Cine nu a ajuns in cimitirul Manastirii Sihastria niciodata, trebuie sa-si treaca drumul in plan. Am ajuns intr-o dimineata de vara, cu racoare si roua, manata de cele trei cancere cu care lupta, in acelasi timp, familia mea. Am lasat manastirea in spate, dupa ce ne-am tulburat de peretii pe care scria “aici nu se manaca carne; cine va manca, va fi afurisit”, si am luat-o pieptis catre un mic deal. Eram primii vii dintr-un cimitir in care nu poti sa ramai de tot, decat daca esti sfant. La fiecare mormant ardea cate o candela, si unde iti intorceai ochii, vedeai flacarui palpaind.

Pentru ca stiam din cartile manastirii toate figurile care se nevoisera la Sihastria, am zburdat printre cruci ca sa-i salut pe toti batranii mei dragi si nepretuiti. Parintele Ioanichie Moroi, poate cel mai viteaz si smerit barbat care a calcat pamantul sfant al Sihastriei, ma privea sugubat dintr-o poza ovala. Parintele Cleopa, care am regretat mereu ca a murit inainte sa se nasca dragostea mea pentru Hristos, m-a intampinat cu barba lui alba de pe copertile de carti.

Cand ma aplecam mai bine sa citesc fetele de pe cruci, aud in spate un glas:

– “Undi-i Parintili Ioanichii Balan?

Am tresarit, de parca ma prinsese de fusta o mana ivita brusc din pamant. Era o babuta gheboasa, uscata, cu ochi spalaciti, ca doua albastrele trecute si plina de zvac. Nu m-as fi mirat sa faca roata intre doua morminte si sa se aseze langa noi in spagat. Probabil ca inlemnisem de tot si n-am reusit sa-l indic pe Ioanichie al ei, pentru ca a repetat:

– “Undi-i Paritili Ioanichii, ca am o vorba sa-i spun!

Am luat-o de bratul invelit intr-un pullover negru/kaki, cum avea si bunica mea si am dus-o la crucea sub care statea cronicarul tuturor sfintilor din tintirim.

Eram prea uimita de batranica, asa ca m-am asezat pe langa ea, facandu-mi de lucru la o alta adresa.

– “Parinti Ioanichii, de-amu vin si eu la tini. Ti rog sa nu ma lasi si sa ma astepti, ca grozav mi-i di frica.” I-a mai spus ea ceva, dar era un secret spus in soapta.

Am asteptat-o sa termine si am tinut-o de brat, sa nu-mi scape:
– “Il cunoasteti pe Parintele Ioanichie?
– Da’ cum nu? Era duhovnicul meu.

Doamne, ma uitam la ea ca la un dinozaur.
– Si cum era ca duhovnic?
– Da’ cum sa fie? Era asa di buuuun. Ti lua di jos, di undi erai si ti ducea cu binisorul sus.
– Ce fel de viata ati avut?
– Grea! Am ramas vaduva la 30 de ani cu 3 copchii. Casa mea era ultima casa din sat si tari greu am muncit pentru ei. Da’ acuma nu sunt vrednica di cat di bini au ajuns.
– Si nu v-a fost greu sa-i cresteti?
– Da ci, eu i-am crescut? Dumnezau i-a crescut. Eu doar am avut grija di ei.”

Aveam un clocot de plans care urca pana sus. Imi doream din toata inima sa nu fie o baba maidaneza si sa-mi ceara la un moment dat ceva. Era prea frumos ca sa fie si adevarat si putea fi un text bun pentru cersit. Si cand ma gandeam ca ultimul mitic, babuta mea se intoarce brusc pe calcaie (v-am spus ca era sprintena foc) si-mi spune:

– “De-amu eu plec, ca sa mai prind oleaca di la slujba!”

Si ca o fetiscana cu gheb, s-a indepartat de noi intr-o secunda. Ma uitam dupa ea ca-n transa. Si parca simtindu-ma, s-a intors brusc, m-a privit in ochi (desi nu vedea sa citeasca pe cruci) si mi-a spus:

“Poati ni videm la usa raiului ….” Si s-a dus!

Am hohotit pe un mormant pana a inceput sa se umple de lume.

Sursa: Otilia Sava via Ziaristi Online

In Memoriam Părintele Ioanichie Bălan (10 februarie 1930, Stănița, județul Neamț – 22 noiembrie 2007, Mănăstirea Sihăstria)

Foto: Cuvantul Ortodox, Cezar Suceveanu si Intamplari Savante