul introduce temele sale în argumentaţie, ceea ce nu e corect. Ar putea fi luată în consideraţie ipoteza, dacă am avea de-a face cu o autoritate în eminescologie, dar iată cum crede dânsul că scria Eminescu (temă comună, tratată de Caracostea, Ibrăileanu, Perpessicius, etc.): „…dar nu reţinusem amănuntul că Slavici însuşi era o gazdă dificilă. Când Eminescu face zgomot noaptea, fâşiind hârtiile în cameră, greoiul prozator se trezeşte din somn şi bate, enervat, în perete pentru a potoli agitaţia gazetarului care, pregătind articolul de a doua zi, aruncă pe jos foile ratate…” Numai că amintirea, bine cunoscută, spune invers: Eminescu bătea cu pumnul în masă, se plimba prin cameră, îşi recita cu voce tare poeziile. Cum să-şi arunce pe jos ciornele articolului de a doua zi?!…E vorba de anii 1882-1883, când poetul îşi elabora febril volumul de Poesii, recitarea şi tactul în lemnul mesei nu sunt dovadă de nebunie, ci arată preocuparea sa pentru ritm, eufonie, etc. Cine e obişnuit cu manuscrisele sale zâmbeşte la afirmaţiile de mai sus.

Este, oare, corect – logic vorbind – modul în care ARGUMENTUL îl apără pe G. Călinescu? – „S-a înşelat, în schimb, biograful cel mai mare al poetului, G. Călinescu, pornind de la diagnosticul dat de medicii din epocă. Eroare scuzabilă. Greu de scuzat este însă mania eminescologilor care descoperă, cu frenezie, conspiraţii infernale şi dau ca sigură asasinarea lui Eminescu de către adversarii săi ideologici, instigaţi, dirijaţi, de serviciile secrete străine, în complicitate, am putut constata cu stupefacţie, cu Maiorescu, marele inchizitor.” Cum vine asta – ceva scuzabil opunându-se la ceva mai puţin scuzabil? Undeva mai sus autorul face cuvântul categorial „iraţionalitate”. Se poate localiza iraţionalul – ca să poată fi, apoi, şi delimitat?! Jocuri de cuvinte – şi atât. (Sau poate mai puţin: joacă de cuvinte). Adică: îl scuzăm pe Călinescu pentru că a instituit imaginea cutare – dar nu-i scuzăm pe cei care vor alte imagini? Dacă e să scuzăm, atunci să scuzăm totul – iar dacă e să judecăm, cum cred că trebuie, atunci să judecăm totul. „Viaţa lui Mihai Eminescu” de G. Călinescu se publică, la noi, într-o veselie, chiar autorul ARGUMENTULUI a girat câteva ediţii (după 1989 sunt peste 10 reeditări ale – atenţie! – ediţiei din 1964, aceea fără capitolele politice incomode). Cred că cel mai bun este, aici, îndemnul lui C. Noica: Să ieşim din G. Călinescu, dar cu G. Călinescu cu tot, adică să-l înţelegem în context. Să-l apărăm pe Titu Maiorescu, desigur, este părintele criticii estetice la noi, este întemeietor de şcoală, de direcţie literară şi culturală, dar să-l apărăm „în limitele adevărului”, cu argumente – iar nu cu vorbe. Acest ARGUMENT are prea multe vorbe. Şi unele dintre ele lipsesc, precum aici: „Biograful a citit documentele, relatările (unele foarte contradictorii /sic!/) din epocă despre comportamentul poetului după 1883, a consultat portretele făcute de ziariştii adversari (unele de-osticul citat mai sus. Recitesc aceste pagini triste…” Am citat exact: paranteza se deschide, vine ciudata vorbă de-osticul, apoi frază nouă. O simplă privire de corector începător observa (ca şi mai jos: „fratele Matei se grăbeşte, în aceste condiţii, săProbabil exacte”: textul e încurcat rău).

CUVÂNT ÎNAINTE.

Toată stima pentru un text (printre puţinele) fără greşeli tipografice, limpede şi concis. Remarc ţinuta etică: „Poate chiar singura interpretare pe care am putea s-o discutăm este aceea că demnitatea fiinţei umane, în general, (deci cu atât mai puţin a unui geniu ca Mihai Eminescu) nu poate fi ştirbită cu nimic de prezenţa unei maladii sau alteia. Faptul că din concluziile specialiştilor care participă la acest demers patografic rezultă că, foarte probabil, Eminescu a suferit de tulburare afectivă bipolară şi nu de sifilis, înseamnă pentru noi doar restabilirea unui adevăr medical şi nu reabilitarea unei imagini de care Eminescu nu are nevoie sub nici o formă…” În aceşti termeni nu se poate discuta, din păcate, şi pe terenul criticii; ar trebui totuşi, pentru demnitatea fiinţei umane, să fie acceptaţi şi cei bolnavi de „teoriile conspiraţiei” pe lângă zelatorii (e tot o boală, nu?) lui Maiorescu sau G. Călinescu.

