Trădătorii noştri sunt mai buni

Grupul pentru Dialog Social şi Societatea de Maine

La sfârşitul anilor optzeci scriitorii puteau fi grupaţi cu destulă uşurinţă în câteva categorii, prin raportarea lor la politica oficială a singurului partid de guvernământ: cei care susţineau făţiş ideologia comunistă şi cei care, în diverse forme, o respingeau. De-a lungul celor patru decenii de dictatură trecuseră pe sub faldurile steagului roşu, sărutându-l cu lacrimi sincere sau făcând cu ochiul spre invizibili observatori cu presupusă conştiinţă: M. R. Paraschivescu, Mihai Beniuc, Geo Bogza, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Demostene Botez, Szemler Ferenc, Cicerone Theodorescu, Miron Radu Paraschivescu, Mihu Dragomir, Dan Deşliu, Ion Bănuţă, Emil Giurgiuca, Victor Tulbure, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, Dan Deşliu, Nina Cassian, Al. Andriţoiu, Aurel Rău, Ion Horea, Ion Brad, Tiberiu Utan etc.
Lista ar putea umple pagini întregi. Unii fuseseră de stânga şi înainte de ocupaţia sovietică (M. R. Paraschivescu, Eugen Jebeleanu), câţiva de dreapta, chiar legionari sau doar cu simpatii pentru cămaşa verde (Ion Barbu, Ion Potopin, Virgil Carianopol).
Cu timpul însă, pe măsură ce N. Ceauşescu aluneca (sau se înălţa) cu disperare spre golul dictaturii personale, cei mai mulţi au bătut în retragere, refuzând să mai susţină propaganda deşănţată şi practicând o dizidenţă mocnită, cu rare şi târzii răbufniri (Geo Bogza, Dan Deşliu). Nemulţumirea unora nu era împotriva regimului, ci se datora faptului că nu se mai aflau ei la masa bucatelor: nu li se mai publicau cu uşurinţă volumele mediocre sau nu mai avea autoritate la reviste ori nu mai fuseseră aleşi în organele de conducere ale Uniunii Scriitorilor.
Au rămas consecvenţi pe baricadele propagandei roşii până în decembrie 1989: Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Ion Dodu Bălan, Ion Brad, Nicolae Dan Fruntelată, Dumitru Bălăieţ, Ilie Purcaru.
Revoluţia îl găsise însă pe scriitorul român pe un soclu de marmoră, cititorii de literatură aveau prefernţele lor, concretizate în cumpărarea volumelor care nu elogiau marile realizări ale socialismului, ba chiar reuşeau să scrie despre adevărata realitate şi nu despre ficţiunile potemkiniste. Graţie postului de radio “Europa liberă”, românii erau la curent cu scrierile disidente ale lui Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Octavian Paler, Ion Caraion, Paul Goma (între timp ultimii doi stabiliţi în străinătate). Suspiciunea morţii lui Marin Preda, care ar fi fost asasint în urma romanelor “Delirul” şi „Cel mai iubit dintre pământeni” – ambele anticomuniste şi tipărite în tiraje consistente – contribuise şi ea la încrederea oamenilor de rând că scriitorii încearcă, iar uneori chiar reuşesc, să spună adevărul.
În ziua fugii dictatorului, primul care anunţă la televiziunea română victoria demonstranţilor împotriva regimului comunist este poetul Mircea Dinescu, popularizat insistent mai înainte de “Europa liberă”, cu lecturi repetate ale opiniilor lui anticeuşiste publicate de unele reviste din Occident.
În aceeaşi seară, câteva zeci de scriitori se strâng la sediul Uniunii Scriitorilor de pe Calea Victoriei cu gândul să o rupă cu trecutul comunist al breslei şi să ia măsuri de trecere de partea revoluţiei. Octavian Paler şi Eugen Simion sunt lideri de opinie, poziţie la care contribuise din plin postul de radio de la Munchen. Hotărâseră, înainte de a începe şedinţa, să-l înlăture pe D. R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, ales în urmă cu câţiva ani, cu binecuvântarea conducerii de partid, în timp ce scriitorii l-ar fi vrut preşedinte în continuare pe George Macovescu, fost comunist ilegalist, dar care, vezi Doamne, ar fi ştiut să susţină cu mai multă autoritate prestigiul breslei…
În sală este prezent şi eroul zilei, poetul Mircea Dinescu, obosit după lungile tracasări din timpul arestării la domiciliu, dar şi din pricina apariţiei de la televiziune, unde fusese personajul principal al scenei regizate de Sergiu Nicolaescu şi de actorul Ion Caramitru, pentru transmitera în direct, în premieră mondială, a unei revoluţii care începea cu memorabile cuvinte ale poetului: Am învins! Ştirea că am învins a produs o vie impresie în rândul unei populaţii de peste două zeci de milioane de români, ea era clară şi corectă, mai târziu însă, a devenit destul de ambiguă, fiindcă nu se ştie (?) nici până acum dacă au învins sutele de mii de demonstranţi anticomunişti sau doar câţiva, care au orchestrat schimbarea unui grup oligarhic cu altul.
În Sala Oglinzilor de la Uniunea Scriitorilor e însă linişte, se discută pe grupuri, destul de bine organizate, grupuri de interse, dar şi de de simpatii reciproce. Înainte de a fi debarcat, D. R. Popescu simte pulsul sălii şi cere să i se primească demisia. Se ridică în picioare, afirmând că funcţia pentru care a fost ales nu mai poate fi îndeplinită de el în noile condiţii create. Vrea să părăsească întrunirea, dar Eugen Simion, Octavian Paler şi alţii insistă să rămână în sală, argumentând că el este, totuşi, scriitor, chiar dacă nu va mai fi preşedinte! (mai târziu Eugen Simion, devenit preşedintele Academiei Române îl va lua pe lângă el pe D. R. Popescu, ca director al editurii Academiei, dar nu vor rămâne prietenii nedespărţiţi fiindcă nu acceptă sau nu poate să publice toate volumele iniţiate de mai marele nemuritorilor). Suava Ana Blandiana – şi ea disident㠖 propune ca funcţia de preşedinte să fie preluată provizoriu de… domnul George Macovescu. Propunerea nu primeşte prea multe adeziuni. Dar este în mijlocul scriitorilor chiar eroul revoluţiei, Mircea Dinescu, spre care se îndreaptă privirile tuturor, aşa că nu ar fi cel mai potrivit să fie chiar el stindardul nu doar al revoluţiei, ci chiar al scriitorilor?, întreabă mirându-se Paler. Ba da, răspunde scriitorimea în corpore, poetul obosit zice că nu-i trebuie lui aşa ceva, că e nedormit de câteva nopţi, că ar fi bine să fie lăsat să se odihnească, dar până la urmă acceptă, ce era să facă? Dulce măr e-împărăţirea, a zis un poet (citat din memorie personală!). Odată rezolvată problema noului voevod al literaturii, se rezolvă şi preluarea publicaţiilor, evident provizoriu, că nimic nu este mai trainic în Estul Europei decât provizoratul: Octavian Paler va prelua România Literară, Ana Blandiana, Aurel Dragoş Munteanu, Petre Anghel se vor ocupa de revista Luceafărul. Viaţa Românească fiind revistă lunară rămâne să fie condusă de Mihai Şora, Cezar Baltag. Se pronunţă şi alte nume, noul preşedinte pleacă, nu mai consemnează nimeni nimic, lumea este obosită, afară încep să se audă primele împuşcături, scriitorii se retrag fără entuziasm la casele lor, alţii rămân să comenteze noile nemulţumiri produse deja de transformările revoluţionare.
