Cînd filosoful nu-și bea cucuta, ci le-o dă prietenilor

de Cristian Teodorescu

Cum ar mai fi sunat Apologia lui Socrate, dacă filosoful le-ar fi cerut prietenilor și discipolilor săi să guste ei mai întîi din cupa de cucută, ca să se convingă că-i fusese trimisă otravă, nu vreo băutură inofensivă, și de-abia după ce și-ar fi văzut prietenii dînd în primire, ar fi înghițit și el restul? Sau dacă Socrate ar fi spus Areopagului, acel tribunal al Atenei, că discipolii lui luaseră otrava în locul lui, deci îl scutiseră de pedeapsă?

Citesc într-un text de Gabriel Liiceanu, că după ce a primit în 1990 o ladă cu vin din partea lui Virgil Măgureanu, directorul SRI pe care gînditorul îl bănuia că vrea să-l otrăvească, le-a oferit sticlele cu vin presupus otrăvitor companionilor săi de la GDS. Nu i-a prevenit asupra presupunerilor sale, iar în micul banchet cu vin de la SRI, autorul Apelului către lichele, nu s-a atins de paharul său, de teamă că vinul ar fi fost otrăvit.

N-am citit pînă azi un text de o mai voioasă abjecție, decît cel al moralistului care le-a dat atîtor altora note proaste la etica personală. Să le oferi amicilor de ideal o presupusă cucută care-ți era destinată și de care tu nu te atingi seamănă cu deviza lui Rică Venturiano: „Ori toți să muriți, ori toți să scăpăm!” , dar într-o cheie sinistră. Cît despre participanții la banchet, aceștia ar trebui să-i mulțumească lui Virgil Măgureanu că n-a vrut să-l otrăvească pe Gabriel Liiceanu, așa cum și-a imaginat eseistul, crezînd nestrămutat despre sine că e buricul pămîntului pe care SRI-ul voia să-l facă să dispară.

Mai e posibil însă și altceva, în afară de faptul, oricum sinistru, că Gabriel Liiceanu voia să-i facă pe gedesiști cobaii bănuielor sale. Anume că avînd convingerea că Măgureanu i-a trimis vin otrăvit, Gabriel Liiceanu l-a dat spre degustare gedesiștilor, pentru a putea susține ulterior că el a scăpat, ca prin minune, dintr-o tentativă de asasinat cărora le-au căzut victime bunii săi confrați de ideal de la GDS.

După această voioasă  mărturisire, Gabriel Liiceanu ar trebui să facă nu unul, ci doi pași înapoi din rolul lui de moralist al neamului. Iar amicii săi de la GDS ar trebui să-l elimine din grupul lor, sub acuzația că ar fi fost gata să-i omoare, folosind bănuita otravă a altuia.

Sursa: VoxPublica via Ziaristi Online

“Și totuși, starea de alertă în privința directorului proaspăt înființatului SRI nu mi-a dispărut. La câteva zile după vizita pe care o făcusem, un tip sună la ușa apartamentului meu din Intrarea Lucaci și îmi lasă,’„din partea domnului director’, o lădiță cu șase sticle de vin alb. M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins. Apoi au trecut zilele și am constatat că toată lumea era bine: numărul membrilor Grupului nu scăzuse nici măcar cu unu. Am oftat ușurat. Pleșu avusese dreptate: eram paranoic”- Gabriel Liiceanu chiar în revista “22” a GDS.