Autorul ne mai spune că mercurul „nu este exclus să fi contribuit chiar la decesul poetului”. Se bazează pe un studiu din interiorul cărţii, unde se avansează ipoteza, dar numai ipoteza, că moartea subită a lui Eminescu putea surveni după o injecţie (sau frecţie) cu mercur. Totuşi, ipoteza se lansează cu această marjă de siguranţă: dr. Şuţu, care trata, era convins că poetul va mai trăi în această stare, cu acest tratament, câţiva ani cel puţin. Nu se poate spune, cred, că acum, seara, i s-a făcut poetului injecţia – iar apoi, pe la orele 2 din noapte, el s-a sculat, a cerut un pahar de lapte sau de apă, l-a băut, şi dimineaţa l-au găsit mort. Aceasta este versiunea oficială, a stabilimentului doctorului Şuţu, privind decesul.

Ne permitem un scurt comentariu. În buzunarul poetului (probabil, de la un halat) s-au găsit două poezii („Stelele-n cer” şi „Viaţa”), care se vor publica în Fântâna Blandusiei la o lună de la moartea lui, cu această menţiune că s-au găsit acolo. Cine le-a luat –sau: cine n-a avut destulă grijă să fie ascunse/distruse? Nu ţine de patografie, dar informaţiile se leagă aşa: poetul a fost lovit cu bolovanul după ceafă pe la orele amiezii, a căzut în braţele prietenului său D. Cosmănescu iar acesta i-a simţit sângele cald şiroindu-i, apoi tot poetul i-a spus să cheme medicul că asta l-a omorât, apoi vine medicul, şi apoi, într-o jumătate de oră poetul moare – doctorul Şuţu spunându-le tuturor să tacă din gură că se complică lucrurile. Oricâtă teorie medicală ar desfăşura medicina – şi ei îi trebuie un lucru: cauza morţii subite. Că e o cauzalitate mai largă, o interconexiune (cafea, ţigări, mercur etc.) – dar moartea subită?… Or, întrebarea mea este dacă nu cumva prietenii i-au luat hârtiile din buzunar. Pentru că, după acte, cei care semnează ca martori constatarea decesului sunt analfabeţi, adică pun degetul. Întrebare suplimentară: de ce participă la autopsia publică Primul Procuror al Judeţului Ilfov? Procuratura, nu ea anchetează crimele?

Din acest punct de vedere domnii medici ne rămân datori. Trebuie rugaţi să citească şi asemenea informaţii despre moartea subită a lui Eminescu – şi, mai ales, trebuiesc rugaţi să nu plece urechea la vorbele ”argumentatorului”, care va încerca din răsputeri să le ia de sub ochi aceste informaţii.

MIHAI EMINESCU: Repere biografice.

Acest text, scris de trei autori, putea foarte bine să lipsească. Este încâlcit, bombastic, pătimaş, se-ncurcă-n citări, nu contribuie cu nimic la tema cărţii. Se putea lua oricare dintre cronologiile canonice – ultima apărută, cea a d-lui Săluc Horvat, fiind foarte competentă. Cum să accepţi un asemenea raţionament: „Pregătirea vastă, de tip enciclopedist, a lui Eminescu, reflectată ulterior şi în publicistica sa, trebuie citită prin cheia pregătirii sale.”. Sau: „Prima restituire biografică a poetului Mihai Eminescu a fost realizată de criticul literar G. Călinescu.” Aceste enunţuri, ca multe altele, par de-a dreptul perle din extemporalele elevilor zeflemisitori. Ni se mai spune că „Activitatea sa, profilul şi convingerile, îl recomandau ca şi conservator”. Acest „ca şi” românesc este quasi latinesc şi înseamnă, culturaliceşte vorbind, aproximativ, circa, aproape; oamenii politicoşi îl evită decent. Observ că este vorba de un şablon, nu de încercarea de a salva o aşa-zisă cacofonie, pentru că mai jos are simplu: „va deteriora relaţiile cu Caragiale”. E marcă de subcultură – sau, dacă vreţi, de cultură politică, de discurs.