Revoluţia se face însă la Televiziuna Română Liberă, nu la Uniunea Scriitorilor. Acolo se află de câteva ore Ion Iliescu şi apropiaţii lui care au primit responsabilităţi precise. Şeful Televiziunii şi al Radioului este, de câteva ore, un scriitor, Aurel Dragoş Munteanu, aşa că acesta nu mai este intersat de publicaţia tinerilor scriitori Luceafărul. Dan Marţian, fostul adjunct al lui Iliescu din timpul când acesta era secretar cu propaganda comunistă la Comitetul Central, se ocupă acum cu… organizarea propagandei, Silviu Brucan, fost redactor şef al Scânteii, se ocupă de toate, Nicolae Manolescu se ocupă de Gogu Rădulescu să nu-l sfâşie revoluţionarii, contraamiralul Cico Dumitrescu se ocupă cu lansarea zvonurilor, pe care le va difuza Teodor Brateş. Imediat după miezul nopţii acesta va transmite: Din Sibiu ni se comunică acum că armata nu mai are muniţie. Trupele de securitate continuă să atace unităţile militare. Toate unităţile militare din jur să se ducă să dea ajutor acestor oameni care apără onoarea naţională! Se trage, de la spitalul judeţean, de către trupele de securitate împotriva armatei noastre, care este acum, cu adevărat, armata poporului!
La ora 14, căpitanul de rangul I (în rezervă!), Emil Cico Dumitrescu, se adresase din studioul 4 al Televiziunii: „Rog pe tovarăşul Ion Iliescu, cu care am fost coleg, să vină la Televiziune! Trebuie, tovarăşi, să ne organizăm”. Peste circa o jumătate de oră, Ion Iliescu a venit la Televiziune, unde a fost salutat cu entuziasm de Teodor Brateş: “Ion Iliescu e fiul unui revoluţionar, unui patriot, el însuşi patriot.”) Ion Iliescu era însă deja la televiziune, în biroul lui Petre Constantin, directorul general, înconjurat de generalui Militaru şi alţi viitori emanaţi. Iliescu a luat cuvântul în jurul orei 14.45. Apoi, printre ştiri alarmante, Ioan Grigorescu, absolvent al institutului de literatură Maxim Gorki din Moscova, vorbeşte despre orice pe post, în aşteptarea altor diversiunii. Diversiunile se produceau chiar în televiziune, unde funcţionau două studiori, studioul 4 şi studioul 5, care nu comunicau între ele, deşi sunt două încăperi una lângă alta. Teodor Brateş va declara mai târziu: „Nici nu auzeam ce se spunea în „5”. Ulterior am văzut că acolo erau anumite orientări pe care eu nu le-aş fi agreat dacă ar fi fost în studioul 4. Mă refer la intervenţiile lui Militaru şi ale lui Brucan. Acolo, bănuiesc, erau Dinescu şi Caramitru la comandă.” În altă încăpere, aproape de emisie, era Pavel Câmpeanu, fost ilegalist comunist.
Încet-încet, tovarăşii se recrupează, la preţ fiind din nou unii proletcultişti, foşti agenţi sovietici sau apropiaţii acestora. Ion Iliescu devine preşedintele C.P.U.N., Petre Roman, fiul ilegalistului Walter Roman, devine prim-ministru, Silviu Brucan e vicepreşedinte. La cererea lui Silviu Brucan, Aurel Dragoş Munteanu îl aduce pe Eugen Preda direct al Radioului (saitul instituţie precizează numirea lui pe 1 aprilie, dar el a condus fără hârtie imediat după revoluţie; mai înainte, chiar în timp ce se împuşcau oameni la Timişoara, el vorbea despre prestigiul internaţional al tovarăşului N.C.)
La începutul anului 1990, după modelul fostelor partide istorice – Partidul Naţional Liberal, P.N T., P. Social Democrat – care au cerut intrarea în legalitate, societatea românească a încercat să se organizeze. Au apărut partide de toate felurile, unele neavând nimic de-a face cu ideologia, altele, ca Partidul Democrat Agrar, iniţiat chiar de cei care conduceau ţara prin Frontul Salvarii Nationale, el însuşi înregistrat ca partid la 6 februarie 1990, prin transformarea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, organ provizoriu al puterii de stat rezultat după revoluţia română din decembrie a anului precedent. Un istoric literar glumeţ şi cinic, Ştefan (Ştrul) Cazimir, a infiinţat Partidul Liber-Schimbist, ca să-şi bată joc de iluziile alegătorului român, iar iniţiatorul chiar a devinit parlamentar în legislatura 1990-1992 a Camerei Deputaţilor.
Un drup de intelectuali, în frunte cu A. Pleşu şi G. Liiceanu, – la iniţiativa lui Silviu Brucan – a infiinţat, în luna ianuarie, Grupul pentru Dialog Social. Cum cei doi se formaseră la umbra filosofului C. Noica, grupul a fost perceput ca având orientare de dreapta, „mulţi dintre ei dizidenţi ai regimului comunist”, cum se vor autodefini mai târziu.
Din perspectiva contactelor pe care, în anii dinaintea revoluţiei, le-au avut unii intelectuali ca Alin Teodorescu, Ana Blandiana, Mircea Zaciu, Augustin Buzura cu Zigu Ornea, Silviu Brucan, Alexandru Paleologu, iar prin unii din ei, cu Gogu Radulescu şi cu renăscînda masonerie româna, scrie Dan Culcer, merită să fie cercetate de aproape condiţiile înfiinţării Grupului de Dialog Social. Şi deci, implicit, rolul care i s-a dat în tranziţie, (de cine şi pentru ce?) limitele dintre iniţiativele independente şi acţiunile politice individuale ale membrilor sau acţiunea “coerente”, adică cea de grup. Pe baza unor interviuri cu principalii actanţi, câţi mai trăiesc. Ar fi interesantă marturia unor actori secundari, desigur. In ce mod s-au întrepătruns interesele şi ideologiile Fundaţiei culturale (Buzura) şi cele al Fundaţiei Soros, ale G.D.S. Si ce raport există între toţi aceştia şi fundaţia lui Andrei Pleşu, revista “Dilema” şi “Centrul de ştiinţă şi cultură Colegiul Noua Europa”…”
Pavel Câmpeanu, prezent la televiziune lângă biroul lui Teodor Brateş (*), va deveni membru marcant al Grupului pentru Dialog Social (a se observa denumirea: este vorba de un grup, nu o asociaţie, platformă sau mişcare, ci de adevărate elite). La moartea lui Pavel Câmpeanu, “politologul” Alin Teodorescu va scrie: “Grupul pentru Dialog Social a aflat cu multă tristeţe de moartea colegului nostru, Pavel Câmpeanu. Remarcabil sociolog, iniţiatorul unor prime sondaje de opinie publică independente după 1989, Pavel Câmpeanu a fost unul dintre cei mai sagace critici ai regimului Ceausescu, impotriva căruia a publicat în străinatate lucrări încă dinainte de 1989.” La Câmpeanu acasă, dl. Alin Teodorescu (fost informator al securităţii şi viitor senator P.S.D.) îi cunoscuse “cercul lui intim de prieteni, unde îi găseai pe Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu şi Sorin Vieru, dar şi pe N . S. Dumitru şi Tache Brucan.” Din G.D.S., înfiinţat la sugestia lui Silviu Brucan, vor face parte şi alţii, desconspiraţi ulterior ca informatori sau chiar ofiţeri sub acoperire.
