La Bucuresti, Sir John Falstaff… a cam intrat la apa!

Oaspete de vază, zilele trecute, al emisiunii lui Hedwige Chevrillon la televiziunea franceză: domnul Stéphane Lissner, Directorul General al Operei din Paris. Titlul emisiunii: «- Qui êtes vous ?», Cine sunteţi dumneavoastră, sau: vă invit să vă prezentaţi singur ascultătorilor. Amabila jurnalistă a condus dialogul cu fineţea practicată în saloanele pariziene de altădată şi cu cochetăria feminină ucigătoare a unei experte în evaluarea preopinentului şi în “revelarea”, ca să nu spunem exterminarea acestuia prin el însuşi.

Pe scurt, Hedwige Chevrillon a pregătit cinci secvenţe din opere celebre pentru a le asculta împreună cu conlocutorul său, Directorul General al Operei din Paris. Ce frumos! O uvertură şi patru arii alese, a precizat jurnalista, din ultimul album al Mariei Callas. O voce şi interpretări greu de uitat pentru cine a auzit-o cântând pe marea artistă.

Teatrul de Operă de la Charles Gounod la Stéphane Lissner

sau de la genii la mafia lirică

Toată lumea ştia că gura păcătosului adevăr grăieşte, dar nimeni nu s-ar fi putut aştepta să-l audă pe Directorul General al Operei din Paris spunând cu o seninătate care dă fiori că el “nu prea ascultă muzică clasică”. Domnul Stéphane Lissner a convins pe toată lumea, în numai câteva minute, că spusese adevărul, demonstrând fără ezitare şi fără echivoc că nulitatea lui în materie de operă e absolută. Şi ne-a dovedit în emisiunea « – Cine sunteţi?» două lucruri. Că Le Roi est nu şi că Le Roi est nul. Că Regele nu e doar nud, ci că e şi nul.

Astfel că s-a ridicat întrebarea, care a înfuriat Franţa întreagă: cum de-a ajuns un asemenea individ în fruntea marii instituţii muzicale din capitala ţării, şi cum de a fost, rând pe rând, patronul câtorva dintre cele mai importante teatre de operă ale Europei?

Italia a explodat de indignare la rândul ei, întrebându-se cum de s-a putut ca acest impostor să guverneze Teatrul alla Scala din Milano timp de ani de zile. Cum? Reţeaua mafiotă revelată de justiţia spaniolă e răspunsul la această întrebare. Iar spaniolii au de ce râde pe sub mustaţă de când emisiunea lui Hedwige Chevrillon face turul Europei. Ei l-au zburat rapid din postul de Director al Operei din Madrid pe acest Lissner, unde-l plasase “famiglia”. Dar individul a ajuns la Scala, şi acum la Opera din Paris. Cum? Pe aceeaşi filieră.

În văzul şi în auzul vastului public al televiziunii, Directorul General “de l’Opéra de Paris” n-a fost în stare să spună din ce opere ultracunoscute erau patru dintre cele cinci secvenţe muzicale pe care a fost invitat să le identifice.

1. Despre La Wally de Catalani el credea că e Norma de Bellini! Bine, să spunem că nu cunoştea opera lui Catalani, cântată mai rar. Dar să nu-ţi dai seama că aria pe care o ascultai n-avea nimic în comun cu sublima cantilenă belliniană era o enormitate cum nu se mai auzise încă la televiziunea franceză.

2. A urmat uvertura celebră a uneia dintre capodoperele verdiene. Directorul General al Operei din Paris n-o recunoaşte. Când jurnalista îi spune despre ce uvertură e vorba, în loc să pleznească de ruşine, acesta pare să-şi amintească titlul operei şi crede că se salvează cu o nouă enormitate: – Titlul acesta nu poate fi pronunţat în Italia, zice el. Este considerat malefic! Era vorba, nici mai mult nici mai puţin decât despre La Forza del Destino…

3. O perspectivă salvatoare la orizont! Ritmuri pe care le cunoaşte orişicine. Multă ezitare, confuzie, scărpinat în cap. – E Carmen ?, întreabă Directorul General al Operei din Paris. Miracol! Era Carmen, într-adevăr.

4. După această victorie zdrobitoare, forţa destinului pare să-i ofere Directorului General Stéphane Lissner oportunitatea de a-şi consolida autoritatea. Aria Vissi d’arte. Din nou una dintre cele mai celebre arii de operă din întreg repertoriul. Şi, totuşi, ghinion!, vorba Preşedintelui României. Marele tartor al atâtor teatre de operă nu recunoaşte nici măcar Tosca de Puccini. – Cine cântă?, a întrebat el la un moment dat. – Callas, a răspuns jenată jurnalista care de la începutul emisiunii anunţase că va propune extrase din ultimul album al sopranei.

5. În fine, Hedwige Chevrillon pare să facă tot ce-i stă în putinţă să mai dreagă busuiocul, spunându-i domnului Stéphane Lissner: – Aria care urmează, sunt sigură că o veţi recunoaşte, pentru că este dintr-o operă pe care tocmai aţi reprogramat-o. Sabie cu două tăişuri. Şi, ghinion din nou! Nici aria din Madama Butterfly de Puccini, cântată de Maria Callas, Lissner n-o recunoaşte.

