Lecții de supraviețuire cu Nadia și Felix Tătaru 

Sfântul Ioan Gură-de-Aur spunea acum 1600 de ani că educaţia copiilor este arta artelor. Acum însă ea se face după ureche, căci tradiţiile au fost anulate ca fiind demodate. În schimb, sub presiunea lipsei de timp, televizorul a devenit babysitter, calculatorul tutore, Internetul profesor şi Facebook-ul sală de clasă. Bunicii sunt prea ocupaţi cu telenovelele, mamele cu serviciul, mass-media consemnează creşterea violenţei, iar instituţiile de învăţământ dezastrul pregătirii elevilor.

Totul începe însă de la educaţie. Cea mai importantă ştiinţă în care trebuie nu numai minte, ci şi inimă, a fost lăsată pe mâna tehnologiilor, a mass-mediei, a curentelor la modă sau a tuturor celor care nici nu-şi pun problema binelui şi a educaţiei copiilor noştri. Nadia şi Felix Tătaru, deşi oameni cu funcţii importante, care le fură cea mai mare parte a timpului, gândesc cu totul altfel educaţia. Deşi oameni de media, ei încearcă să recupereze tot ceea ce este mai bun în tradiţie, adaptând permanent la noile condiţii de viaţă. Principiile sunt simple, numai că această căutare trebuie să devină cea mai importantă preocupare din viaţa noastră de părinţi. Nădăjduim ca mărturia următoare să fie un astfel de model.

– Cum credeți că ar trebui să arate o societate pentru copiii noștri?

Nadia: Nu știu cum ar trebui să arate, dar cred că fiecare societate e potrivită pentru copiii din timpul respectiv, și nu cred că e întâmplătoare societatea aceasta în care trăim – probabil îi antrenează cumva, îi pregătește pe copiii noștri…

Felix: Copiii sunt niște daruri extraordinare pe care Dumnezeu ni le face, și cred că noi trebuie să facem tot ce ține de noi ca ei să ajungă în cea mai bună formă în care ar putea ei să ajungă înapoi în fața lui Dumnezeu. Până la urmă, mântuirea este cea mai bună formă în care am putea fi noi capabili, cu ajutorul lui Dumnezeu, să ajungem ca oameni, și atunci același lucru ar trebui să încercăm să-l facem, ca părinți, și cu copiii noștri – să-i creștem pentru mântuire.

Plecând de aici și mergând la nivelul societății, cred că suntem cu toții responsabili – și când spun cu toții, mă refer atât la părinți, cât și la cei care nu sunt părinți, ținând cont de faptul că suntem modele proaste sau bune pentru copii și influențăm foarte mult tot ce se întâmplă în jurul nostru, deci îi influențăm și pe ei, care văd și copiază.

De aceea cred că, în primul rând, nu trebuie să uităm de ce suntem aici, și atunci totul trebuie concentrat pe această direcție.

„Avem nevoie de o trezire mai dură”

– Ai spus un lucru important: faptul că, într-adevăr, copiii sunt ai familiei, dar ei sunt totuși ai noștri, ai tuturora, în sensul că suntem toți ca un singur trup, ca un singur organism. Credeți că mai există conștiința aceasta în societatea de azi, așa cum exista acum câteva decenii?

Felix: Evident că nu mai există. Pentru că trăim într-o societate în care spiritul comunitar este redus la un om. „Comuniunea”, „comunitatea” e… cu sine – și nici măcar cu sine! Adică egoismul acesta este vizibil din ce se întâmplă cu instituția căsătoriei și cu relațiile dintre el și ea, cu nașterea, care are loc din ce în ce mai târziu, „ca să nu ne stricăm tinerețile”, „…daʼ de ce să ne mai și căsătorim, că ne e bine așa, să stăm împreună” – iată, toate acestea sunt exemple care ne arată că, de fapt, contează mai puțin ce se întâmplă după noi. Pentru că dacă oamenii ar fi conștienți ce se întâmplă după noi, le-ar păsa și de cum este relația dintre el și ea, că trebuie să fie în duh, că trebuie să fie cu binecuvântare, că acel copil nu trebuie să se nască în afara căsătoriei – dar cum nu există această conștiință, atunci totul e la voia întâmplării.