Necunoscând biografia reală a membrilor G.D.S. şi, probabil din frustrare, că nu a fost invitat de grup, Petre Anghel, şi el apropiat al lui C. Noica, a constituit la 30 ianuarie 1990, Asociaţia “Societatea de Mîine”, o asociaţie cu caracter nepatrimonial şi apolitic, care să susţin㠓aplicarea principiilor democratice în toate domeniile vieţii politice, economice, sociale şi culturale”. Conform statutului, asociaţia „va respinge orice formă de dictatura (de stânga sau de dreapta) în societatea românească. Putea deveni membru al Asociaţiei orice cetăţean care aderă la statut şi nu a săvârşit fapte ce intră sub incidenţa legii morale. Sunt strânse destul de anevoie 25 de semnături necesare constituirii – mulţi temându-se încă de semnarea unor adeziuni, dar promiţând verbal sprijinul lor. Printre semnatari, tineri studenţi (Vlad Pavlovici, Eugen. Al. Pann, Alina Pogaceanu, Cristian Liviu), pictori (Marcel Chitac, fără legatură cu generalul chimist), redactori de la radioteleviziune (Ştefan Dumitrescu), muzicieni (Iosif Sava), anticari (Corneliu Beda), profesori (Eugenia Miulescu), ingineri (Tanase Aron, Mihai Râbu), tineri univerisari (Coman Lupu). Mai toţi, prieteni şi cunoscuţi ai iniţiatorului, sediul declarat al asociaţiei fiind locuinţa lui.
Este propus ca preşedinte Eugen Simion, care acceptă cu greu funcţia, având visuri mai mari; secretarul asociatiei este Petre Anghel. Criticul şi istoricul Mircea Zaciu, care a aderat formal, propune denumirea „Societatea de mîine”, dupa modelul unei reviste de stânga, apărută în Transilvania în perioada interbelică, sub conducerea lui Ion Clopoţel. Curând aderă formal, aduşi de E. Simion, scriitori importanţi, care nu vor însă să semneze adeziuni: A. Buzura, Marin Sorescu, N. Manolescu, V. Cristea, Al. Piru, Marin Mincu.
La o întâlnire organizată de preşetintele asociaţiei la sediul Uniunii Scriitorilor, vin mai mulţi scriitori care fac propuneri de obiective, denumiri ale asociatiei, se vor implicaţi activ, dar rămân dezamagiţi aflând că societatea are deja un statut şi este înregistrată oficial. La sfârşitul sedinţei, apare trimisul oficial al guvernului Petre Roman, purtătorul de cuvânt (sau consilier) Cristian Unteanu (tot nume de împrumut?), anunţându-ne discret că primul ministru Petre Roman a trimis un automobil şi invită conducerea asociaţiei la guvern. Dau curs invitaţiei Eugen Simion, Nicolae Manolescu şi Petre Anghel. Primul ministru comunică jovial că domnul preşedinte Ion Iliescu este încântat că asociaţia a reuşit să adune un grup de intelectuali şi de scriitori militanţi, o veche dorinţă a domniei sale, care vrea să sprijine cultura, nu cum a făcut predesorul lui, care a … şi care a… E. Simion şi N. Manolescu, care se cunoşteau cu Petre Roman, încep să deapene amintiri legate de întâlnirilor lor din străinatate, iar Cristian Unteanu insistă să spunem de ce avem nevoie. Petre Anghel solicită un sediu pentru întâlnirea membrilor şi acces la o tipografie, pentru a edita o revistă a asociaţiei. Cristian Unteanu întreabă de ce fonduri băneşti este nevoie, iar P.A. secretarul asociaţiei, refuză, precizând că asociaţia este nepolitică şi neguvernamentală, va sprijini procesul de democratizare, dar nu va susţine necondiţionat niciun guvern, ci doar va aprecia iniţiativele care vor părea benefice dezvoltării ţării.
Curând se rapartizează asociaţiei un sediu impozant: cladirea din Bd. Aviatorilor nr. 86 (actualul sediu al Partidului National Liberal), foarte apropiată de locuinţa preşedintelui Ion Iliescu.
În primul numar al revistei Avantpost, mai 1990, semnează: Eugen Simion („Incotro? Societatea de mâine”, Mircea Zaciu („O mare forţă de adaptare”, interviu realizat de P.A.), Augustin Buzura, Valeriu Cristea „Rezistenţa literaturii”), Ov. S. Crohmălniceanu („Pentru ce e de dorit să vorbească specialiştii”), Marin Sorescu („Călăul cu şapte mâini şi vicima c-un singur cap”- poezie interzisă de fosta cenzură), Andrei Grigor „Ce viitor are detenţia?”), Mircea Nedelciu („Ce va mai fi Uniunea Scriitorilor în societatea de mâine”), Petre Anghel („Contestatari şi incompetenţi”), Sorin Preda („Tomi şi ai săi”, „Adăpostul de hârtie”), Hanibal Stanciulescu („Utopii”), Gabriel Rusu („Mărirea şi decăderea gazetarului”), Mircea Cărtarescu (“O previziune. Poezia”), Coman Lupu („Pluripatism”, „Vizavi”), Andrei Grigor („Ce viitor are detenţia?”), Catalin Zamfir („Scenarii-teamă şi scenarii-speranţă), Prof. N. Cristescu („Gânduri pentru viitorul învăţământului românesc”), Andreea Vlădescu („Şcoala de azi şi şcoala viitorului”), Dan Mihai Constantinescu (“Tânărul inginer”).
Sub genericul “A patra putere în stat” se fac nuanţări legate de modul în care clasa intelectualilori a reacţionat în faţa dictaturii. PenŹtru că mulţi, de voie sau de nevoie, din nepricepere, rea credinţă, ignoranţă ori oportunism au spus da de-a lungul anilor, în mod firesc şi necesar, au apărut şi indivizi care au spus nu dictaturii. In diferite forme. In gura mare (câţiva), pe şoptite sau în sinea lor. Atitudine laudabilă. Demnă, plina de curaj, bărbăteasca. Morala şi pilduitoare.
Se încearcă diferenţieri ale atitudinilor pe care le-au avut scriitori în peroada dictaturii. Se atrage atenţia asupra efectelor manipulării prin presă şi se dă exemplu redarea, pe postul de televiziune, a contestării lui Ceauşescu la un congres al partidului de către ilegalistul Constantin Pârvulescu, fără partea a doua a intervenţiilor, când Popescu-Puţuri, Leonte Rautu şi George Macovescu, vechi cominternişti, au pledat în favoarea dictatorului, făcând astfel ineficient gestul, în plan concret şi imediat, al bătrânului comunist. Ceea ce înseamnă că şi după 1989 se încerca menţinerea “imaginii curate” a oamenilor de bine Leonte Răutu şi George Macovescu, în realitate cominternişti.
O altă formă de rezistenţă a scriitorilor asupra căreia atrage atenţia revista este contestarea sistemul dictatorial prin neacceptarea indicaţiilor date de partid şi, mai ales, se subliniază meritul celor care, prin scrisul lor, prin mijloacele proprii, s-au ocupat de valorile perene, umane şi umanitariste, ale culturii româneşti.
Se contestă, apoi, meritele gălăgioşilor, al revoluţionarilor de carton şi al celor care nu sunt capabili să realizeze ceva: “Au fost indivizi care nu şi-au găsit locul sub soare, nu le-a plăcut nimeni şi nimic şi au considerat că pot devenin personalităţi fiind împotriva a tot. Unii dintre ei au fost (sau spun ei că au fost) în primele rânduri chiar în zilele de 21-22 decembrie. Câţiva chiar au pătruns în primele clipe în sediul, iatacul, bârlogut dictatorilor şi s-au urcat cu picioarele pe „masa de lucru” a preşedintelui. Convinşi că ce zisese propaganda oficială („ţara, biroul de lucru al preşedintelui”) este chiar adevărat, au început a vorbi în numele ţării. Departe de noi gândul de a contesta sau a nu aprecia cum se cuvine pe adevăraţii oameni de curaj care au înfruntat gloanţele, au sfidat scuturile şi şi-au pus viaţa în pericol, contribuind la izgonirea nomenclaturii…
