Portretul pe care intenționez să-l scrijelesc în cuvinte nu este o caricatură. Personajul pe care îl portretizez nu îmi provoacă râsul, este de-a dreptul grotesc. Numai când mă gândesc la el și mi se face pielea de găină. L-am cunoscut pe vremea când era ministru la Externe și Cristian Tudor Popescu îl poreclise “puțoi opărit”. Nu se putea o descriere succintă mai inspirată a tânărului Mihai Răzvan Ungureanu. Astăzi nu mai este tânăr, s-a îngrășat, a făcut o ceafă groasă și un cur de vădană ca orice politician român ce se respectă, dar tot opărit a rămas. Atitudinea sa față de ceilalți semeni ai lui, oameni, cetățeni obișnuiți a rămas la fel de disprețuitoare. Mihai Răzvan Ungureanu, asemenea lui Mircea Geoană sau Theodor Baconski, se comportă de parcă ar aparține unei specii superioare. Nu știu de unde li se trage. Toți trei au în comun faptul că au condus, temporar, Ministerul Afacerilor Externe, se consideră “intelectuali” — doi se laudă ca au făcut studii pe la școli de renume — dar, la o adică, cu toții au comis gafe monumentale.
Dintre toți însă Mihai Răzvan Ungureanu e un caz mai aparte. S-a cățărat până la cele mai înalte demnități în Stat, devenind la numai 39 de ani directorul Serviciului de Informații Externe și apoi prim-ministru iar acum a acceptat o funcție onorifică, neremunerată la Președinția României. Ce l-ar putea determina pe un personaj atât de ahtiat de putere și bunăstare, unul obișnuit să trăiască pe cheltuiala statului pe picior mare, eventual în străinătate să accepte să devină consilier personal în staff-ul domnului Klaus Iohannis?
Scriam într-un articol intitulat “Goi și umili în fața lumii”, apărut în martie 2006 în ziarul “Ziua”: “Cu câtă bucurie așteptăm ca tinerii români valoroși, care-și fac studiile în străinătate, să se întoarcă și să-și pună cunoștințele în slujba țării care i-a ținut în școli. Așteptăm de la ei să-și facă datoria față de patria care a suportat costurile școlarizării. Dar dacă nu România a plătit, servesc ei atunci pe cei care au făcut-o?”
Domnul Mihai Răzvan Ungureanu, la începutul anilor ’90, când era încă student și-a schimbat haina de membru în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist pe blazerul de membru al “Fundației pentru o societate deschisă” a magnatului George Soros și a obținut o bursă la Oxford. I s-au echivalat doi ani într-unul la universitatea din Iași ca să poată urma cursurile Centrului pentru studii ebraice de la colegiul St. Cross unde, după cum este scris pe site-ul instituției “a urmat programul de un an ca să descopere mai multe în legătură cu rolul pe care l-au avut evreii și iudaismul în societatea românească în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea”. Se știe că bursa i-a fost acordată de una dintre fundațiile escrocului internațional Marc Rich. Despre domnul Soros s-a scris foarte mult în presa noastră, despre Marc Rich, prietenul și asociatul magnatului de origine maghiară, mai puțin.
Marc Rich s-a născut în 1934 la Anvers, în Belgia. Familia sa a emigrat în America, fugind de naziști, în 1941. Tatăl său și-a deschis inițial un magazin de bijuterii după care a făcut avere din comerțul cu produse agricole. Aceasta a fost și vocația fiului care însă s-a specializat în comerțul cu materii prime, recrutându-și principalii furnizori în special din țările Lumii a III-a. În 1974, a decis să-și deschidă propria firmă în Elveția care, într-un târziu, a căpătat numele pe care îl cunoaștem astăzi: Glencore Xtrata Plc. În perioada în care lumea a cunoscut criza petrolului, Rich nu s-a sfiit să tranzacționeze cantități uriașe de țiței provenit din țări aflate sub embargoul SUA. A lucrat cu Khomeini, Castro, Ghadafi și Ceaușescu fără nici un scrupul. Eram la New York în 1973 și lucram la “The New York Times” când Marc Rich a devenit cel mai mare caz de evaziune fiscală din istoria Americii intrând în vizorul lui Rudolf Giulianni, pe atunci procuror. Dacă ar fi fost condamnat, Rich ar fi primit 300 de ani de pușcărie, dar el a apucat să fugă în Elveția de unde nu a mai revenit nici la înmormântarea propriei fiice în 1996. A fost amnistiat în 2001 de Bill Clinton cu câteva ore înainte ca acesta să părăsească definitiv Biroul Oval. Jimmy Carter comenta atunci: “Cred că nu există nici o îndoială că o seamă de factori, luați în considerație în cazul acestei amnistii, pot fi atribuiți diverselor cadouri. E o rușine, în opinia mea!”