Nadia: Mie mi se pare că problema mare în lume acum, și implicit în România, e faptul că părinții au grijă doar de corpul copilului și au uitat că are și un suflet. E dureros, dar pur și simplu părinții îngrijesc doar corpul: îi dau să mănânce și îl igienizează, și au uitat de suflet. Dar au uitat de suflet și medicii, și cadrele didactice, și încearcă să bage în capul copilului doar informații, nu-i interesează cum rezonează copilul cu toate acestea, dacă îi folosesc, dacă nu-i folosesc, dacă îi plac, dacă nu-i plac, dacă sunt pe sufletul lui sau nu – reduc totul la grija pentru corp și la ce bagă în minte.

– Îi dezvoltă ca pe niște hard-uri performante…

Felix: De ce se întâmplă asta? Pentru că, față de acum o sută de ani sau poate și mai puțin, am uitat noi înșine de suflet. Părinții uită de sufletul copiilor pentru că au uitat de sufletul lor! Căci, dacă și-ar da seama de sufletul lor, ar realiza că acest copil e mai mult decât numai un simplu trup.

Nadia: La început am zis că fiecare societate cred că e potrivită pentru copiii noștri, având în spate gândul următor: dacă noi suntem atât de departe de sufletul nostru, probabil că avem nevoie de o trezire mai dură, una la care ne supune societatea în care trăim, ca să ajungem într-un moment critic puternic, și atunci mai degrabă să ne trezim. Probabil că societatea, așa cum a involuat ea în ultima vreme, pe unii i-a făcut să se trezească și să-și regăsească sufletul. Eu am în jurul meu oameni care s-au trezit în ultima perioadă, și s-au trezit tocmai pentru că n-au mai stat într-o societate căldicică – pur și simplu au ajuns în niște situații-limită, în care s-au întrebat: „Domnule, mă satisface pe mine funcția pe care o am, ceea ce posed, casa, mașina – sau am nevoie de altceva? Îmi găsesc bucuria în altă parte?…”. Și s-au trezit, și-au regăsit sufletul și au început să se ocupe de suflet. De aceea am spus că avem cumva societatea de care avem nevoie. Avem nevoie de o trezire zguduitoare.

„Nebunia digitală”

– Suntem la douăzeci și cinci de ani de la Revoluție – cum a evoluat copilăria în acest timp? Sau, mai degrabă, care au fost etapele formelor de manifestare ale copilăriei în societate?

Felix: Copilăria cred că urmează modelul nostru – și noi, ca „societate de tranziție”, cum se zice, ne-am schimbat destul de mult: și comportamentul adulților s-a schimbat, și mediul înconjurător s-a deteriorat, astfel încât, firesc, dacă modelele se schimbă, se schimbă și cei care preiau modelul.

Încerc să-mi dau seama care au fost etapele acestei schimbări, și prima care îmi vine în minte – nu cronologic, ci invers cronologic – este nebunia asta digitală. Nebunia asta digitală ne arată o copilărie aproape mutilată și privată de bucuriile copilăriei, așa cum le-am avut noi acum vreo treizeci și ceva de ani. Noi am avut fericirea să trăim altfel – eu am trăit la țară până la 13-14 ani, și-mi aduc aminte de lucrurile care se întâmplau atunci la țară. Sigur, visam și eu să ajung la oraș, să am ce nu aveam, dar, văzând acum ce au copiii și aspirațiile lor de acum versus aspirațiile noastre de atunci, e o mare diferență! Și, încă o dată, cauza este explozia tehnologică – care ne-a mâncat pe toți, de fapt. Deci acestea sunt extremele.