Cei mai mulţi, văzând că au făcut treabă bună, au tras adânc aer în piept şi s-au dus acasa, s-au intors la treburile lor. Au rămas contestatarii care, bătându-se cu pumnii în piept, şi-au spus numele ţipând (vorbirea normală nu le mai era familiară) eu şi eu şi eu! De aici până la obţinerea unor posturi nu mai era decât un pas. Cu ajutorul propriilor coate şi a altora cu aceleaşi idealuri au ajuns la putere. Nici o nenorocire. Oricine ar fi venit în locul foştilor demnitari s-ar fi dovedit mai bun. Să nu uităm că pentru a scapa de tirani ne-am fi multumit cu orice: cu unul şi mai prost şi mai bâlbâit, dar să nu mai apară aceeaşi figură pe ecran. Din fericire, revoluţia ne-a depăşit nazuinţele, a fost mai radicală decât am fi îndrăznit să sperăm. Iar sistemul comunist s-a prăbusit. Cei puţin sub forma declaraţiilor oficiale. Ca să cadă şi să dispară de tot depinde de fiecare dintre noi.”
Este relatat cazul domnului Dan Petrescu. Acesta, înainte de 1989, fusese bibliotecar la Iaşi şi i se desfiinţase postul, iar în semn de protest a intrat în greva foamei, apoi a dat un interviu difuzat de Europa liberă, cu atacuri la adresa lui Nicolae Ceauşescu. După revoluţie, a făcut parte din conducerea G.D.S. şi a devenit ministru adjunct în guvernul Petre Roman. În timpul unei vizite oficiale în Ungaria, i s-a solicitat un interviu şi a fost întrebat ce crede despre despre “Vatra Românească”, acea Vatră Românească participantă la demonstraţiile de stradă de la Târgu Mureş. “Vatra Româneasc㔠este o organizaţie total lipsită de cultură politică, isterică, şovinistă, a declarat domnul ministru Dan Petrescu. De fapt, este cea mai grea piedică a noastră. Aceasta este greutatea noastră, pe care trebuie s-o cărăm şi, cu toate că cuvintele ei obligate politic nu influenţează asupra nimănui, totuşi, mulţimea reacţionează din capul locului în mod imoral. În cele de mai înainte am vorbit despre grupare şi despre unii indivizi. La vremea lui, în America, deci pe pământul democraţiei, Tocqueville a atras atenţia asupra samavolniciei majorităţii. De aceasta ar trebui să ne ferim şi noi în acest moment…” Frumos spus, dar la acea dată domnul Dan Petrescu făcea parte dintr-un guvern susţinut de “Viaţa Românească”, iar dacă nu-i plăceau aliaţii trebuia să renunţe la funcţie, nu să-i critice tocmai la Budapesta.
Pornind de la această declaraţie, directorul revistei “Avantpost” afirma: “Responsabilităţile unor demniŹtari ai culturii trebuie date însă unor oameni de valoare morală şi intelectuală conştienţi de sensul cuvintelor pe care le rostesc. Căci nu este suficient să fi spus cindva nu (indiferent din ce motive, uneori personale şi în afara chestiunilor de fond ale vieţii sociale şi politice) că să-ţi permiţi să faci gafe demne de ignoŹranţa predecesorilor. Contestaţia cere competenţă. Este dreptul oricui să spună nu. Dar şi obligaţia să pună ceva în loc. Ceva viabil. Sau, cel putin, să facă propuneri, să mediteze asupra destinului de azi şi de mâine al ţării.” Au trecut, de la acest eveniment, două decenii, timp în care dl. Dan Petrescu nu a demonstrat că este şi altceva decât un membru marcant al Grupului. El semnează recent, printre altele, o “Petitie iniţiată de Societatea de Studii Istorice din Romania, Iaşi, în ziua de 12 ianuarie 2010, prin care Grupul pentru Dialog Social a cerut “reducerea cuantumului pensiilor fostilor securişti la nivelul unei pensii medii din sistemul public”. Iniţiativă lăudabilă!
Adrian Marino scrie că în anul 1990 s-a întâmplat să fie la masă cu Bernard-Henri Levi, (filozof şi scriitor francez, elev al Jacques Derrida şi Louis Althusser) şi cu Dan Petrescu şi adaugă: greu de uitat suficienţa, aroganţa şi infatuarea, mai ales, a “tânărului filozof”.
Tot despre scriitorii dizidenţii sau autoproclamaţi astfel, care voiau să ocupe întreaga scenă politică şi cultural scrie şi criticul Valeriu Cristea, în articolul “Rezistenţa literaturii”. Problema cât şi cum a rezistat cultura romană în anii dictaturii poartă, în opinia lui, două aspecte diferite. Primul se referă la scriitorul ca om şi cetăţean, iar al doilea la scriitorul ca scriitor. “Un scriitor putea să reziste – ori să abdice – prin atitudinea sa civică şi prin opera sa. Au fost însă destule cazuri în care rezistenţa era rezervată numai operei. O rezistenţă, de altfel, adesea nu mai puţin reală, nu mai puţin virulentă decât aceea a rezistenţilor cu renume bine stabilit în masa cititorilor. În ce priveste însă comportamentul lor social-politic, aceşti rezistenţi exclusiv prin operă (uneori exclusiv prin valoarea operei, căci o carte exceptională, chiar făr㠓pile”, fiind o carte liberă, nu avea practice nimic cu programul ,,cultural” al partidului ceauşist, contrazicându-1 de fapt) n-au refuzat compromisul, supuşenia, zelul şi – nu o dată – excesul de zel.”
Regretatul critic şi istoric literar, autorul unui excepţional “Dicţionar al personajelor lui Dostoievski”, se întreabă retoric dacă nu este timpul să se vorbească şi despre mai modeştii rezistenţi, despre scriitorii, destul de numeroşi, care au avut tăria de a nu minţi. “Oare tăcerea prizonierului care rezistă torţionarilor săi şi în loc să vorbească (aşa cum ar vrea ei) nu scoate niciun cuvânt e vinovată!? Oare de tăcerea scriitorilor aveau nevoie cei a căror supremă sarcină era să asigure în permanenţă proslăvirea celor două fiare? Şi oare scriitorii care, în aceste condiţii şi în raport cu o asemenea imŹperativă cerinţă, au tacut (doar atât) nu s-au expus chiar deloc, nu au riscat şi ei, cât de cât?”
El crede că nu intră în obligaţia scriitorului ca scriitor să fie erou, ci „numai” atât : să-şi pastreze demnitatea profesională şi morală. Valeriu Cristea e gata să-şi arate respectul pentru cei care au făcut mai mult, dar “eu zic că şi mai bine ar fi fost dacă noi am fi putut face CU TOŢII, până la „ultimul” scriitor adevărat, mult mai puţin decât au făcut eroii dizidenţei scriitoricesti. Mult mai puţin, atât: ca nimeni (nici măcar unii dintre viitorii dizidenţi) să nu-1 fi lăudat sau linguşit niciodată pe Ceauşescu.” Cine erau aceştia nu spune critical, dar printre cei care-l linguşiseră pe dictator şi se declarau acum contestatari, se pot număra Ion Iliescu şi Silviu Brucan. Printre cei care lăudaseră comunismul erau destui printre dizidenţi: Dan Deşliu, Ana Blandiana, Vladimir Tismăneanu. Să nu mai vorbim de Mircea Dinescu, absolvent al Academiei de studii Ştefan Gheorghiu, un anticommunist din naştere, fireşte…
