„Acolo este țara mea/Și neamul meu cel românesc…”

Din 1990 încoace tot mai repetat auzim, printre atâtea etichetări postdecembriste de tot felul, din partea unor ageamii în domeniu, că poezia patriotică a românilor ar fi falsă, perimată și desuetă! Azi, în vremurile acestea tulburi, pe care le trăim, într-o perioadă total nefastă culturii, în care patriotismul nostru și naționalismul luminat, tradițional românesc, mai cu seamă ardelenesc, au devenit, pentru unii, „noțiuni depășite”, pentru ei, pentru cultura celor de teapa lor, inși departe de trăirile, de suferințele Neamului. Destul este, pentru a combate, cu argumente, o falsă susținere, să ne oprim la lirica Războiului de Reîntregire a Neamului, referindu-ne la Primul Război Mondial, cu acea poezie care, într-un fel, prefața evenimentele care urmau să se deruleze, poeții fiind în postura unor prevestitori anteriori istoriei. Să ne oprim, apoi, și la poezia predecesorilor luptători pe baricada românismului, mari iubitori de Neam și țară. O poezie, într-adevăr, cu fior pentru redarea unui fapt istoric prin timp. Oare nu tocmai acest adevăr ni-l dovedește și Mihai Eminescu, prin „Scrisoarea III”, redând învolburarea din încleștarea româno-otomană de la Rovine, din anul 1394? Oare nu-i acolo acel suflu patriotic? Dar „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie”, „Doina”, „La arme!” nu-s superbe poezii patriotice? De ce nu mai sunt, oare, pe placul unora poeziile lui Vasile Alecsandri despre bătăliile lui Ștefan cel Mare și Sfânt, biruitor al lui Matei Corvinul la Baia? Dar versurile lui Dimitrie Bolintineanu despre Mihai Vodă Viteazul ce sunt? Dar poezia „Războiului pentru Neatârnare”, a bătăliilor pe câmpurile de onoare de la 1877-1878, apoi în cel pentru reîntregirea hotarelor (1916-1918), din Primul Război Mondial, din cel de Al Doilea Război Mondial, pentru aducerea acasă a Basarabiei, nordului Bucovinei, nordului Ardealului, părții furate din Dobrogea, ce este? Nu-i aceasta poezie profund patriotică?

Cu țara în gând au plecat curcanii lui Alecsandri, în campaniile de dincolo de Dunăre, la Grivița, la Plevna și Smârdan! Oare nu trăiri profund patriotice sunt poeziile acelor vremuri ale lui G. Sion, G. Baronzi, Ion Nenițescu, Alexandru Macedonski, Aron Densușianu, George Coșbuc, Zaharia Boiu, mari români și patrioți? Atunci când Ion Nenițescu scria, în poezia „țara mea”, versurile „Acolo este țara mea/Și neamul meu cel românesc!/Acolo eu să mor aș vrea,/Acolo vreau eu să trăiesc”, nu erau mărturii ale suflului patriotic izvorât de „acolo unde-s ‘nalți stejari”? Dar acel cântec-chemare, înflăcărător la luptă, „Treceți, batalioane române, Carpații!” – ce e? Dar celebra poezie a lui Alexe Mateevici – „Limba noastră” – ce este? Nu-i profundă trăire patriotică, națională? Dar poezia lui Octavian Goga „Vorbeau, azi-noapte, două ape” ce este ea? Dar „Hora morții”, „Fără țară”, „Latinitatea strigă din tranșee”, acele strigăte de luptă ale poetului „pătimirii noastre” ce sunt?

