Dacă am vorbi mai puţin despre atentatul de la Paris şi mai mult despre cel de acum vreo două mii de ani, din grădina Ghetsimani, cu siguranţă am învăţa mai multe, s-ar mai muia inimile noastre şi s-ar mai domoli tulburarea din lume.
Continuă, parcă mai cu osârdie, comentariile pe marginea abominabilului atentat din Paris, din 7 ianuarie. Dar, în loc de răspunsuri, mie mi se pare că se nasc tot mai multe întrebări. Aş putea, cu uşurinţă, să enumăr o serie de interogaţii care izvorăsc din sumedenia de luări de poziţie pe marginea şocantului eveniment. Spre exemplu:
De când este obligatoriu ca, într-un conflict, să iei musai partea unuia dintre combatanţi? De ce, dacă spui: “Je ne suis pas Charlie” (recte, “eu nu pot fi de acord cu desene blasfemiatorii la adresa nici unei religii şi nici cu cele calomniatoare, jignitoare la adresa vreunei persoane”) înseamnă, automat, că simpatizezi cu teroriştii, cu fanaticii religioşi, că nu eşti european şamd? De ce, dacă afirmi că nu suntem noi îndreptăţiţi să-i judecăm pe acei jurnalişti francezi ciuruiţi de gloanţe, că nu e firesc să afirmi: “au găsit ceea ce au căutat” sau “Dumnezeu nu bate cu parul” (dar cu ce, Doamne, iartă-mă, cu kalaşnikovul?), trebuie că eşti sub efectul intimidant al corectitudinii politice, iar nu fidel Evangheliei? Cât de penibili pot fi cei care susţin ideea de libertate de exprimare “fără limite” (un fel de “fără număr” al maneliştilor ce fac gazetărie “după ureche”), dar trântesc pumnul în gura celor care îndrăznesc să aibă o altă opinie decât a lor? De ce, în cazul oricăror tragedii, este indicat să se discute asupra cauzelor care le-au provocat, dar, în cazul atacului terorist de la Paris, nu ai voie decât să compătimeşti victimele, nicidecum să analizezi ce a făcut posibilă o astfel de grozăvie (pentru că, vezi, Doamne!, le “amesteci” şi dai apă la moară “celorlalţi”)? Cum de crimele din capitala Franţei s-au bucurat de o mediatizare ce se apropie vertiginos de cea a atacurilor asupra turnurilor gemene de la New York, din 2001, dar când mii de creştini nevinovaţi (şi care nici nu i-au provocat cu nimic pe extremiştii islamici, decât, poate, prin simplul fapt că există!) sunt masacraţi în Siria, presa abia dacă încropeşte o ştire? De ce statele europene nu taxează la fel de ferm – mai ales prin acele instituţii antidiscriminare, cum este C.N.C.D., în România – pe cei care jignesc sau batjocoresc credinţa milioanelor de creştini sau de musulmani aşa cum o fac, cu suspectă grabă, în cazul celor îndrăznesc a vorbi public despre caracterul deviant al homosexualităţii?…
Şi, probabil, şirul de nedumeriri se poate prelungi. Orice soluţii s-ar inventa, la problemele de mai sus, orice fel de iniţiativă legislativă sau demers de natură politică s-ar face, dacă nu vor avea drept temei iubirea de Dumnezeu şi de oameni, nu se va putea obţine pacea mult dorită. Unii ar prefera să-L scoată pe Dumnezeu din ecuaţie şi să rămână doar iubirea de oameni, crezând că se poate construi ceva durabil în limitele unui umanism secular. Mai mult, ateii argumentează faptul că statul nu trebuie să-şi caute repere în Legea lui Dumnezeu, tocmai invocând acţiunile celor care ucid pe motive religioase. Trebuie precizat, fără echivoc, că între ateul care se încrede în puterea raţiunii sale şi fundamentalistul religios care se închină dumnezeului din capul său, nu este o diferenţă substanţială. Adică nici unul, nici celălalt nu au (sau nu vor să aibă) nici un fel de legătură cu Dumnezeul Cel viu.