Un bel dì vedremo

Vom vedea într-o bună zi, Un bel dì vedremo, cântă sărmana Cio-Cio-San alias Madama Butterfly. Vom vedea tragicul sfârşit al glorioasei muzici de operă şi al spectacolului de operă care de secole a adus o imensă bucurie oamenilor, sau vom vedea, poate mai curând decât am putea crede în prezent, sfârşitul crimei organizate care stăpâneşte azi lirica mondială. Aşa-zişii manageri au uzurpat locul personalităţilor artistice, al muzicienilor de mare prestigiu, adevărate genii, un Charles Gounod cândva, la Paris, un Claudio Abbado la Milano, mai recent, ca să dăm doar două exemple, creatori şi păstrători ai valorilor şi tradiţiilor. Şi ne-am trezit azi la comanda teatrelor şi a sute şi sute de milioane de euro, cu aceşti manageri şi cu adevăratele reţele ale crimei organizate din care fac parte. Ele au început să fie demascate, în sfârşit, odată cu arestarea Helgăi Schmidt la Valencia şi cu revelarea reţelei sale mafiote. Iar acum, iată acest self-KO al lui Stéphane Lissner la Paris.

L’onore… Ladri!

Dacă DNA, Curtea de Conturi şi Ministerul Culturii n-au plonjat până acum în adâncurile economico-financiare de la Opera din Bucureşti, timpul nu e pierdut. Unor ţări de mare tradiţie şi cu o vastă experienţă ca Italia, Franţa ori Spania le-a luat ceva timp pentru a începe să scoată la iveală guvernarea interlopă a teatrelor de operă. Ne vom trezi poate, în curând, şi “pre mulţi vom popi” şi noi. Dar pe lângă investigaţiile administrative imperativ necesare, ar mai fi nevoie şi de o critică elevată, competentă, exigentă, responsabilă, şi nu de una marcată de diletantism, nu de una de cumetrie, superficială, falsă, sau pur şi simplu venală. Ne lipseşte o Hedwige Chevrillon care să-l descoase în faţa lumii pe Ioan-Răzvan Dincă, ne lipseşte capacitatea de a reacţiona la decăderea valorilor. De altfel, cum e posibil să faci, aşa cum am văzut prin ziare, elogiul delirant al noului teatru de operetă, un “cort semi-mobil”, o şandrama absurdă şi surdă guvernată de acelaşi director, iar a doua zi să revii cu un articol înflăcărat despre un spectacol de uvertură care ţi-a luat piuitul, dar să nu-ţi dai seama că, fără microfoane, pe sărmanii artişti din scenă n-ai fi avut cum să-i auzi?

În acelaşi spirit triumfalist ne-a fost prezentată noua “producţie” de la Opera din Bucureşti cu opera Falstaff de Verdi, pe un libret de Arrigo Boito, inspirat de capodoperele shakespeariene Henric V şi Nevestele vesele din Windsor. O colosală ruşine estetică, prin care vrem să ne “aliniem” pe orizontul de prăbuşire internaţională a teatrului de operă, prin regii şocante care distrug în ochii publicului imaginea şi prestigiul capodoperelor. Regizorul britanic al acestei reprezentaţii se întreba într-o gazetă de Bucureşti ce anume s-a schimbat de la Shakespeare până acum? “Absolut nimic, spune el. Aşa că ce sens avea să fac un spectacol cu acţiunea plasată în 1600, când de fapt societatea noastră este în esenţă identică cu cea de atunci? Oamenii sunt oameni. Sexul e sex. Lăcomia e lăcomie. Mâncarea e mâncare. Excesul este exces. Sunt lucruri similare indiferent de epocă”.

Nimic nu s-a schimbat de atâta amar de vreme? Cum de nu? Shakespeare şi Verdi sunt dintre cele mai înalte exemple de spiritualitate, de splendoare pe care le-a dat omenirea. Ei nu reduceau fiinţa umană la nivelul trivial la care o reduce domnul Graham Vick. Ei ne ofereau prin artă un ideal, pe care acest regizor, ca şi alţii în zilele noastre, caută să-l distrugă, reducându-l la expresia propriei sărăcii umane şi artistice, aducând capodopere ale artei la nivelul de manele şi de bâlci. A coborî atât de jos spectacolul de operă e “meritul” directorului care manevrează Opera din Bucureşti şi Teatrul de Operetă şi a mentorului său, dezinteresatul Fuck-Totum cu care deunăzi, încântat, se plimba braţ la braţ prin foaierul Operei. Spectacolul-batjocură aduce în scenă un BMW nou-nouţ (cine o fi încasat pentru publicitate?) şi bucile colosale ale unui porc (Doamne!) care trage vânturi răspândind confeti. La finele actului întâi, Sir John Falstaff, care e un nobil, orice ar crede regizorul şi complicii săi, are această replică: L’onore?… Ladri! Onoarea?… Hoţilor! Cui o fi adresat această replică şi cine o fi luat aminte?

Cleopatra Pop / Ziaristi Online

Foto sus: Adevărul / Un “Falstaff” de la mall

VIDEO Corriere della Sera: