Sfinţii Trei Ierarhi – Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur

Unitatea – taina desăvârşirii

de Elena Solunca Moise

S-a făcut ca, în luna ianuarie, cu „nopţile vegherii”, când străbunii nu aveau prea mult de lucru cu câmp să fie rânduiţi, spre cinstire, mulţi sfinţi anume arătând cum, vorba psalmistului, că Dumnezeu dă binecuvântarea Sa acolo unde este unitate că desăvârşirea însăşi îşi află spaţiu de graţie în unitate.   Anul începe cu Sf. Vasilie cel Mare şi urmează Soborul Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Cuvios Antonie cel Mare, Sf. Teodosie cel Mare, începătorul vieţii călugăreşti celei de obşte, Sf. Eftimie cel Mare, Sf. Cuvios Maxim Mărturisitorul, Sf. Ap. Timotei, Sf. Grigorie Teologul, Sf. Cuvios Efrem Sirul şi Isac Sirul şi Aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur. Ca o aureolă, pe 30 ianuarie cinstim dimpreună pe Sf. Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur. Sărbătoarea are o întemeiere istorică, grija iubitoare a lui Dumnezeu făcându-se cunoscută celor care o caută în fiecare dintre zilele vieţii noastre. De altfel, spunem „bună ziua” ca recunoaştere că Dumnezeu aşa a făcut ziua, dăruind fiecăruia în parte cele de folos eliberării de întuneric pentru a se face fiu al Lumini. Se consemnează că, prin secolul IX, când domnea împăratul bizantin Alexios Comnenul, între creştini a apărut o anume tensiune împărţindu-se ei în trei grupe – unii cu o evlavie mai mare pentru Sf. Vasilie cel Mare, alţii pentru Sf. Grigorie Teologul iar alţii ai Sf. Ioan Gură de Aur. S-a ajuns până într-acolo încât unii se numeau vasilieni, gregorieni şi ionienii de nu se găsea loc de bună înţelegere între ei. Fiecare dintre aceşti sfinţi au o zi de prăznuire specială – Sf. Vasile cel Mare, pe 1 ianuarie; pe 25 Sf. Grigorie, Dumnezeiescul Cuvântător iar pe 27 cinstim aducerea moaştelor Sf. Ioan Gură de Aur. Întristaţi de zavistia ivită din pricina lor, cei trei Sfinţi s-au arătat lui Ioan, mitropolitul cetăţii Evhaitelor, cunoscut pentru evlavia şi înţelepciunea sa zicându-i: „După cum vezi, noi suntem una la Dumnezeu şi nu este între noi nicio ceartă sau împotrivire, ci fiecare fiind călăuziţi de dumnezeiescul Duh, am învăţat şi am scris spre mântuirea cea de obşte şi folosul oamenilor. Tot ce am învăţat noi am dat şi altora spre înmulţirea talanţilor şi nu este între noi niciunul întâi sau al doilea, ci dacă veţi vorbi de unul, cei doi urmează. Deci scoală-te şi porunceşte acestora ce se ceartă şi se dezbină din cauza noastră, să nu se mai certe pentru noi, căci pentru aceasta noi ne-am sârguit, atât în viaţă cât şi după moarte să împăcăm lumea şi s-o aducem la unire. Deci, rânduieşte-ne la toţi trei o zi când se va părea de cuviinţă şi ne fă praznic cuviincios odată. Apoi spune şi celorlalţi creştini că noi suntem una la Dumnezeu şi vom fi mijlocitori în cer şi înaintea Sfintei Treimi, pentru cei ce vor săvârşi praznicul şi pomenirea noastră.” A făcut întocmai, hotărând ca la 30 ianuarie dedicată Sfinţii cappadocieni – Sf. Vasilie cel Mare, Sf. Grigorie Dumnezeiescul Cuvântător şi Sf. Ioan Gură de Aur. La Iaşi, Biserica Sfinţii Trei Ierarhi se înalţă de veacuri şi, în toată splendoarea ei, propovăduind sfânta înţelepciune a acestor sfinţi care s-au arătat asemenea apostolilor.