Ne vom opri, în cele ce urmează, asupra acestei tulburătoare poezii, precum și a poeziei „Ardealul”, a lui Mircea Dem. Rădulescu, tocmai pentru a ilustra susținerile de mai sus. Ostașii români au luptat în Primul Război Mondial, izbânda lor fiind materializată prin Unirea de la 1 Decembrie 1918, la Alba Iulia, când, cum scria Octavian Goga, „Te-am dărâmat, hotar de-odinioară,/Brâu împletit din lacrimi și din sânge,/Veriga ta de foc nu ne mai strânge/Și lanțul tău a încetat să doară”. Dar până acolo, la actul măreț al unirii, a fost calea de foc și de sânge a zbuciumului românilor transilvăneni. Un drum al calvarului și al suferințelor. Este și motivul pentru care redăm, integral, poezia „Vorbeau, azi-noapte, două ape”: „Venea un vifor să ne-ngroape/Și grindina-mi bătea în geam,/Vorbeau, azi-noapte, două ape/Și vorba lor o-nțelegeam./Își lumina necunoscutul/Cu fulgere, din deal în deal,/Și chicotind prin neguri Prutul,/Vorbea cu Mureșu-n Ardeal:// «În taina apelor afunde/Un țintirim de veacuri port,/Mi-e albul înspumatei unde/Mai trist ca giulgiul unui mort… /Din vreme-n vreme mă străbate/Un lung, îndepărtat fior,/Și-ncheieturile trunchiate/Atâta de cumplit mă dor…//N-auzi cum strigă Basarabii/Blestemul zeilor ce vin,/Cum sună-n bucium pârcălabii/De la Soroca și Hotin?/ Eu simt cum matca mea tresare/De-al amintirilor șuvoi, /Arcașii lui Ștefan cel Mare/Îmi cer azi moaștele-napoi…»//Așa, tulburător de țară,/Vuia ne-nduplecatul glas,/Pân’ fulgerele se curmară/Și-o ploaie blândă-a mai rămas./Atunci o-ntunecată noapte/Pe creasta codrilor cădea/Și-n plânset lin urzit de șoapte,/Bătrânul Murăș răspundea:/ «În valul meu, de veacuri plânge/Același vaier stins și mut,/Mai multe lacrimi decât sânge/Nisipul meu a cunoscut,/Tu-ți plângi mărirea îngropată,/Eu, jalea veche, an de an,/Tu ai avut părinți odată,/Eu, veci de veci, am fost orfan»…//Așa vorbeau îndurerate,/Sub ceriul înnorat și crud,/Bolnave râuri tulburate/Și-acum durerea v-o aud…/Nedumerirea mă supune/Când rostul patimii v-ascult,/Căci inima-mi nu-mi poate spune,/Pe care să vă plâng mai mult”. O poezie extraordinară! O poezie a celor care au vărsat lacrimi și sânge prin Ardealul suferințelor, amintind de alte poeme ale lui Octavian Goga, precum „Vorbesc tăcerile”, „De profundis”, „Oltul” cu acel cutremurător sfârșit, care, în „mult iscusita vremii slovă”, în „cetățuia cea de apă” purta „durerea unui neam ce-așteaptă,/Demult a vremii sărbătoare”, încheind astfel: „Să verși păgân potop de apă/Pe seșul holdelor de aur;/ Să piară glia care poartă/Înstrăinatul nost’ tezaur,/țărâna trupurilor noastre/S-o scurmi de unde ne-ngroapă/Și să-ți aduni apele toate,/Să ne mutăm în altă țară!”.

Uneori înaintea evenimentului istoric, chiar prefațându-l, poezia lui Octavian Goga are acea putere de testament, chemare la Războiul pentru Reîntregirea Națională a Neamului, ca o „cântare în fața lui Dumnezeu”, cântec mobilizator, îmbărbătare pentru luptătorii români, un vibrant mesaj național, angajant „De la Tisa pân’ la Nistru” pentru cei care, cu arma în mână, au luptat pentru cauza Neamului sub drapele, scriind o glorioasă, vibrantă și caldă pagină de istorie românească a trecutului de luptă.