Rich a făcut donații importante Partidului Democrat, Bibliotecii Bill Clinton și campaniei pentru alegerea doamnei Hillary Clinton în Senatul Statelor Unite, dar și statului Israel. S-au făcut multe speculații privind legăturile escrocului cu serviciile de spionaj israeliene și astfel se explică de ce au intervenit pentru iertarea lui Rich doi foști directori ai Mossadului, Avner Azulay și Shabtai Shavit. Acesta este, pe scurt, portretul personajului care a plătit studiile domnului Mihai Răzvan Ungureanu la Oxford. Un fel de “tată spiritual” aș zice.
Și ce a făcut băiatul acesta școlit, când a ajuns ministru în Guvernul României? Păi a semnat un document prin care România renunța la moștenirea Gojdu, a refuzat să mai negocieze ceva în legătură cu Tezaurul de la Moscova și s-a făcut că uită de datoria pe care o avea Irakul față de țara noastră. Și-a luat personal angajamentul la Washington că guvernul din care făcea parte va păstra trupele în Irak “indiferent de crize” într-o perioadă în care trei jurnaliști români erau amenințați cu moartea la Bagdad și îi sfătuia pe românii care nu erau de acord cu această politică “să-și aleagă o altă țară.” Norocul nostru că, atunci când a ajuns prim ministru a avut la dispoziție numai câteva luni insuficient ca să dea drumul exploatării aurului la Roșia Montana (unde, ca să vezi coincidență, au interese și Soros și Glencore.)
Ce caută acest individ în preajma domnului Klaus Iohannis? Să aibă oare legătură misiunea sa cu prerogativele președintelui României: politica externă și faptul că este comandantul suprem al armatei acum, când la granița noastră există un conflict care se încinge? În orice caz imaginii președintelui îi aduce numai deservicii. Am văzut la televiziunea publică franceză o scenă care m-a întors pe dos. Era în ziua marșului de solidaritate de la Paris. Președintele francez își primea oaspeții la Palatul Elysée. L-am zărit pe Mihai Răzvan Ungureanu urcând treptele în spatele domnului Klaus Iohannis. François Hollande a dat mâna cu președintele român, l-a reținut câteva secunde bune mulțumindu-i că a acceptat invitația sa. S-a întors apoi către scară unde l-a văzut pe MRU oprit la jumătate și ușor pliat în două. François Hollande l-a privit descumpănit deoarece, în mod evident, nu pricepea cu cine are de a face. Invitații săi, șefii de state, urcau acele trepte însoțiți de soțiile lor. Pentru colaboratori, oricât de apropiați, era rezervată o altă intrare. Un moment, Hollande a părut să se întrebe dacă nu cumva MRU era soția președintelui Iohannis. Francezul a văzut multe și, în urmă cu un an, mariajele homosexuale au fost legalizate în Hexagon. A trebuit să intervină președintele român care s-a întors grăbit ca să-și prezinte consilierul personal. Penibil, dar normal când este vorba de diplomație și protocol la români, iar domnul Mihai Răzvan Ungureanu are acest prost obicei de a se vârâ acolo unde nu îi este locul…
Eugen Mihăescu
Sursa: Ziaristi Online