Ce s-a întâmplat pe drum? O amețeală care s-a aprofundat din ce în ce mai mult, ca o găină fără cap – ai văzut cum se zbate găina când i se taie capul, sare de colo-colo –, și amețeala asta îi face și pe copii să fie din ce în ce mai debusolați, fără nici o direcție. Din când în când mai merg și mai vorbesc la elevi sau la studenți, și văd că majoritatea nu au nici un fel de direcție, nu știu ce vor, nu știu de ce sunt acolo, nu știu cum de-au ajuns acolo… Deci este o expresie a acestei amețeli generalizate: tinerii nu au un sens, noi nu avem un sens.

Bunăoară, în perioada anilor ʼ90, cred că au mai fost încă elemente care au favorizat o copilărie fericită – și elementul principal este familia. Cred că familia era mai sănătoasă în anii ʼ90 decât în anii 2000, și cred că era mai sănătoasă în anii 2000 decât în anii de după 2010. Deci calitatea relației din familie – dragostea, în definitiv! – era una mai autentică și mai altruistă în familie. Și aș vrea să ne uităm la explozia numărului de divorțuri, să ne gândim ce s-a întâmplat pe parcursul anilor – din anii ʼ90 probabil s-a dublat, s-a triplat. Evident, ne dăm seama, copilăria acelor copii a fost afectată de separarea părinților și, din păcate, sunt mulți. După aceea, vedem ce s-a întâmplat până în 2010 cu familiile acestea în care milioane de părinți au plecat în străinătate. Sunt peste 350.000 de copii care cresc fără un părinte sau fără amândoi în România, din acest motiv, că unul e plecat – și aceasta e una din cele mai puternice lovituri date generației care vine.

În definitiv, copilăria are legătură cu familia, și familia este în pericol. Familia în România este în pericol. Ne uităm în jurul nostru și mulțumim lui Dumnezeu că suntem împreună de atâția ani, că avem copii… Câți oameni divorțați sunt în jurul nostru, ca să nu zic că, în companiile pe care le conducem, câți mai au curajul să se căsătorească înainte de 30 de ani?… Foarte puțini! Sunt excepții rare și de aplaudat! Sper să devină modele într-o zi. Or, dacă aceste modele, care înseamnă mama și tata, și relația dintre ei, și ce se întâmplă în familie, s-au deteriorat în halul ăsta, pe parcursul acesta de la comunism la ce suntem acuma, să nu ne mirăm că trăim într-o societate cu valori diferite de cele de acum douăzeci și cinci de ani.

Eu cred că România va putea fi salvată printr-o restaurare a culturii familiei. Prima comunitate – că nu putem vorbi de spiritul comunitar –, prima comunitate este familia. După familie vin și vecinii, vin și rudele, vine, în definitiv, și străinul. Că ne spune Dumnezeu: „Iubește-l pe aproapele ca pe tine însuți”. Și aici cred că trebuie să lucrăm: la dragoste. Cum să-l iubim pe aproapele așa cum ne iubim pe noi înșine, în condițiile de aici și acum.

„Copiii din ziua de astăzi au parte de foarte multe ispite”

Nadia: Studiu comparativ între copilăria de acum douăzeci și cinci de ani și copilăria de acum: în primul rând, alimentele și aerul pe care îl respiră copiii sunt de o calitate infinit mai slabă. Am ajuns să mâncăm numai chimicale. Ce mâncam noi în copilărie – cireșe din copac, morcovi scoși din grădină – nu mai avem așa ceva, le cumpărăm cu chin de la magazine „bio” și ne întrebăm dacă într-adevăr sunt „bio”! Este crunt… Deci în primul rând alimentația este o diferență majoră.

