De acum până-n vecie, Hristos cu noi o să fie

Într-o recapitulare a Sfintelor Scrieri, Sf. Ap. Ioan, încredinţează că: „Întru început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru început la Dumnezeu; toate prin’Întrânsul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ceea ce s-a făcut. Viaţă era într’Însul şi viaţa era lumina oamenilor; şi lumina întru întuneric luminează şi întunericul nu a cuprins-o.” Mai spune Apostolul Iubirii că, la plinirea vremii Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat, a luat chipul nostru şi aşa a venit „printre ai Săi”, dar ei  L-au primit. Într-un anume fel n-ar fi de mirare, căci nu-L puteau cunoaşte cei care se depărtaseră de Dumnezeu, înlocuindu-L cu iubirea de sine din care făcuseră idol şi i se închinau. „Dar celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere să devină fii ai lui Dumnezeu”. Până atunci, omul era rob, cum întâlnim adesea în Vechiul Testament, primind răsplată pentru osteneala şi credinţa sa. Minunea dincolo de fire este că, odată cu Hristos, omul se poate face fiu al lui Dumnezeu, moartea fiind doar o trecere spre viaţa veşnică, pe care o moşteneşte prin înomenirea Fiului lui Dumnezeu spre îndumnezeirea lui.

Acum, iată, de departe, vin colindătorii cu vestea cea mare cântând: „florile dalbe, flori de măr…” Sunt florile răsărite ca prin minune din ramul uscat de măr pus în apă de Sf. Nicolae spre a arăta că păcatele au fost iertate. Aşa curăţiţi, putem, odată cu naşterea Mântuitorului, să începem o viaţă nouă dimpreună cu Hristos care se înfăţişează fiecăruia în chip de prunc. Ca în fiecare an, colindătorii ne încredinţează că vin de la Betleem, unde Fecioara Maria, naşte pe Mesia. Doamne, mare minune aproape de necuprins de noi cei gârboviţi de cele ale zilei, cu bune şi rele, încât, din neatenţie, o luăm pe drumurile rătăcirii spre care ne îmbie cu vicleşug vrăjmaşul spre pieire. Cum adică? Cel după al cărui chip am fost făcuţi ca să lucrăm asemănarea cu El coboară din înalturile veşniciei, se îmbracă în vremelnicie ca să ne poarte pe drumul urcător la demnitatea cea dintâi? Neascultând porunca divină, primii oameni au lunecat pe panta căderii şi, odată cu ei, întreg neamul omenesc şi singuri nu ne putem reveni, nici măcar opri. L-am mâniat pe Dumnezeu şi, prea bine, ar fi putut să-şi ia chipul aşa cum ceaţa se ia de pe câmpurile cele întinse. Oare cum am fi arătat şi ce viaţă am fi trăit fără acest chip? Am fi fost o lume a urmaşilor lui Iuda, „fiul pierzării” şi făpturi ale întunericului, sau doar nişte zombi?… Nu vă necăjiţi, nu vrem să tulburăm sărbătoarea, însă nici s-o prefacem într-un spectacolul strident colorat, care, departe de a alunga întunericul îl ascunde în amăgiri multicolore şi zgomotoase, parcă anume să nu avem răgaz să ne uităm în noi înşine. E timpul să ne bucurăm cu sinceritate de dumnezeiescul dar al Luminii celei adevărate care „luminează tot omul”, împărtăşindu-ne cu vrednicie pentru a ne îmbrăca în straiele Luminii.

Proorocii, spun colindătorii, au anunţat venirea Lui şi între ei mai cu seamă Isaia, care vesteşte cum „fecioara va lua în pântece fiu”, care va purta numele de Emanuel, adică „Dumnezeu este cu noi” ; că va fi „Minunat Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii”. Dar, ştim că profeţii nu au fost ascultaţi, ci au fost alungaţi cu pietre şi omorâţi chiar. Nu a fost crezut nici Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, care vestea apropierea Împărăţiei cerurilor, recunoscându-se ca glas al celui ce strigă în pustie. La botezul lui Hristos, cerurile s-au deschis şi glasul Tatălui ceresc Însuşi a mărturisit „Acesta este Fiul Meu mult iubit, întru care am binevoit”

…Da, ai Săi nu l-au cunoscut. Cum să-L primească tocmai cei   seduşi de însemnele puterii acestei lumi unde „Adevărul”, singurul care poate să elibereze de moarte nu este acceptat? Cum să-L cunoască pe Împăratul tuturor, care nu se asemăna în nici un fel cu mai marii lumii acesteia? El, „prin care toate s-au făcut” nu a venit ca stăpânitor, repede întâmpinat cu temenele, ci ca slujitor smerit dar cu puterea mare de a ridica păcatul lumii. Era cu totul străin de însemnele puterii omeneşti purtându-le pe cele ale lui Dumnezeu, „Părintele luminilor” de la care „vine toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit”.