Într-un timp în care se propovăduieşte iubirea, dar se cultivă ura în cele mai diferite chipuri, când adesea se recomandă smerenia dar se promovează agresiv individualismul, când spunem că îl mărturisim pe Dumnezeu şi o facem spre mărirea noastră, ne-ar fi de mare folos să punem la inimă aceste cuvinte, acolo unde împreună cu mintea să devină lucrătoare. S-a spus cu îndreptăţire că această treime pământească învaţă neîncetat cum să ne închinăm Treimii Cereşti, Treime Unime şi Unime treime, cum mărturisim în crez: Tatălui care este cauză a toate, Fiului care din Tatăl s-a născut şi Duhului Sfânt care din Tatăl purcede. Această Unitate Preasfântă nu anihilează unicitatea în integritatea ei cum creştinismul însuşi presupune unitatea credinţei dar e binevoitoare dezvoltării fiecărui credincios odată cu înmulţirea talanţilor care i-au fost daţi. Creştinismul nu e o nivelare a personalităţii transformată într-o cifră neconcludentă dintr-un număr fără semnificaţie fiinţială, într-un zombi. Fiecare creştin are un nume primit la botez şi, să ne amintim cum însuşi Hristos se adresează lui Petru, lui Toma sau, pe drumul Damascului, lui Saul devenit Pavel.

Mai desprindem o semnificaţie relevantă mai ales pentru zilele noastre când a devenit o obişnuinţă ca tot răul să fie aruncat degrab pe secularizare, fără a se analiza serios acest proces şi parcă uitând că Dumnezeu lucrează mai presus de toate şi că spre El trebuie să ne îndreptăm cu toată fiinţa. Secolul IV, numit şi secolul de aur al creştinismului, a fost unul în care unitatea creştinismului era erodată de cele mai diferite forme de erezii şi idolatrii. Cei trei Mari Ierarhi n-au învinovăţit pe nimeni, au luptat luptă dreaptă şi au dăruit Bisericii o învăţătură plină de înţelepciune biruitoare, pilda unor vieţi sfinte şi sfinţitoare şi rugăciunile ce ne sunt de-a pururi sprijin şi întărire în strădania a fi vrednic să ne numim creştini lui Hristos: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din Ceruri.

Sfânt şi geniu

Începem cu Sf. Ierarh Vasile, singurul numit cel Mare (nume desemnând rege, împărat, bazileu), întâi stătătorul anului pe care îl luminează cu viaţa sa de sfânt şi geniu. S-a născut într-o familie numeroasă, patru surori şi tot atâţia fraţi dintre care cinci dintre ei sunt sfinţi – părinţii, Vasile şi Emilia, Macrina cea Bătrână (bunica), doi fraţi care au fost episcopi – Grigorie de Nyssa şi Petru al II-lea de Sebaste iar sora mai mică, Macrina tânără a fost un model de viaţă ascetică. Cu o cultură generală impresionantă, cuprinzând tot ce se ştia în vremea sa şi cu o viaţă scurtă, Sf. Vasile cel Mare ne-a lăsat o bogată moştenire încât e greu să spunem ce admirăm mai întâi: vasta opera scrisă care îl situează în rândul Sfinţilor Părinţi – de la Omiliile la „Facere” la tâlcuirile la Psalmi sau la Liturghia care îi poartă numele şi care se săvârşeşte de zece ori pe an, spiritul organizatoric de excepţie cu care a dat Regulile monahale mari şi mici, respectate şi astăzi sau înfiinţarea unui aşezământ Vasiliada, construit la periferia Cezarei şi unde îşi găseau adăpost cei flămânzi, bolnavi şi abandonaţi a sorţii. Să consemnăm că, până la creştinism, bolnavii se îngrijeau în familie şi doar leproşii erau izolaţi de societate şi reintegraţi după ce un preot constata vindecarea. Spitalul este o invenţie creştină, cum atestă şi C. Paulescu, creatorul insulinei. De fapt, Vasiliada era un adevărat sistem de ceea ce azi numim asistenţă socială practicată în întreaga viaţă socială şi, fireşte, şi de Biserică. Împreună cu prietenul său, Sf. Grigorie Teologul a pus bazele „Filocaliei”. Ce păcat că, lesne imitând mode trecătoare, numele de Vasile atât de greu de semnificaţii se pune mereu mai rar. Păcat pentru că, doar rostindu-l, ne-am simţi mai întăriţi în dreapta credinţă, mai plini de iubire faţă de Dumnezeu şi cei din jur pentru ca speranţele însele să dea puterea de a le împlini.