Nu se poate accepta nici un enunţ ca acesta: ”Eminescu a îmbrăţişat teoria păturii superpuse, care de altfel făcea carieră în epocă.” Această teorie a fost chiar a lui Eminescu. Iată, apoi, o cugetare strâmbă: „Având conştiinţa lucrului bine făcut, atât în domeniul creaţiei artistice cât şi în sfera publicisticii, Eminescu şi-a asumat activitatea lui de la ziar în sensul maximei implicări, acaparându-i, practic, aproape integral, întreaga existenţă, deşi nu-i oferea nici o fărâmă din satisfacţia pe care o găsea în scrisul poetic.” De acord cu sloganul, frumos jocul de cuvinte integral – întreaga, dar care e complementul verbului acaparându-i? Adică lui, ziarului, i-a acaparat întreaga existenţă? Da, pentru că a scris mult, uneori tot ziarul. Pun pariu, însă, că a vrut să zică invers, că ziarul i-a acaparat omului întreaga existenţă. Biata limbă română a lui „ca şi”! Iată, mai departe: „Perioada petrecută de Eminescu la Timpul coincide cu manifestarea plenară a dragostei pentru Veronica Micle, deoarece soţul acesteia a murit în august 1879.” Măi, să fie! De aceea a iubit-o Eminescu pe Veronica, deoarece etc.?! Dar ce mai coincide marea lor dragoste din jurul lui Călin (File din poveste) (1876) cu perioada Timpului! (1878-1873)! Nu se poate trece peste această cugetare adâncă: „În opinia lui Călinescu, demenţa şi misoginia a fost înlocuită după şederea la Mânăstirea Neamţ cu o „abulie gravă”, cu forme de manifestare precum privirea fixă şi inexpresivă, dar şi cu durerile de cap şi ulcerele varicoase.” Bine, dezacord-dezacord, dar demenţa şi misoginia să fie înlocuite cu ulcerele varicoase – pentru a explica asta ar fi nevoie de o întreagă alchimie. Bine înţeles că n-are cum să-i aparţină lui G. Călinescu această „opinie”. Şi tot a autorilor este, desigur, această sinteză între două surse: „Activitatea de revizor i-a fost apreciată, în timp ce activitatea didactică i-a fost sancţionată de Titu Maiorescu în chiar jurnalul său.” Nu mai continui, decent ar fi fost să nici nu transcriu aceste perle de extemporal, dar vreau, şi eu, să fiu oglinda cât mai fidelă a cărţii în care, privindu-mă, mai că mi-am văzut urechi de măgar: precum ca să se vadă şi să se ştie că oglinda e strâmbă, făcută ca să vezi lucrurile ape-ape. Ultimul exemplu, totuşi: Grigore Ventura îl ia pe Eminescu din cafeneaua d-nei Capşa, îl duce la Cotroceni ca să-l împuşte pe rege – dar „Făcând în aşa fel încât să nu-l găsească pe rege, la întoarcerea de la palat se opresc la baia Mitraşevschi…”. În ce fel va fi făcut Ventura asta? Îl va fi ascuns pe rege în vreo debara?…

Trecem. Este o compilaţie cu 141 de note de subsol, trimiteri la lucrări banale, vechi, denotă că este primul impact al autorilor cu subiectul, pe care nu şi l-au asimilat, că au rămas la „ura neîmpăcată” a lui Eminescu pe liberali, pe munca de ziarist, etc., etc. Revin la CUVÂNT ÎNAINTE şi declaraţia de acolo: „Am optat pentru o abordare multidisciplinară. Consider că acesta este elementul principal care a lipsit în demersurile anterioare şi care poate să dea un plus de credibilitate cercetării noastre”. Vorbe mari, cum ar zice Horatius: Magnum naras, incredibile prope. Unde e multidisciplinaritatea – când nici un eminescolog, nici un istoric literar, nici un critic literar nu suflă o vorbă în această carte – şi cei care îndrăznesc să sufere de bănuiala unui complot în zona bolii şi morţii lui Eminescu sunt taxaţi de dl. ARGUMENT drept „oratori, retori şi limbuţi din lumea universitară etc.” ?

A CONTRIBUIT INTOXICAŢIA IATROGENĂ CU MERCUR LA PATOGRAFIA LUI EMINESCU?