Toate par bune şi frumoase. În revistă, publică scriitori, sociologi, arhitecţi, ingineri, cadre didactice. Temele sunt diverse, modalităţile de tratare la fel, de la sobrietate la pamflet. Domnul preşedinte al asociaţiei apolitice, Eugen Simion, se duce la domnul preşedinte al Frontului Salvării Naţionale, domnul Ion Iliescu, să-i arate primul număr al revistei Avantpost (grafie cu t, cum insistase Mircea Nedelciu, redactorul şef). Dar domnul Iliescu citeşte, sau fusese deja atenţionat să citească, articolul de la ultima pagină, semnat de tânărul scriitor Hanibal Stanciulescu „Utopii”, şi dă peste prenumele domniei sale transformat din Ion în Ilici: “În semn de prejuire, Doamne-Doamne se apleaca, ia în palmă răsfăţaţii ursitoarelor — Coposu Corneliu, Câmpeanu Radu, Sbora Augustin, Iliescu Ilici, Roman Petre, Iosif Dan — şi-i aşează cu fereală (ca să nu-i vatame) pe primii trei de-a dreapta Sa iar pe ultimii trei de-a stânga Sa. Ei se cuibăresc cuminţi în jeţurile de aur, schimbă între ei surâsuri îngereşti, îşi admiăa aripioarele şi se caută printre pene cu pliscurile. Poporul, însă, scos din ţâţâni – se adună pe câmpia Libertăţii Regăsite — afluieşte, cum se zice azi — şi protestează împotriva raptului dictaŹtorial. Profeţi ad hoc îşi întorc feţele supte şi mânioase spre Tronul Ceresc, şuvoaie de blesteme ţâşnesc din gâtlejul lor ca lava Vezuviului. De-a-colo, de jos, strigă ei, stânga seamană prea tare cu dreapta… şi reciproca. Sastisit, Creatorul dă câte un bobârnac „aleşilor” si-i prăvăleste prinŹtre nouri în bratele mulţimii care izbucneşte în urale. „Eroii” par năuciţi de această cădere neaşteptată. In locul aripilor, le-au ramas nişte cioturi pârlite… Masele îi poartă totuşi pe brate şi-i aclamă : ole, ole, ole, ole !… Deodată, vocea de tunet a Demiurgului îi împietreşte : Tacere!… FARFARALELOR !…”
Domnul Eugen Simion se întoarce la redacţie şi-şi exprima surpriza şi indignarea, întrebând cum a fost posibil să apară o asemenea porcărie “în revista noastră”. Îi răspund că fiecare autor are dreptul la opinie, dar concluzia lui este c㠓aşa ceva nu se poate”. Mă autorizează, în calitatea mea de director al publicaţiei să cenzurez, pe viitor, textile, dar refuz, la fel procedând şi redactorul şef Mircea Nedelciu. Îşi asumă el, ca preşedinte al asociaţiei, dreptul să citească tot şi să trieze materialele, iar ceilalţi refuză în bloc tratamentul, drept care preşedintele renunţă la propunerea cenzurării, dar cere, mieros, mai multă atenţie să nu irităm spiritele…
În numărul următor al revistei va scrie domnia sa un articol, “Explozia presei”, cu opinii judicioase şi săgeţi, trăgând, cum se spune, focul pe turta lui. El se miră că pot să apară atâtea reviste, care consumă toată hârtia, în timp ce revista condusă de distinsul critic, “Caiete critice”, aşteaptă în tipografie să fie culeasă. Relatează şi depre nişte zvonuri, după care ziariştii s-ar îmbogăţi prin nişte salarii foarte mari. Calul de bătaie este ziarul “România liberă”, pe vremea aceea total antiilescian, cu nominalizarea lui Mihai Creangă. Acel Mihai Creangă care încercase, pe vremea dictaturii, apariţia unui ziar clandestin, împreună cu Petre Mihai Băcanu, Anton Uncu, Ştefan Niculescu-Maier şi tipograful Alexandru Chivoiu, bună cunoştinţă a celui care relatează. Doi dintre participanţi sunt morţi acum: Anton Uncu de moarte naturală, iar Chivoiu s-a sinucis, nesuportând scoaterea familiei din casă. Peste câteva zile de la apariţia numărului doi al revistei “Avanpost”, toată redacţia României libere va fi distrusă de minerii chemaţi de domnul Iliescu. Evident, fără nicio legătură cu artcolul domnului E. Simion, trimiterea minerilor să-i bată pe studenţi şi pe intelectuali se hotăra la nivele mult mai mai înalte.
In timpul manifestarilor studenteşti din Piata Universităţii, s-a produce sciziunea asociaţiei. Domnul Eugen Simion a anunţat voalat, într-o întâlnire convocată ad-hoc, că preşedintele Ion Iliescu este indignat de ce se întâmplă în Piaţa Universităţii şi, mai ales, că G.D.S. a sprijinit public manifestările huliganice ale contestatarilor, drept care se face propunerea ca membrii asociaţiei să apară pe postul de televiziune şi să combată acţiunile contrarevoluţionare. Au loc discuţii contradictorii, membrii fondatori declarându-se împotriva iniţiativei de a condamna o acţiune de protest anticomunistă. Cu toate acestea, la televizor apar E. Simion, V. Cristea, A. Buzura, Marin Sorescu care spun pe de rost lecţia lui Ion Iliescu, în numele asociaţiei Societatea de mâine. Asociaţia publică un comunicat în “România Liberă”, în care precizează ca vorbitorii nu sunt membrii ei, apoi îl exclude pe E. Simion din rândurile ei.
Unii membri ai redacţiei revistei „Avanpost” îl susţin pe profesorul Simion, părăsind publicaţia. Urmează, curând, recompensele şi sancţiunile. Eugen Simion va deveni, pe rând, profesor universitar, membru corespondent al Academiei, membru plin, vivepreşedinte al Academiei, Presedinte al Academiei, preşedintele Consiliului Naţional de acordare a titlurilor didactice). Marin Sorescu va deveni ministru Culturii, Augustin Buzura preşedinte la Fundaţia Culturală Română. Asociaţiei Societatea de Mâine i se ia sediul, e şicantă în tribunal, noul preşedinte e acuzat că a furat… copiatorul Xerox, că şi-a mutat familia acolo şi că-şi spală rufele în sfântul locaş deţinut cândva de tovarăşul Petre Borilă, ex-cuscrul dostului dictator… Şi alte baliverne. Cu ajutorul lui Z. Ornea şi al doamnei Carmen Firan (fostă consilieră a lui Ion Iliescu, fiica unui vechi activist de partid), Petre Anghel, care era redactor şef al revistei “Curierul romanesc”, este obligat să demisioneze, iar în locul lui e numit fostul dizident comunist Andrei Pleşu, care desfiinţează revista „Conspect”, înfiinţată mai înainte de “naţional-ţărănistul” Petre Anghel şi o înlocuieşte cu „Dilema”. Va intra şi el în conflict cu disidentul Augustin Buzura şi va părăsii Fundaţia acestuia, infiinţând cu Mircea Dinescu, alt disident, „Dilema Veche”. Ea are scris pe frontispiciu” citatul din I. L. Caragiale , “sînt vechi, domnule!” Mare adevăr…
Tinerii scriitori plecaţi de la revista “Avanpost” vor fi luaţi în braţe, figurat, de Eugen Simion care, pentru a nu fi supărat că a pierdut influenţa publicistică, primeşte fonduri să editeze revista “Literatorul” şi revista “Caiete critice”, de la ultima, unde era secretar general de redacţie, Petre Anghel se retrage, ocupându-se de “Avanpost”. Mai târziu, când va pierde Ion Iliescu preşedenţia Romaniei, va pierde şi Eugen Simion “Literatorul”, care va trece sub directoratul lui Fanuş Neagu (redactor şef Mircea Micu), sponsor George Constantin Păunescu. „Calitatea de sponsor generos şi denumirea de Mecena literar i-o acordă cu recunostinţă redacţia revistei Literatorul. Fiindcă numai graţie lui George Constantin Păunescu am rezistat în condiţiile în care, Minsterul Culturii, printr-o complicată metodologie birocratică a considerat că nu ne poate subvenţiona în nici un fel”. (Mircea Micu: ,,Un mecena literar”, Literatorul, iunie 12, 2008).
Fără Eugen Simion la conducerea asociaţiei, revista “Avanpost” va reflecta, începând cu numărul 4/1990, starea socio-politică a momentului. Mircea Nedelciu va scrie “Criza de lideri”, Petre Anghel, “Indemn la toleranţă”, Gabriel Rusu, “Insemnări despre criza universităţii”, Vasile Morar, “Lege şi morală”. Poeta Eugenia Miulescu, în artcolul “Două zile vânzătoare la revista Avantpost”, explică insuccesul revistei, prin gura unui distribuitor de presă, un inginer de la uzina 23 August, care vindea L Expres: “Societatea de mâine este fesenistă, se opune G.D.S.-ului”. Nu mai era fesenistă, dar lumea de pe stradă nu avea de unde să ştie de eliminarea din redacţie a feseniştilor nedeclaraţi: Răzvan Theodorescu refuzase să difuzeze la Televiziune (că doar acum era Televiziunea Română Liber㔠Dreptul la replică, prin care precizam că feseniştii care-i criticau pe demonstranţii din Piaţa Universităţii nu erau membrii asociaţiei.