Nimeni nu face un serviciu lui Dumnezeu ucigând în numele Său. Dumnezeu a creat omul spre a fi liber şi demn. El este singurul “liant” posibil între oameni, în absenţa Sa totul poate fi justificabil, până şi crima. Or, Dumnezeu nu are cum să ceară celor ce-I urmează Lui nici comiterea de crime spre răzbunare, nici pedepsirea necredincioşilor, nici impunerea cu forţa a unor adevăruri de credinţă. Şi nici nu are nevoie să-I fie apărată onoarea cu arma în mână. Evanghelia este limpede în acest sens. În noaptea în care a fost vândut, Mântuitorul S-a retras cu ucenicii în grădina Ghetsimani, la rugăciune. Acolo a venit Iuda cu “oaste şi slujitori, de la arhierei şi farisei, a venit acolo cu felinare şi cu făclii şi cu arme” (Ioan 18, 3). Când “au pus mâinile pe Iisus şi L-au prins” (Matei 26, 50), vulcanicul Simon-Petru, apostolul, a scos sabia “şi a lovit pe sluga arhiereului şi i-a tăiat urechea dreaptă; iar numele slugii era Malhus” (Ioan 18, 10). A dorit să-L apere pe Domnul, ca şi cum Domnul nu se putea apăra singur, nu ar fi putut chema “mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri” (Matei 26, 53). Mântuitorul a fost categoric cu Petru, certându-l: “Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 53). Acest episod ne arată că Dumnezeu nu aprobă violenţa sub nici o formă, nici măcar atunci când cineva crede că îşi exprimă, astfel, râvna de a-I sluji Lui.
Imaginea lui Simon-Petru mânuind sabia în grădina Ghetsimani ar trebui să pună pe gânduri pe orice fanatic religios, care se crede îndreptăţit a lupta cu arma în numele lui Dumnezeu. Departe de a aproba gestul discipolului său ori de a se bucura de rana produsă adversarului, Iisus a îndreptat lucrurile, tămăduind urechea celui rănit, lui Malhus (v. Luca 22, 50). A fost, practic, ultima minune, ultima vindecare făcută de Domnul înainte de a-şi da duhul pe Cruce. Nu a vrut Mântuitorul ca să sufere cineva din pricina Lui. Iar cel ce este cu adevărat credincios înţelege, astfel, că, la toate blasfemiile şi răutăţile lumii, nu se răspunde cu sabia. Că armele unui creştin adevărat sunt rugăciunea şi binecuvântarea vrăjmaşilor, pe care nu numai că nu trebuie să-i rănim, ci chiar suntem îndemnaţi să-i iubim (cf. Matei 5, 44, Luca 6, 28 ş.a.). Dacă este vorba de a avea o atitudine vizavi de batjocorirea credinţei sau de nedreptăţile din societate (şi este indicat să o avem!), aceasta trebuie să se întemeieze pe prevederile legii, pe drepturile cetăţeneşti, care sunt aceleaşi pentru atei ca şi pentru cei credincioşi (cel puţin deocamdată). Avem, în acest sens, model pe Sf. Ap. Pavel, cel care a invocat cetăţenia sa romană atunci când, la Ierusalim, au vrut să-l biciuiască pe nedrept, fără a fi fost, anterior, judecat de vreo instanţă (cf. Faptele Apostolilor 22, 24-30). Dacă am vorbi mai puţin despre atentatul de la Paris şi mai mult despre cel de acum vreo două mii de ani, din grădina Ghetsimani, cu siguranţă am învăţa mai multe, s-ar mai muia inimile noastre şi s-ar mai domoli tulburarea din lume.
Sursa: Doxologia via Ziaristi Online