Este un studiu foarte atent întocmit, cu date actuale şi concluzii cât se poate de pertinente: „Într-un alt studiu (…) se analizează, pe baza datelor biografice ale unor mari personalităţi creatoare (scriitori, compozitori, pictori) existenţa unor corelaţii dintre tulburările bipolare şi creativitate. Autorul conchide că, în comparaţie cu populaţia în general, tulburările bipolare sunt foarte frecvente printre scriitori şi artişti. În acelaşi timp rezultă că, deşi tulburările bipolare pot contribui la creativitate, implică un grad ridicat de risc, necesitând supraveghere medicală”. Vorba lui Byron (citat de către autor): „Noi cu meseria asta (poeţii) suntem toţi nebuni”. O asemenea tratare a subiectului convine, desigur, istoricului literar, criticului în general. În privinţa lui Eminescu, autorul atrage atenţi că mercurul i-a dăunat mult, mai ales în cantităţile pe care i le-a administrat doctorul Iszac „de la Iaşi” (era de la Botoşani).Totuşi, autorul pune semnul întrebării în titlul studiului său – şi arată că tratamentul cu mercur mai şi scăpa pe câte unii de sifilis. Nu ştiu de ce nu citează medicii, după mărturiile Harietei, acele adjuvante cu care doctorul Iszac îi dădea mercurul lui Eminescu: lapte din abundenţă, băi cu sulf, laxative. Apoi, cura de băi de la Hal, pe care poetul a urmat-o în 1887 şi 1888 (pe care trebuia s-o urmeze şi în 1889 dar, în loc să-l trimită acolo, lumea bună din jurul său l-au trimis la Caritatea). Şedea acolo aproape două luni pe an, la un sanatoriu unde nu se poate să nu se fi găsind documente privind boala sa. Medicul acorda, după cum se înţelege de la Harieta, mai mare importanţă detoxifierii decât mercurului pe care-l suporta constituţia atât de zdravănă a poetului. Acest studiu nu pune sub semnul întrebării intoxicarea cu mercur a poetului, dar spune, sec, cumcă acesta era tratamentul – de care, e drept, unii medici fugeau, dar nu vor avea alternativă până peste aproape o jumătate de secol. Acesta era, însă, tratamentul pentru lues – pe care Eminescu nu l-a avut: diagnostic fals, aşadar. Autorul scrie fără multe greşeli (insist: un redactor de carte profesionist ar fi observat, din calculator, pertubă şi ar fi pus perturbă; ar fi văzut că se repetă: ultimii săi ani din viaţa poetului; impresia este de carte făcută pe genunchi, amatoristic, pusă într-o grafică de excepţie; dar… merge şi aşa) – însă face adesea acordul după înţeles.

PATOGRAFIA – ÎNTRE BIOGRAFIE ŞI MEDICINĂ. PROBLEMELE PATOGRAFIEI EMINESCIENE, 1903, 1936.

Este un text onorabil de istorie a medicinii, obişnuindu-ne cu acest concept care se numeşte patografie, pe care-l explică (teoretizează) excelent. Autorul se pare că atât a dorit: să explice termenul – şi să-l ilustreze cu două exemple; putea chiar să deschidă cartea, ca punere în temă. Se ocupă de un eseu al lui Bacaloglu (ţinând mai ales de literatură) – dar şi de Panaite Zosin (pe care-l numeşte Panait) – şi, atenţie, citează masiv din studiul acestuia „Substratul patologic al pesimismului contemporan”, din 1912, nu din articolul care a făcut vâlvă: „Nebunia lui Eminescu”, publicat în revista Spitalul din Iaşi în 1903 (revistă patronată de A. D. Xenopol: de aceea a avut şi impact ştiinţific). Oricum ar fi, autorul nu atenţionează citatele nici prin ghilimele, nici prin alt corp de literă – ci doar prin alineat (iar uneori şi prin două puncte după intenţia de citare). E vorba de cantităţi apreciabile de text, fără note de subsol – dar oricine citeşte înţelege că sunt citate şi nimic mai mult. Dacă se unificau textele din întreaga carte de către un cap limpede, aceste lucruri se vedeau imediat. Mai grav mi se pare că autorul nu insistă asupra intruziunii acestui P. Zosin în „patografia” lui Eminescu. Cred că ar fi fost interesant de ştiut că diagnosticul poetului de la Mânăstirea Neamţ a fost întregit de mâna lui cu vorbele „delirium tremens” prin 1900, când a ajuns el medic aici fiind dat afară de la Aşezămintele Brâncoveneşti din Bucureşti pentru purtare imorală (trăia cu o asistentă medicală şi cu fiica ei la un loc, teoretizând în scris amorul liber; tot pentru acest tip de familie va fi dat afară şi de la Bolniţa Mânăstirii Neamţ de către enoriaşi). Exhibă, în schimb, descrierile acestui Zosin, după un bolnav psihic de la 1900 care pretinde că l-a apucat pe Eminescu la 1886, acelea cu duşuri reci, excremente pe pereţi etc. (acestea au făcut epocă prin biografia lui G. Călinescu – şi tot pe ele le citează – desigur, cu dezgust, dar apăsat – şi dl. ARGUMENT de astăzi). Argumentul este de tipul „cineva spune că cineva i-a spus” – şi iată cum se adaugă simptomuri la boala lui Eminescu…