Numărul 5-1990 publică articole de Jean-Lous Courriol, Hanibal Stănciulescu (Rânjetul lui Saddam and…other stories), Un text împotriva lui Ilie Verdeţ, intitulat Senil, agramat şi mincinos, o lecţie de engleză pentru ospătari, de Constantin Noica, Sărmana nomenclatură (de Eugenia Miulescu), Despre cauzele şi tratamentul mentalităţii comuniste (Alexandru Pescaru), Zodia patimii de Claudiu Săftoiu.
Revista “Avanpost”, criticând puterea instalată de cei care au confiscat revoluţia, neprimind niciun sprijin, a rezistat doar până în anul 1993.
Se dovedesc însă trainice revistele subvenţionate de stat, de Fundaţia Soros şi ale foştilor ofiţeri de securitate sau ale informatorilor lor.
Unii dintre scriitorii consideraţi de prestigiu sunt, în continuare, suspectaţi de turnarea confraţilor. Stelian Tănase are o soluţie: “Mai curând cred că ar fi util, şi cu mare efect terapeutic, ca măcar unii dintre informatori să mărturisească, să exprime regrete, înainte ca dosarele lor să iasă din arhive… S-au pomenit nume grele, Alexandru Paleologu, Mihai Ursachi, Sorin Titel, Stefan Aug. Doinas, Ion Caraion, Vladimir Streinu… Fiecare e altă poveste şi merită o citire distinctă.” Dar este dificil să-şi facă cineva o idee corectă şi complectă despre relaţia dintre scriitori şi securitate, atâta vreme cât unii membri ai Consiliului sunt ei înşişi suspectaţi de colaborarea cu securitatea română sau cu serviciile secrete ale altor state. Cazul Mircea Dinescu este cel mai relevant sub aspectul subiectivităţii: el oferă dezvăluiri senzaţionale despre dosarele scriitorilor colaboratori doar atunci când unul dintre scriitori îl contestă pe el sau îl acuză de colaboraţionism.
Din când în când apar, totuşi, şi informaţii confirmate.
Mircea Ionescu Quintus, politician şi epigramist, a fost deconspirat de CNSAS în 2004. Ticu Dumitrescu a spus că liberalul Ionescu Quintus ar fi dat 188 de note informative. A fost obligat sa se retraga din functia de presedinte de onoare al PNL.
Ştefan Augustin Doinas. Scriitor. Deconspirat în 2003, la un an după moartea sa şi sinuciderea imediată a soţiei. Poetul Adrian Paunescu l-a descoperit în dosarul său de urmărire ca turnător, făcând publică informaţia în cadrul unei şedinţe a Senatului. Doinaş făcuse închisoare în perioada comunistă, iar dupa 1989 s-a remarcat printr-o atitudinea fermă anticomunistă. Rămâne întrebarea dacă Adrian Păunescu, nefiind informator al securităţii, a făcut mai puţin rău culturii române, prin laudele neruşinate aduse dictatorului şi soţiei lui…
Augustin Buzura avea numele de cod „Gusti”. A fost racolat, se spune, în 1967, iar contactele cu securiştii au continuat până în anii ’80, sub numele de cod „Gusti”, apoi „Oşanu”. El a negat cu vehementa relaţia cu Securitatea.
Adrian Marino, unul dintre cei mai prestigioşi hermeneuţi din Europa. Fost deţinut politic, eliberat şi trimis în domiciliu obligatoriu, a călătorit îndelung în Europa şi SUA. În volumul “Viaţa unui om singur”, apărut postum la Polirom, îşi varsă focul pe comunişti, dar şi pe confraţi. Lui i se datorează trimiterea în Germania, cu bursă Herder, a lui Liviu Papadima, “care s-a dovedit o lichea” (p.253). După apariţia volumului de amintiri presa a descoperit că era agent de influenţă al securităţii comuniste, iar Mircea Dinescu, specialist oficial în desconspirări, confirmă. Adrian Marino a refuzat să intre în Academia Română, după 1989, recunoscând că era în rebeliune cu toată lumea. “Ceea ce mă indigna, până la repulsie, mărturiseşte el, era psihologia scriitorului oficial, al cărui prototip inegalabil rămâne Eugen Simion. Un carierist implacabil, un parvenit, un intelectual la prima generaţie. Cu unele calităţi şi un imens defect: parvenirea socială cu orice preţ”. Acum când ştim că Marino dădea informaţii securităţii, parcă nu mai contează că el nu era intelectual la prima generaţie…
Dan Amedeo Lazarescu. Politician şi membru al Uniunii Scriitorilor. Între 1957-1964, a fost inchis pe baza unei condamnări la 20 de ani de muncă silnică. Dupa ieşirea din inchisoare a lucrat – printre altele – ca documentarist la Institutul de Istorie.
Eugen Uricaru. Scriitor, nume de cod „Udrea”. A fost deconspirat de CNSAS în 2005, la cererea Doinei Cornea. CNSAS i-a dat verdictul de poliţie politică, confirmat şi de instanţă.
Dan Ciachir. Publicist şi scriitor. Deconspirat de „Cotidianul”, a recunoscut că a colaborat cu Securitatea şi că remuneraţia pentru informaţiile date se făcea prin ţigări Philip Morris…”
Suspectaţi de colaborare cu securitatea, conform presei, sunt şi scriitorii şi publiciştii: Valeriu Anania, Constantin Balaceanu – Stolnici, Sorin Roşca Stănescu, Cornel Ivanciuc, Sorin Antohi, Mircea Iorgulescu.
Despre partidul comunist şi condiţiile minunate create de el culturii şi scriitorilor au scris însă, cu mai mult sau mai puţin entuziasm şi: Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Mircea Cărtărescu, Mircea Vasilescu, Radu Călin Cristea şi alţi “esteţi” apolitici. Despre cât au slujit fostul regim dictatorial nu vom afla decât atunci când accesul la dosare va fi neîngrădit. Până atunci, ni se dau informaţii cu pipeta, la momentul potrivit şi decis de alţii, care au interese de partid (partidă) să apere sau să acuze pe cineva. Până atunci aflăm secvenţe, unele interesante, totuşi. Astfel, aflăm c㠓Volumul 20 al dosarului lui Petre Ţuţea, păstrează elemente de tehnică operativă cu ultime interceptări făcute la locuinţa acestuia la 25 februarie 1989: “ la Ţuţea se afla Iliescu care (sic!) îi relatează unele probleme din ţările socialiste şi poziţia URSS faţă de România.Ţuţea arată că primul ministru francez a folosit expresia “nefericitul popor român”. Ţuţea susţine că la noi se vor schimba lucrurile. Iliescu crede că numai dacă va exista o situaţie favorabilă. Se discută despre situaţia din URSS. Iliescu pleacă la ora 12,20.”
Dacă ne-am lua doar după această ştire am putea concluziona că între Petre Ţuţea şi Ion Iliescu nu a fost nicio deosebire: ambii au fost urmăriţi de securitate!
Ziaristul Victor Roncea susţine că iniţiativa lui, “Voci Curate“, a dus, printre altele, la deconspirarea a trei membri de vaza ai Grupului pentru Dialog Social si colaboratori de baza ai Revistei 22: Sorin Antohi, Mariana Celac şi Călin Anastasiu. Conform informaţiilor lui Roncea, Colegiul ar fi intrat în posesia unor probe vizând relaţia acestora cu Securitatea: Amândoi (Celac şi Anastasiu) au angajament. În ceea ce o priveşte pe Mariana Celac, avem şi o notă a ofiţerului care se ocupa de ea, în care se spune că era foarte apreciată”, a declarat ziarului Gândul o sursă din CNSAS.