O altă diferență majoră pe care eu o văd este timpul pe care părinții îl petrec cu copiii lor. Acum douăzeci și cinci de ani veneau de la serviciu, încuiau biroul, și aveau de la ora 4-5 după-amiază timp să stea cu familia până seara la 10. Nu mai au acum oamenii timpul ăsta, aleargă la un job, două job-uri, trei job-uri… Sunt foarte stresați oamenii din ziua de astăzi. Odată cu scăderea ca durată a timpului petrecut cu copiii, a scăzut și calitativ timpul, pentru că părinții sunt stresați și nu-i mai acordă atenție 100% copilului, nu-i mai acordă timp de calitate.

O altă diferență între cele două copilării este că, din păcate, copiii din ziua de astăzi au parte de foarte multe ispite. Sunt foarte mulți stimuli exteriori pe care ei, sărăcuții, nu mai pot să-i controleze – și nu numai copiii, dar nici părinții. Eu, când eram copil, nu aveam concurență la cărți, pentru că nu aveam televizor și calculator, și citeam, însă copiii de astăzi nu mai citesc. Eu, când eram mică, nu am fost atacată de pornografie până în adolescență, pentru că nu vedeam, nu auzeam, nu era o cultură a pornografiei sub diverse forme. Dacă am face acum un exercițiu și ne-am așeza așa, pe vine, la înălțimea unui copil, și am merge la supermarket, am vedea reviste deochiate la vedere; la casele de marcat am vedea prezervative și lubrifianți puși acolo, sub ochișorii copilului, pe unde dăm noi cu cardul. Eu am fost întrebată: „Ce sunt alea?”. Dacă merg pe stradă seara, după o anumită oră, chiar și cu mașina pe Bulevardul Magheru, mă întreabă copilul: „Ce e magazinul ăla?”. Și ăla este un sex-shop, care ziua, într-adevăr, nu se vede așa bine, dar noaptea, pentru că are lumină în interior, se vede foarte bine.

Televizorul, iarăși, la care se uită copiii din ziua de azi, este încă una din problemele foarte grave. Avem o grămadă de canale pentru copii, dar ce se promovează acolo, la acele canale pentru copii, însămânțează în ei, în copilașii noștri, tot felul de lucruri care îi deviază de la un comportament firesc. Adică își doresc să arate „bine”, trupește vorbind, după „stas”-ul de la televizor, să aibă succes la fete sau la băieți, sunt preocupați de anumite lucruri care li se livrează ca fiind aspiraționale pentru ei, cum ar fi să aibă mulți prieteni pe Facebook, să aibă smartphone sau tabletă din clasa întâi dacă se poate, să aibă haine la modă și ultima serie din cine-știe-ce jucării.

O altă diferență majoră constă în gradul de împlinire a nevoii de apartenență la un grup de prieteni cu aceleași preocupări, un grup în care să te simți în siguranță, liber să explorezi, să descoperi, liber să greșești și liber să fii tu. După ce că acum, în copilăria zilelor noastre, copilul nu dispune de afectivitatea pe care o primește din partea părintelui ca timp și calitate, poate că el și-ar împlini nevoia asta într-un cerc de prieteni. Și noi, în copilăria noastră, aveam acces la cercul de prieteni – că-i din fața blocului, că-i de pe stradă, curtea școlii, sâmbăta, Duminica, dar aveam accesul ăsta. Copiii din ziua de astăzi nu mai au acces la cercul de prieteni, decât cerc de prieteni virtual – pe mess, pe chat, pe rețele de socializare. Și poate vi se pare ciudat, dar un copil încă de la clasa I este în rețelele de socializare!

Felix: Și se însingurează în felul ăsta… Se însingurează și nu mai are prieteni reali.

Nadia: Nu mai are acces la o parte din comunicare aceea esențială, nu mai are acces la nonverbal, la paraverbal. Doar își scriu mesaje acolo, și le exagerează prin „Oau!”, „Super!”. Este o comunicare superficială, de fațadă, nu o trăire autentică. Ei nu mai au o oglindă sau un feed-back la afectiv. Deci pur și simplu sunt afectate funcțiile empatice, care se dezvoltă în relația față către față.