Autorul face o observaţie foarte importantă pe marginea certificatului medical elaborat de doctorii Iuliano şi Bogdan, în baza căruia Eminescu a fost trimis cu jandarm la Mânăstirea Neamţ: „Documentul este un exemplu de internare non-voluntară statuat/ă/ pe baza unui act medical. Sigur că în acest context se pune problema consimţământului şi a acordului consensual pentru internare şi tratament, chiar şi în condiţiile de sfârşit de secol al XIX-lea, care aici nu sunt menţionate.”. E clar: suntem în Caragiale, cu al lui „Curat neconstituţional, dar umflaţi-l!” Iar dl. ARGUMENT ne tot îndeamnă să părăsim teoria conspiraţiei, să venim pe terenul ferm al documentelor – şi ne consolează cu faptul că „E scuzabil Călinescu”.

EMINESCU ŞI BOALA SA PSIHICĂ. ARGUMENTE DIN PERSPECTIVA PSIHIATRIEI ACTUALE.

Text limpede, de cristal, pivot central al cărţii. N-ai ce să-i reproşezi, păcat de cele câteva scăpări – pe care un redactor profesionist de carte le-ar fi putut prinde fără nici o dificultate. Ultima revistă la care a scris Eminescu nu este Gazeta Blanduziei, ci Fântâna Blandusiei, autorul fiind dator să-şi piardă paşii cel puţin o dată-n viaţă prin localul eponim din centrul Bucureştilor, fie şi gândindu-se la Eminescu. În pasajul: „Eminescu îi scrie lui Vlahuţă în perioada bună, de remisiune a simptomelor: „…mă aflu bine sănătos în mijlocul acestor munţi…nu te pot încredinţa destul cât de odioasă este pentru mine această specie de subscripţie public, recompensă naţională…” (lipsa acordului, subscripţie public pentru publică, era tot treabă de corectură – ca şi alte câteva „greşeli”) se combină o scrisoare către Iacob Negruzzi cu una către Vlahuţă (ambele au făcut carieră glorioasă în eminescologie, un redactor de carte filolog ar fi sesizat imediat). Ar mai fi informaţia aceasta: „între 1883-89 /Eminescu/ a scris 65 de poezii, 15.271 pagini de manuscris, din care 4000 de versuri, avea în plan lucrarea „Muşatinii”, proiecta un nou volum de versuri, „Lumină de lună”, acţiuni improbabile la un pacient cu PGP în evoluţie”. E cu totul inexact, nu mai stau să descâlcesc încurcăturile, mă mulţumesc doar cu proverbul latinesc Si tacuisset…Autorul a „spicuit”, cum spune însuşi, din documentele puse la dispoziţie într-o carte de un confrate medic. Rămâne, în fond, declaraţia sa de principiu: „În opinia noastră Eminescu era, ca fire, o personalitate, un ciclotim, care a prezentat cele trei episoade maniacale, unele cu factori psihotici (idei delirante, de grandoare, de persecuţie, incoerenţă ideativă şi verbală, comportament destructurat, heteroagresiv, agitaţie psiho-motorie), care au necesitat internare în spital, astfel că se poate afirma, în concordanţă cu criteriile de diagnostic din sistemele actuale de diagnostic psihiatric, cu toată literatura acreditată de psihiatria contemporană, că suferea de o tulburare afectivă bipolară tip I, cu episoade maniacale acute cu factori psihotici congruenţi cu dispoziţia, alternate cu perioade subclinice depresive şi cu remisiuni (parţiale) interfazice….” Aceasta va rămâne, probabil, concluzia cărţii pentru medici; amintesc că doctorul Ovidiu Vuia, un medic foarte apropiat de opera şi biografiile lui Eminescu, scriind din anii 70 ai secolului trecut până acum câţiva ani, când şi-a găsit sfârşitul în condiţii neelucidate, venit în România după 1989 numai şi numai ca să-şi facă şi aici cunoscute lupta şi teoria, cerând insistent dialog cu medici români dar nereuşind să-l aibă – ei bine, el spunea că boala lui Eminescu ar trece, astăzi, cu cea mai simplă medicaţie, de pildă cu celebrul „xanax” ori ceva similar pentru stres, angoasă, atac de panică etc. Din simptomatologia autorului nostru de astăzi, se pot scoate fără grijă vreo câteva „adjective” – dar asta necesită o critică atentă a izvoarelor ce ia timp, cere contextualizare, etc.

Mare păcat că inteligenţele de vârf ale medicinii (noastre) nu coboară în istorie, în poezie, în cultura naţională în generală. Tot e bine, însă, că sunt prinse la cotitură, ca să zicem aşa, şi forţate, oarecum, să-şi spună părerea. Imaginea pe care o am este aceea a lui Morfeu prins de Ulise şi obligat să-i spună exact ce vrea Ulise să ştie. Morfeu este zeul formelor, al infinitului morfologic, adică ştie totul despre toate: îţi trebuie un ritual anume să-l găseşti, alt ritual să-l faci să apară – şi apoi nu ai decât să-i înfigi lancea în mantie, să-l coşi de pământ aşadar, şi să-i spui că-i mai dai drumul numai după ce-ţi spune cutare lucru. Îmi dau seama cât de greu i-a fost CUVÂNTULUI ÎNAINTE să convoace aceste vârfuri, aceste somităţi ale medicinii – şi să le pună să vorbească despre Eminescu. Bravo lui – bravo lor. A reieşit o colecţie de opinii avizate. Fără să-l cunoască pe Eminescu (viaţa, opera, anturajul) – dânşii îi cunosc boala, ca dovadă că există pe lume, de fapt, boli – nu bolnavi. Că sunt şi greşeli? Cineva vorbea, mai sus, de sloganul „Lucru bine făcut”. Eu mă mulţumesc cu „Merge şi-aşa”. În fond, ce faci când ţi s-a rupt căruţa-n drum? Te duci la fierar să-ţi dea alta? Ba nu, pui binişor mâna pe topor, îţi faci o osie nouă, sau înnădeşti o spiţă – şi gata: nevoia învaţă pe om, cum se zice, adică merge şi aşa. Drept e că…eu nu ştiu cui îi şedea calul în pârtie să „rezolve” chestiunea bolii lui Eminescu. Poate d-lui ARGUMENT cu refrenul său „oratori, retori, limbuţi universitari”. N-are decât să schimbe, şi dânsul, sloganul prezidenţial pe cel dispreţuit de elite, şi să recunoască simplu că asta a ieşit: o carte plină de greşeli de limbă, de date, de informaţii – dar fermă şi autoritară în vorbe mari.

PUNCTUL DE VEDERE AL DERMATOLOGULUI PRIVIND DIAGNOSTICUL DE SIFILIS.

Este unul dintre cele mai vioaie şi atractive studii din carte. Din păcate, textul scapă din mâna autorului: apar cuvinte legate cu nemiluita, calculatorul şi-a mâncat pauza. Şi totuşi, e uşor lizibil pentru că e scris bine literariceşte. Iarăşi din păcate, autorul agaţă în peniţă o eroare penibilă – pe care o ţine după el cu o nonşalanţă, să-i zicem ridiculă: „În cazul lui Eminescu, primul diagnostic de sifilis a fost pus la Iaşi, în 1873, de către dr. Iszak şi a fost bazat pe apariţia unor ulceraţii la nivelul picioarelor pentru care acesta i-a prescris tânărului scriitor un tratament cu vapori de mercur, care oricum nu se mai prescria nicăieri în Europa în caz de sifilis terţiar la vremea respectivă. Diagnosticul de sifilis terţiar nu se poate stabili la un prim consult, în condiţiile în care nu exista, atunci, nici o confirmare de laborator (…) mai ales că leziunile cutanate au apărut la vârsta de 23 de ani (gomele sifilitice apar după cel puţin 20-25 de ani de la contactul infectant).” Deci nu e greşeală 1873, ştie că Eminescu avea pe atunci 23 de ani – şi n-ar fi putut avea un contact infectant la…3 ani!. Se miră, mai jos, că „Aceste leziuni au apărut /după I. Nica/în 1880 (totuşi dr. Iszak le constată la Iaşi în 1873 – vezi mai sus) pentru prima dată.” Şi dă-i, şi luptă: îl ţine pe acest 1873 (reţinut, probabil, de la postuma „Din Berlin la Postdam”, aceea cu „blonda Milly”) până la sfârşit.

O observaţie care ţine clar de teoria conspiraţiei: de ce nu a ajuns creierul lui Eminescu la Victor Babeş? – „ori anumiţi oameni se temeau de diagnosticul severului Prof. V. Babeş”. Probabil că această observaţie va intra în folclorul atât de uşor ţesut pe marginea bolii şi morţii lui Eminescu: medicii autopsieri s-au temut că vor fi corectaţi / infirmaţi de Babeş, de aceea l-au evitat. Ar trebui „descoperit” ceva ca acoperire: de pildă că marele medic nu era în ţară, sau că avea o treabă importantă în alt oraş…Şi dă-i, şi luptă…Treabă pentru dl. ARGUMENT.

BOALA ŞI MOARTEA LUI MIHAI EMINESCU.

Mie, ca profan, îmi ridică mari semne de întrebare această serie a constatărilor foarte judicioase ale autorului: Mai întâi „aspectul anormal al creierului descris la autopsie”. Autorul citează din autopsie unde stă scris: „Partea psihică a creierului era total ulcerată în emisfera stângă, chiar şi partea psiho-motorie” – şi comentează: „După cum se ştie, creierul a fost examinat, ulterior, numai macroscopic, şi de către doctorul Gheorghe Marinescu, când însă ţesutul cerebral intrase deja în descompunere din păcate, şi acesta confirmă că ar fi existat o meningită localizată la lobii anteriori. În mod curios, acesta nu remarcă ulceraţia pomenită la examenul necroptic relatat mai sus, fapt extrem de curios, întrucât ochiului său nu ar fi putut o asemenea lipsă de substanţă cerebrală.” Vedeţi anacolutul: lipseşte din text, ceea ce este mai grav decât că multe cuvinte sunt lipite… În fine, despre această ulceraţie pe care Gheorghe Marinescu nu o relatează – aflăm că ea poate să aibă o cauză: „şi anume, ulceraţia putea fi secundară unui traumatism cranio-cerebral soldat cu hematom la vremea respectivă”. Cu alte cuvinte, în limbajul nostru, al profanilor, aici poate fi urma bolovanului care i-a curmat viaţa lui Eminescu. Atenţie: nu e vorba de pietricica de la jumătatea lui mai 1889 – ci de bolovanul aceluiaşi nebun, din după-amiaza lui 15 iunie, care a dus la moartea subită, de care medicii de astăzi se pare că nu ştiu (de bolovan, adică: n-au citit textul). Autorul revine la autopsie, când vrea să combată alcoolismul pus pe seama lui Eminescu: pentru a se proba, ar fi trebuit descris creierul mic, unde această „boală” (eu pun, totuşi, ghilimele…profane) lasă urme. Iarăşi autorul: „În mod ciudat şi inexplicabil, la autopsie nu este menţionat nimic despre cerebel, care la aceia care consumă cantităţi mari de alcool se atrofiază într-o măsură importantă, fiind uşor de observat la un examen macroscopic. Mai mult: se menţionează că „Emisfera stângă cântărea 595 grame, iar cea dreaptă, 555 de grame, fără cerebel”, despre cerebel nemenţionându-se nimic în raport. De aceea presupunem că a fost normal, atâta vreme cât nu s-a remarcat un aspect special.” E o sofistică aici: a fost normal să nu se amintească de cerebel – dacă şi numai dacă s-a căutat prin autopsie să se găsească urme ale alcoolismului şi nu s-au găsit la cerebel. Dar…pentru asta s-a făcut autopsia, să se demonstreze ceva?! Rămâne cum am vorbit, D-le Doctor, cerebelul nu e menţionat, deci nu există. Bolovanul a lovit pe la spatele bolnavului. Doctorul Al. Tălăşescu, pe care-l citează cei cu teoria conspiraţionistă, povesteşte, la 1912, că i s-a adus „o bucată din creierul lui Eminescu cu răni provocate de aşchiile ţestei capului zdrobită de o mână criminală”. E cu totul incoerent acest doctor Al. Tălăşescu, face mai mult literatură, chiar poezie – dar citatul meu este exact; el, ca adjunct al lui Gheorghe Marinescu, trebuia să conserve această bucată de creier pentru Institutul Mina Minovici, reuşeşte să piardă mostra – şi peste 23 de ani mărturiseşte căindu-se. De ce nu i-au adus de la Dr. Şuţu creierul întreg, care anume bucată de creier i s-a adus?! Nu spune. Poate a fost tocmai cerebelul lipsă la autopsie.