Scriitoarea Gabriela Adameşteanu, redactor şef la revista 22, a fost sursă (adica ceva mai mult decât informatoare) la DIE, respectiv UM 0544.” Civic Media a averizat atât CNSAS cât şi opinia publică asupra faptului că acest grup înfiinţat de Silviu Brucan şi un alt informator al Securitatii, Mihnea Berindei, este înţesat de colaboratori ai regimului comunist şi urmaşi ai nomenklaturistilor bolşevici proveniţi din Komintern, Kominform şi structurile NKVD. Mariana Celac, de exemplu, este sora lui Sergiu Celac – celebrul traducător al lui Ceauşescu din caleaşca Reginei Angliei şi primul ministru de Externe plantat la “revoluţie” de Guvernul FSN-KGB – şi fiica lui Nicolae Celac (Cealik), instalat de trupele sovietice la prefectura Craiovei şi ulterior membru al Comitetului de Stat al Planificarii. Totodata, Celac Mariana este şi fosta soţie a lui Mihai Botez, primul ambasador al Romaniei în SUA şi la ONU
Un alt informator al Securitatii şi agent, dar al Securităţii Republicii Populare Ungare, este chiar Alin Teodorescu – primul preşedinte al GDS şi al Fundaţiei Soros (simultant), fost şef al Cancelariei Primul Ministru PSD Adrian Nastase. Iată cum prezintă GDS regretatul opozant anticomunist, jurnalist şi scriitor Victor Frunză, în ultima sa ediţie a lucrării “Istoria comunismului în Romania” (ediţia a IV-a ilustrată): “In interesul puterii sale, PCR putea şi poate să îmbrace orice haină, să-şi ia drept travesti orice chip, chiar şi acela al advesarilor săi. Intre operaţiile publice efectuate de Silviu Brucan în zilele Revoluţiei din decembrie 1989 a fost înfiinţarea unei organizaţii de intelectuali, simpatizanţi ai miscărilor disidente din estul Europei, cu caracter antitotalitar (chiar şi anticomunist), căreia i s-a aflat şi o denumire cât se poate de potrivită: Grupul de Dialog Social (GDS). Grupul, ai cărui membri, persoane extrem de onorabile, capătă prin mediile din presă şi de televiziune un binemeritat prestigiu, se pare că este condiţionat de existenţa unui cerc închis de membri, dar mai ales de menirea de a influenţa opinia publică întotdeauna într-o direcţie pozitivă. După ce, o scurtă perioadă, Silviu Brucan s-a convins personal de binefacerile pe care organizaţia înfiinţată de el le aduce la progresul societăţii româneşti, şi de faptul că ea îşi face treaba aşa cum a fost gândită, s-a retras discret. Dar a lăsat în locul său, pentru a monitoriza justetea liniei, un alt fost ilegalist PCR, un distins intelectual, pe nume Pavel Câmpeanu, de a cărui şi mai discretă prezenţă şi activitate în GDS, revista “22” (cu care Brucan a dotat organizaţia) nu a fost prea darnică în informaţii. Dezbaterile iniţiate de grup, ca şi conţinutul de un bun nivel publicistic al revistei, sunt orientate spre a influenţa publicul neconformist intelectual, mai ales segmentul anticomunist al societăţii actuale, în direcţia dorită.
Continuă acţiunea de spălare a morţilor. Nu a tuturor, ci doar a celor aleşi. “Este intemeiată interpretarea fascinantului personaj care a fost Ana Pauker prin evreitatea ei ? Pornind de la cartea lui Robert Levy, Pavel Campeanu a analizat minuţios, în volumul sau Ceauşescu, anii numarătorii inverse, teza dupa care înlăturarea de la putere a Anei Pauker s-a produs în cadrul campaniei antisemite din întregul bloc sovietic. Opinia lui este mai degrabă rezervată, “eliminarea Anei Pauker – scria Pavel Câmpeanu – nu a însemnat nici victoria antisemiţilor impotriva evreilor din PMR, nici a antistalinismului împotriva stalinistilor, ci victoria stalinismului de orientare naţionalistă impotriva stalinismului de orientare prosovietică”. In momentul când o “lichida” politic pe Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej îl ucisese deja pe Ştefan Foriş, pregătea execuţia lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi îl trimitea pe Vasile Luca în puşcăria de unde acesta nu va mai ieşi decât mort, iar numitorul comun al victimelor lui nu era nici apartenenţa etnică, nici apartenenţa la “grupul moscovit”, al activiştilor veniţi odată cu armata sovietică de ocupaţie.”
Despre subiectul scriitorii şi securitatea, Eugen Simion are următoarea opinie, pe care o considerăm corectă: “Dacă vrem să facem un proces, trebuie să privim altfel. Nu mărunţii delatori care n-au justificare morală au condus România 50 de ani. Ei au luat marile decizii? Ei i-au băgat pe români la canal? Dar ăia de la Comitetul Central n-au nicio vină (…) Să nu acceptăm ca în aceasta mare hărmalaie să fie denigraţi marii scriitori pentru orice fleac”.
Ce se întâmplă la Uniunea Scriitorilor în ultimii ani ne spune Liviu Stoiciu: “ N. Manolescu nu mai e cel din 1990, modest şi înţelegător cu soarta scriitorului român – azi domnia sa coboară din BMW-ul privat de zeci de mii de euro, are cu totul altă condiţie de trai (de lux, face parte acum din „lumea bună”, cu venituri ameţitoare), e ambasador la UNESCO, la Paris şi se uită de sus la scriitorimea română (nu se mai simte compatibil, am observat, decât cu îmbogăţiţii şi descurcăreţii postcomunişti, inclusiv scriitori; nu pot să uit că a participat la lansarea unui singur poet, fost poet mai exact, la o carte politicianistă, a Elenei Ştefoi, fostă propagandist PCR, altfel, ambasadoare azi în Canada). N. Manolescu nu mai pierde vremea cu scriitorii muritori de rând. De altfel, pe aceşti scriitori (deci, şi pe mine) îi va învãţa minte cu Istoria sa critică… Apoi, N. Manolescu l-a pus la index pe marele scriitor disident Paul Goma, după ce l-a executat ca antisemit, în mod iresponsabil (Paul Goma trăind de azi pe mâine, din mila statului francez): nici o clipă nu s-a gândit preşedintele USR să-l umple de onoruri, fiind între puţinii scriitori necompromişi de comunism (în schimb îi ţine la inimã pe foştii colaboraţionişti cu PCR-Securitate).”
Se pare că unii dintre intelectualii români contemporani au vocaţia neantului. “Cum e posibil oare, se întreabă istoricul literar Ion Rotaru, să ne batem joc de noi înşine negându-l (căci de aceasta, în absolut, răspundem cu toţii) pe marele Eminescu?, să ne interzicem a-l numi „poet naţional”?; să ne apucăm să negăm cu mare tam-tam istoria naţională, aşa cum a fost, biata de ea?; să nu avem încă un mare şi exhaustiv dicţionar al limbii române, complet şi „datat”, cum au toate marile culturi?; sã nu avem o enciclopedie naţională?; să ne permitem luxul păgubos de a avea sute, mii poate, de instituţii de învãţãmânt superior, mii şi mii de edituri, muzee nefrecventate de nimeni etc.; toate acestea nişte alte, supradimensionate excesiv, forme fãră fond.” Şi regretatul profesor se întreba retoric: “Unde este un Maiorescu să le combată, să le înlăture, într-atâta bătălie pentru ciolanul puterii (politica?) şi goana dupã câştiguri fără muncã la cotiturã de veac? “Maiorescu nu mai există, iar cei care şi-au făcut un nume apreciindu-l sau demascându-l reacţionar contribuie şi astăzi la întreţinea confuziei de valori.