Între septembrie 1940 – octombrie 1945, după Diktatul de la Viena, când nordul Ardealului era dat Ungariei horthyste, de Germania nazistă și de Italia fascistă, când românii de aici își părăseau casele, pământul și avutul de-o viață, sărutându-și stâlpii porților, plecând în pribegie, când asupra pământului cedat se abăteau atâtea chipuri hâde ale holocaustului de la Ip, Trăznea, Mureșenii de Câmpie, Sucutard, Aita Seacă, Huedin, Moisei, Sărmașu, Turda, cu gândul la cei care gustau pâinea amară a dezrădăcinării celor, într-un fel, aflați în linia întâi a frontului vieții, viață care mereu i-a aruncat în valuri pe nesigurele corăbii ale întâmplărilor, poeții au fost cei dintâi, la chemarea Ardealului. Sub conștiința unității, a solidarității naționale, printr-o poezie – implicare, nu conjuncturală, nu dictată de vreun partizanat politic, ci de un imperativ al timpului ei, poeții, corolar al unor aspirații seculare, au îmbrățișat cauza națională. Ei, care au visat, ei, care au suferit pentru o idee comună, a fraților uniți, au reacționat la evenimentele vremii ca oameni ai cetății. Unul dintre ei este și poetul Mircea Dem. Rădulescu prin poezia „Ardealul”: „Al nostru e: Pământ din vechi pământ/Și sânge din latinul nostru sânge,/E trup și os din osul nostru frânt,/Un dor avem în el, și-i cel mai sfânt/Și nimeni astăzi nu ni-l poate-nfrânge.//I-am moștenit tot dreptul din părinți,/La șoapta lui ni se-nfioară buza,/În lutu-i plămădit de suferinți,/Strămoșii frământatei noastre ginți/Dorm, îngropați la Sarmizegetusa.//Al nostru e și nu al vostru, huni,/Ce-ați năvălit de dincolo de Nistru,/Călcând, în goana cailor nebuni,/Peste mormântul marilor străbuni/Și i-ați trezit cu-al vostru râs sinistru.//Voi, colb și pleavă, sunteți venetici/Din hoardele barbarului Attila; / Noi scutul Romei l-am înfipt aici./O, pentru marii noștri mucenici,/Voi niciodată n-ați știut ce-i mila.//Dar va suna și ceasul de apoi,/Să vă chemăm la dreapta judecată./Ca uraganul năvăli-vom noi, /Sunați semnalul, goarne de război,/Năprasnică va fi a noastră plată.// Se va-ngrășa pământul de mișei,/Vor tremura ca-n temniți vinovații,/Ne vom lupta cu-nverșunți de lei,/Și dacă-n drum ne-or sta zăgaz Carpații,/Vom dărâma Carpații peste ei.// Vom năvăli ca un dezastru mare,/Îi vom călca-n copitele de cai./Sub roatele de tunuri și de care,/Să știe ungurii că-n fiecare/Din noi trăiește aprigul Mihai./O, noi cunoaștem bine vechiul drum/Tăiat de legiuni în țara toată,/Se scoală azi, ducând potop și scrum,/Și din mormânt vor răzbunare-acum/Martirii noștri ce-au murit pe roată.//Al nostru e: îl vrem, și pentru el/Porni-vor și moșnegii de la vetre,/Îl vrem, îl cerem, e supremul nostru țel/Și vai de trădător și de mișel/Că-l vom scuipa și-l vom goni cu pietre.”

Nu întâmplător am redat poezia în integralitatea ei. O poezie a izvoarelor naționale, pentru cei cu „inima română”, scrisă de un poet de dincolo de munți, om al timpului, situat între acel trecut glorios și un prezent al așteptărilor, aici, unde, cum spunea Lucian Blaga, până și „zăpada ființei ține loc de cuvânt”. Sunt poezii cutezătoare, un omagiu adus luptătorilor cu arma în mână, dar și recunoștință cuvenită înaintașilor poeți. Trăitori prin națiune, purtându-ne printr-un univers al trăirilor aparte și al responsabilităților față de Neam, față de țara veșnică, ei ne aduc mereu în față vitejia și eroismul legendar din 1877-1878, bătăliile de la Mărășești, Mărăști și Oituz, mai târziu de la Oarba de Mureș, cu scopurile nobile și drepte ale eliberării Basarabiei, nordului Bucovinei, a nordului Ardealului, durerea din inimile românilor transilvăneni din vremea răpirii nordului Ardealului, prin Diktatul imperialist de la Viena, din 30 august 1940. Atunci, plecând, la ordin, din teritoriul cedat, militarii români, cu lacrimi în ochi, murmurau: „Dac-am plecat, Ardealule, din tine,/ Nu-i vina noastră, iarăși vom veni, /N-am fost învinși și nu vom fi nici mâine, / Când ceasul biruinței va sosi.” Versuri cu putere de testament. Acel ceas al biruinței a venit, după ce ostașul român a luptat la Odessa, în Stepa Calmucă, la Cotul Donului – Stalingrad, la Oarba de Mureș, la Debrețin și Budapesta, până în munții Tatra și la porțile Vienei. După ce au trecut apele Prutului și ale Nistrului, s-au întors să treacă, din nou, biruitori Carpații, pentru eliberarea Transilvaniei, unii lăsând os și carne din trupul lor pe câmpurile de onoare, mulți plătind cu tânăra lor viață!

Recurgem la această întoarcere în timp și în memorie, tocmai pentru a face posibilă acea necesară ieșire din uitare! Pentru că, noi, românii, prea uităm! Prea ne ștergem, uneori, memoria cu buretele nepăsării! Or, datoria noastră este una: „Să dăm la fii ce-avem de la părinți! Un adevăr din veac, din totdeauna!”.

Sursa: Cuvantul Liber via Ziaristi Online