Oricum, semne de întrebare se ridică din acest text – care cu adevărat a fost scris cu inima. Autorul nu are suficientă informaţie (românească, despre Eminescu) – însă lasă deschisă chestiunea morţii subite prin observaţiile sale atât de sagace. Se conjugă, apoi, cu textul de mai sus: de aceea n-a fost dusă proba anatomică la severul Victor Babeş, pentru că el ar fi observat imediat inadvertenţele.

DATE PRIVIND PATOLOGIA CARDIOVASCULARĂ LA EMINESCU.

Mici neatenţii: cuvinte legate între ele, greşeli hazlii: „Primul tratament cu mercur a fost început în lina aprilie 1987 la Botoşani recomandat si aplicat de dr. Iszak şi a constat in fricţiuni cu mercur, câte 4 şi 7 grame…” (luna, 1887; are când si când şi, dar in mai frecvent decât în; oare medicii nu mai au dactilografe?) – dar explică limpede că bolile inimii nu puteau fi cauzate de lues – şi chiar patern oarecum: vorbeşte de suferinţele unui om tânăr de câteva ori.

DESPRE BOLILE MAI PUŢIN CUNOSCUTE ALE LUI EMINESCU. OTITA.

Autorul consideră că este o boală minoră, fără efecte, fără a fi fost semnalată de cineva din anturajul lui Eminescu. Un fapt curios, totuşi, vreau să arăt. Avem Dicţionarul de frecvenţă a cuvintelor din poezia lui Eminescu. Cineva a urmărit relaţia dintre organ şi funcţie. De pildă, cuvântul ochi apare la Eminescu de 299 de ori, în timp ce verbul a vedea apare de 303 ori – un echilibru cum nu se poate de bun (vede cu ochii lui, este acolo unde se petrece acţiunea, etc.) – în timp ce cuvântul ureche apare de 24 şi verbul a auzi apare de 79 de ori: funcţia este invocată de trei ori mai des decât organul, un dezechilibru care indică o deficienţă.

CONTROVERSE PRIVIND SĂNĂTATEA POETULUI.

Studiul încheie cartea, este o încântare să-l regăseşti pe dl. Prof. univ. dr. Vladimir Beliş în această alcătuire, numele dânsului trebuie spus neapărat cu voce tare şi cu respect. Simplu în cuvinte, demn, dând de înţeles de la început că este preocupat de mult timp de subiect, de data aceasta aduce în discuţie un raport de autopsie făcut de Mina Minovici în 1892, la doi ani de la ciornele însăilate după rapoartele medicilor care au făcut autopsia lui Eminescu, pentru a arăta un model al genului. Sec: „Simpla comparaţie (…) demonstrează limpede precaritatea cunoştinţelor medico-legale şi morfopatologice care apar în raportul medico-legal al lui Şuţu. În 1897, prof. Şuţu a fost înlocuit de Mina Minovici la conducerea catedrei de medicină legală care se separă de cea de psihiatrie.”

Aceasta este cartea. Deie sfântul ca vreunul dintre tinerii medici care au luat acum prima dată contactul cu chestiunea bolii şi morţii lui Eminescu să devină împătimit de studiu adevărat, această patimă să-i fie dublată de iubirea pentru poezie în general, pentru poezia lui Eminescu îndeosebi – şi peste câţiva ani buni de muncă serioasă să ne bucurăm că tradiţia Ion Nica – Ovidiu Vuia are continuitate. Pentru că, vorba lui Iorga, nu poţi iubi ceea ce nu cunoşti.

Până atunci, să ne bucurăm că cineva i-a prins pe aceşti „Morfei” ai lumii patimilor noastre şi i-a pus să spună iute lucruri pe care altfel le zăceau în ei fără să ştie… Dar să ne bucurăm, mai ales, că acest eveniment mediatic n-a atins Aula Academiei, ci aplauzele profesorilor de gimnaziu însoţiţi de elevii şi drăgălaşele lor eleve (poate şi de mămici) s-au spart între cărţile de la Biblioteca Academiei: acolo stau în rafturi, alături, adică unul lângă altul în coperte la fel, genii şi nebuni, deştepţi şi proşti, oratori, retori, limbuţi…

N. Georgescu

Nota red.: Cartea nu are cuprins, pe pagina de titlu: Argument de Eugen Simion, Cuvânt înainte de Irinel Popescu. Ceilalţi autori, pe copertă: Ioan Aurel Pop, Cecilia Cârja, Ioana Bonda, Victor A. Voicu, Octavian Buda, Dan Prelipceanu, Călin Giurcăneanu, Bogdan O. Popescu, Eduard Apetrei, Codruţ Sarafoleanu, Vladimir Beliş.

Sursa: Ziaristi Online