Petre Anghel

Poezie.ro / Ziaristi Online

(*) Adenda despre Teodor Brates via EvZ:

Cine este Teodor Brateș, personaj cheie al Revoluției din 1989 și ultimul mare propagandist al TVR

În 1988, Partidul Comunist Român i-a făcut un „portret” lui Teodor Brateș, cel care un am mai târziu avea să ocupe o funcție cheie în desfăsurarea evenimentelor tragice din Decembrie 1989. Conform fișei de cadre a PCR, Brateș și-a schimbat numele în 1956 din Froim Bernard în Teodor Brateș.

În 1988, cunoscutul ziarist era redactor șef adjunct la Redacția de Actualități Politice interne și externe. Potrivit documentelor Partidului Comunist de la Arhivele Naționale, Brateș vorbește limbile franceză și rusă și este de naționalitate evreu. Născut în 1933, el era membru al PCR din 1955. În 1947 Brateș era ajutor de mecanic. Un an mai târziu, „a fost scos din producție și încadrat ca activist la fostul sector II Negru UTC București. După un an de activitate în acest loc de muncă s-a transfertat în calitate de redactor la Radioteleviziunea Română, de unde, în 1953, a fost trimis la Școala de științe sociale „A.A. Jdanov” ( viitoarea „Ștefan Gheorghiu” n.red.) pe care a absolvit-o în 1956 fiind apoi reîncadrat în aceeași funcție la Radio”, se mai arată în document.

Tatăl, împușcat după ce a fugit de sub escortă

În aceeași fișă de cadre se precizează că viitorul director al TVR  a fost dat afară în 1958 după ce  s-a aflat că nu a precizat, la încadrare, că tatăl său vitreg a fost arestat în 1947 după ce a comis o serie de ilegalități pe când făcea parte dintr-o comisie de preschimbare a banilor. A fost împușcat după ce a încercat să fugă de sub escortă.

În 1956, viitorul șef al știrilor din TVRL și-a schimbat numele de Froim Bernard în Brateș Teodor.

„În instituția noastră s-a afirmat printr-o bună pregătire profesonală, seriozitate și răspundere în muncă…Personal realizează unele emisiuni complexe cu privire la evenimentele din viața partidului și statului nostru”. Mai departe, partidul a făcut un inventar al locurilor vizitate de Brateș.

Privilegii de politruc

Astfel, el a fost înainte de 1989 „în interes de serviciu, în RSF Iugoslavia, Bulgaria, Ungaria, Polonia, Norvegia, Finlanda, Anglia și RF Germania”, se mai arată în document.

„Brateș Teodor are o mătușă și un unchi care au plecat, la cerere, în Israel din anul 1950, declară că nu întreține relații cu aceștia”, se consemnează în actele semnate de șeful de serviciu C. Pașaliu și inspectorul T. Sîrbu la data de 14 aprilie 1988.

Manipulator de mare clasă

Potrivit „Adevărul”, Teodor Brateș a lansat din studiourile TVR în decembrie 1989 o serie de apeluri fanteziste cum ar fi  „Nu lăsaţi copilaşii să bea apă, să nu-i omorâm cu mâinile noastre!”. De la el am aflat că „nişte oameni… oameni… adică nişte elemente iresponsabile, că altfel nu putem să le numim, au început să atace secţiile de Miliţie” şi tot el i-a îndemnat pe curajoşii Revoluţiei: „Să ne păstrăm demnitatea de oameni, să nu ne îmbătăm. Să ne îmbătăm doar cu acest soare al libertăţii, nu cu băuturi alcoolice!”. Teodor Brateş a stat în emisie aproape 70 de ore, în zilele de 22, 23 şi 24 decembrie 1989.

În filmul „Televiziunea Română la zidul Revoluţiei”, Cornel Mihalache a inserat o secvenţă în care Teodor Brateş îi dă spre citire, pe 23 decembrie 1989, la ora 10, lui George Marinescu, crainic al TVR, un comunicat în care era vorba despre promisiunea de sprijin militar din partea Ambasadei URSS la Bucureşti.