„Nivelul de creativitate a scăzut foarte mult”

Și o altă diferență foarte mare între copilăria de acum și cea de altădată este faptul că noi, în copilăria noastră, aveam parte de natură. Acum copiii, nu numai că nu au parte de natură – pentru că nu poți, ca părinte, să-l lași singur pe stradă –, dar îi scoatem și „cu program”: „Avem program o oră în parc!”. Sună ciudat, dar asta e: o oră pe săptămână sâmbăta, Duminica mergem în parc. Păi, stăteam în copilăria mea jumătate de zi afară și mă jucam! Acum nu mai au parte de natură. Și mergi cu copiii o oră în parc, și ei, în ora aia, vor biciclete, tiribombe, mașinuțe bușitoare, ce vor ei acolo, nu mai sunt în stare să fie atenți, să vadă o vrăbiuță în copac cum merge de pe o creangă pe alta… Sau îi arăți: „Uite, a înflorit liliacul” – se uită: „Da…”, și pleacă mai departe.

Felix: Am avut anul trecut o experiență chiar cu copiii noștri. Am mers la munte, în pădure, și era primăvară, era extraordinar, și după cinci minute: „M-am plictisit!”. Și era exact ceea ce spunea Nadia: suprastimularea asta cinetică cu tot felul de lucruri îi aduce pe ei într-o vrie și-i face să nu mai aibă posibilitatea să prețuiască ce-i înconjoară.

Nadia: Și mai este o diferență pe care o văd în copilărie. E o chestiune mai profundă, nu știu dacă e așa sau nu e așa, dar eu, când eram mică, mi se părea că tata și cu mama și oamenii din jurul meu aveau niște valori foarte clare: „Asta se face, asta nu se face!”. Acum văd mulți părinți în jurul meu care spun: „Eu nu mai știu ce să-l învăț pe copilul meu ca să supraviețuiască…” – așa spun! – „…acestei societăți”. Eu știu că să fii citit, să fii învățat, să fii cinstit e o valoare, dar văd că, în „înalta societate”, cine e tupeist, cine nu e neapărat competent, ci oportunist, sau are relatii, „știe să se învârtă”, cum se zice, cine știe să facă un copy-paste „deștept” pe care să și-l asume și să-l folosească în interesul personal… Păcat! Nu se mai păstrează scara de valori ca să accezi în societate. Cine stă cinstit, cuminte, la el acasă, nu prea mai are succes în societatea asta. Și, din păcate, sunt foarte mulți părinți care în ziua de astăzi nu că nu mai cred în valori, ei cred, dar le văd că nu se mai aplică, și nu mai sunt atât de fermi cum erau părinții de odinioară. Și, pentru că părinții sunt derutați, nu reușesc nici pe copii să-i construiască cu niște criterii solide.

O altă diferență în copilăria de acum față de copilăria de acum douăzeci și cinci de ani este nivelul de creativitate. Mai demult nu aveam jucării și eram foarte creativi. Ne jucam c-un băț și-o sfoară, o cretă și-o minge, o mie și una de jocuri! Acum avem foarte multe jucării și nu ne mai jucăm. Noi am avut o campanie vara asta la radio, se numește „Copilul tău are nevoie de timpul tău, nu de banii tăi!”, în care ofeream niște bețișoare gratuite, și spuneam: „Uite, cu bățul ăsta poți să te joci o oră cu copilul tău – poate să fie orice: de la cal, fluier, mătură… – și va aprecia mult mai mult decât dacă te duci și-i cumperi nu știu ce jucării și nu te joci deloc cu el!”. Din punctul acesta de vedere, nivelul de creativitate a scăzut foarte mult.

Radio pentru copii

– Ai pomenit de cultura aceasta a televizorului… Voi ați pus pe picioare un radio, „Itsy Bitsy”, singurul radio de copii din țară – cum v-a venit gândul?

Felix: A venit de la observația pe care am făcut-o văzând-o pe Maria uitându-se la televizor – și, pur și simplu, cred că ne-a speriat: nu exista, era absentă.