Dumnezeiescul cuvântător

Sf. Mare Ierarh Grigorie, dumnezeiescul cuvântător s-a născut în anul 330 şi, după educaţia primită în familie îşi continuă studiile la Cezareea Capadociei, în Egipt la Alexandria şi în Atena „cea de aur”. Firea i s-a arătat precum spune numele – adică mintea trează, atenţie, cu o capacitate deosebită de a-şi formula scopurile a şti cum să le împlinească strălucit. Revine acasă şi realizează adevărul învăţăturii Mântuitorului care a venit „ca omul să aibă viaţă şi mai mult chiar”. După ce primeşte botezul creştin este hirotonit diacon, apoi, rând pe rând, preot, episcop de Sazima şi, în cele din urmă patriarh al Constantinopolului, unde reuşeşte ca propovăduind cu „râvnă şi pricepere, cu timp şi peste timp” învăţătura creştină să statornicească credinţa creştină. Sunt vestite cele cinci Cuvântări despre Sfânta Treime datorită cărora a fost supranumit Teologul. Cât de importantă este această înaltă recunoaştere o arată faptul că, în afara Sf. Ap. Ioan, acest nume a mai fost atribuit doar Sf. Simeon Noul Teolog. Citite astăzi rămâi uimit de profunzimea gândirii mânuind cu abilitate paradoxul, eleganţa exprimării şi gândeşti câtă putere au avut aceste cuvinte încât, dacă la venirea sa în Constantinopol era doar o Biserică ortodoxă şi restul ariene, la plecare rămăsese doar una eretică. Dar, date fiind confruntările interne dumnezeiescul cuvântător, fiind şi fire contemplativă, iubitoare de linişte, s-a retras în localitatea sa natală, unde s-a dedicat cu tot sufletul lui Hristos, scriind cam 18.000 de versuri în care armonizează măiestrit abstracţiunile filosofice cu palpitarea caldă iubirii faţă de „Cel ce în lume a venit, Lumină a lumii să fie”. Exemplar rămân şi Tratatul „Despre preoţie” în care se înfăţişează imaginea celui care şi-a înţeles deplin misiunea de a propovădui credinţa creştină în întreita unitate a rugăciunii fierbinţi, cuvântului ziditor şi faptei în afara căreia, spunea Sf. Ap. Pavel, „credinţa este moartă”.

„Slavă lui Dumnezeu pentru toate”

Unitatea se rotunjeşte cu cinstirea Sf. Ioan Gură de Aur, deopotrivă cel mai de seamă grăitor de Dumnezeu dar şi necruţător în mustrarea falsei credinţe. Născut în anul 354 într-o familie bogată şi studiază oratoria şi logica şi se preocupă de creştinism ca filosofie a faptei. La stăruinţa mamei sale Antuza se botează şi, chemat la preoţie, se ascunde şi scrie cel mai înălţător Tratat despre Preoţie. Pleacă din Antiohia şi vieţuieşte ascetic înflăcărat de iubirea pentru Hristos pe care dorea arzător să-l vadă întrupat în fiecare creştin. Traversează treptele ierarhiei ecleziale şi ajunge arhiepiscop iniţiind o etapă nouă în propovăduirea creştinismului. Pe de o parte dăruirea totală pentru Hristos iar, pe de alta, vehemenţa cu care a combătut luxul şi desfrâul l-au dus la unconflict de moarte cu împărăteasa Eudoxia. Din cauza inerentelor intrigi de la curte, Sf. Ioan este înlăturat, însă rechemat de teama mulţimilor. Alcătuieşte Liturghia ce îi poartă numele săvârşită în fiecare duminică (exceptând cele zece când se face Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi rugăciunile însufleţitoare pentru Sfânta Împărtăşanie. Coşmarul intrigilor continuă şi va fi din nou trimis în exil la Cucuz (Asia Mică) şi pe drum este nevoit să suporte un tratament greu de imaginat – bătut, înfometat, fără să i se dea nici apă, batjocorit. Toate îl aduc într-un asemenea grad de extenuare, încât, simţindu-şi aproape sfârşitul, cerere să fie împărtăşit cu Sfintele Taine. Atunci, ridicând ochii spre cer spune: „Mor în linişte pentru credinţa în Hristos, pentru cinste şi dreptate. Slavă lui Dumnezeu pentru toate.” La trecerea a 30 de ani după plecarea sa la Domnul, împăratul Teodosie aduce urmele sale pământeşti şi le depune la Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol.

Anii au trecut şi, odată cu ei, evlavia atâtor şi atâtor oameni pentru aceşti părinţi ai evlaviei noastre, apostoli ai pocăinţei, buni păstori, lăsându-ne pilda vieţii lor şi lucrări care alcătuiesc un tezaur inestimabil al teologiei creştine, izvor nesecat de nesfârşită înţelepciune iubitoare de Dumnezeu şi de oameni. Să ne amintim de ei nu doar în zi de prăznuire ci ori de câte ori avem nevoie să ne întărim în credinţă, să ne cunoaştem mai bine prin pocăinţă şi să ne curăţim în lacrimile ei, să orice ni s-ar întâmpla „Dumnezeu e cu noi”, nu ne lasă nicicum să cădem şi să-i aducem Slavă pentru toate.

Sursa: Ziaristi Online