Și, într-o dezbatere despre cât de rea este televiziunea și că, de fapt, exact în perioada când copilul trebuie să-și dezvolte imaginația i se dă o soluție de-a gata, vizuală, am zis: „Ce stimul ar putea să-l ajute pe copil, altul decât cu televizorul?”. Ne-am dat seama că, în ceea ce privește cititul, e aproape pierdută, așa cum a povestit Nadia mai devreme, și atunci ne-am gândit la stimulul audio, aducându-ne aminte de-o replică de-a Mariei care, ascultând povești pe un CD, a spus: „Eu cred că nu-știu-ce personaj are ochii albaștri”. „Dar cum te-ai gândit tu?” „Mi-am imaginat că așa e”. Și zic: „Ia uite, vezi, audio-ul ăsta e un stimul suficient cât să te incite, dar nu să te satureze!”. Și atunci mi-a venit ideea să facem un radio pentru copii.

Din punct de vedere financiar eram într-un an foarte prost, chiar anul cel mai slab al nostru, am crezut că o să și închidem agenția de publicitate, dar gândul acesta de a face ceva pentru copiii noștri, și după aceea și pentru societate, ne-a dat foarte multă energie. Și chiar ne întrebam: „Dar cu ce o să-l facem, dacă e să-l facem?”, și pur și simplu am răspuns: „Dacă e voia Domnului, ne ajută Dumnezeu să găsim soluții”.

Și, până am făcut radioul, am reușit să scoatem și TV-ul din casă, ușor-ușor, cu efort și cu răbdare. Le-am cumpărat copiilor niște DVD-uri cu desene animate și, în loc de TV, s-au uitat o perioadă la acele filme, ca apoi să le ceară din ce în ce mai rar.

– Care sunt valorile în care vă creșteți copiii?

Felix: Valorile mele, care sunt mai mult sau mai puțin trăite – că unele sunt repere, altele sunt aspirații – sunt valori care cred că mă definesc, și pot fi puse ușor între valorile creștine. Din fericire, aceste valori ne-au și unit pe noi în relația de căsătorie și ne-au fost ajutor atunci când aveam semne de întrebare. Familia în sine este o valoare pe care noi o cultivăm, de asemenea faptul că suntem credincioși practicanți, curajul, și faptul că suntem români. Acestea sunt câteva valori care mă definesc pe mine și în care am găsit o „intersecție” cu Nadia, chiar dacă nu le conștientizam atunci când ne-am cunoscut – dar fiecare a venit cu valorile lui, pentru că fiecare om își ghidează viața după niște valori, chiar dacă nu conștientiează acest lucru, nu-i așa?

Nadia: Făcând o „intersecție” între valorile mele și valorile lui Felix, cred că familia și credința sunt comune. În plus, eu cred că mai am o valoare la care țin foarte mult: la educație. Și când zic educație, mă gândesc aici nu la notele mari de la școală, mă refer și la cei șapte ani de-acasă, mă refer la inteligențele cognitivă, emoțională, spirituală, mă refer la învățarea continuă – adică pur și simplu să ai o preocupare, să-ți placă ceva, și în domeniul acela să înveți, asta îmi doresc foarte mult să dezvolt la copiii mei.

Și o altă valoare, care este pentru mine aspirațională și pe care încerc să o cresc este bucuria. Bucuria de a face călătoria asta prin viață spre mântuire. Nu pot să spun că e o valoare integrată, e o valoare conștientizată de ceva vreme și vreau să o dobândesc, vreau să merg într-acolo și lucrez cu efort la ea. Și poate mai sunt și altele…

(va urma)

Material realizat de

Virgiliu Gheorghe

Articolul poate fi citit în numărul 71 al revistei Familia Ortodoxă.

Preluare: Ziaristi Online

Nota noastră: Redacţia dezavuează interpretările comunistoide date acestui interviu de o postacă pesedistă zburătacită din curtea penalului Dan Voiculescu.