Acum este vremea ca, aşa cum au făcut-o străbunii noştri, să-i primim pe colindătorii şi să-i ascultăm cu inimile înrourate de duhul sărbătorii: „În noaptea asta mare, Fecioara Maria, spre Bethleem cetate mergând călătorea”. Era întunericul unui timp căzut, buimăcit de tot felul de crize şi , sub cumplita lor povară, oamenii aşteptau un Mesia care să-i scoată la limanul liniştit al normalităţii. Un timp al frământărilor şi descumpănirii şi fusese dat ordin să se facă recensământ, aşa că fiecare trebuia să meargă în cetatea de unde era. Dreptul Iosif şi logodnica sa, Fecioara Maria, au plecat spre Bethleem-ul Iudeii, cetate al cărei nume înseamnă „casa pâinii”, pentru că acolo se cuvenea să se nască „Pâinea cea spre fiinţă”. Calea până acolo era de vreo trei-patru zile, dar cum Fecioara Sfântă purta în pântece pe Fiul lui Dumnezeu au ajuns ceva mai târziu şi nu au mai găsit loc unde să se găzduiască. Au ieşit din oraşul neprimitor, ca atâtea altele, şi s-au adăpostit într-o peşteră din apropiere, în natura cea ocrotitoare şi îndelung răbdătoare. Se cuvine să spunem că Naşterea este deasupra firii, pentru că „la Dumnezeu totul este cu putinţă”. Fiul lui Dumnezeu s-a îmbrăcat în trup omenesc de la Duhul Sfânt, „Domnul de viaţă făcător” şi din Maria încununată cu semnul unei întreite feciorii, al curăţiei desăvârşite. Sf. Andrei Criteanul descrie: „Maica nu a cunoscut boala naşterii, proprie celor ce nasc…Fecioară, născând fără sămânţă pe cel zămislit, rămase Fecioară şi păstră neatinsă Fecioria sa”, adică de-a pururi fecioară. O copilă-fecioară preaînţeleaptă care a rostit cuvintele de început ale Mântuirii, când a răspuns Îngerului Gabriel:”Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”, iar după prima minune spune limpede: „Faceţi tot ce vă spune El”. În preajma solstiţiului de iarnă, sărbătoare ne întâmpină ca o reînnoire a timpului ce s-a deschis spre veşnicia care-l recuperează în verticalitatea Iubirii tămăduitoare şi mântuitoare. Naşterea dumnezeiască a avut o amploare cosmică şi se povesteşte că, de o vreme, lumea întreagă era într-un somn adânc, fizic şi spiritual, ca în acest chip să poată primi „Răsăritul cel de sus” al „Soarelui dreptăţii”. Într-un somn de dincolo de lume, poate al „nesimţirii celei împietrite” , erau şi cei din cetatea Bethlehemului, unde Fecioara Sfântă nu a aflat loc spre a-L naşte pe Hristos.

„Nu vă temeţi! Căci binevestesc vouă bucurie mare!

Colindele multe şi de neasemuită frumuseţe mărturisitoare alcătuiesc o adevărată cazanie şi dau seamă de felul în care strămoşii noştri au înţeles nu doar să se numească creştini ci mai ales să fie creştini. Ei ne-au lăsat o moştenire neasemuită şi, întru aceiaşi bucurie cu ei, să nu uităm că suntem răspunzători deopotrivă faţă de cei de ieri şi faţă de cei de mâine. Prin veacuri, răsună ecoul întâiului colind adus de Sf. Andrei care a vestit : „Am găsit pe Mesia”. Din preaplinul sufletului lor creştin prin vocaţie, strămoşii noştri plângeau Bethlehemul care nu-L primise pe Hristos: „Peştera întunecoasă a fost a Domnului casă La venirea Sa în lume,/ Din vina ta Bethleeme”. Aşa a fost; Hristos s-a născut în peştera întunecoasă, neştiut de cei care, ca şi azi, jertfesc veşnicia vieţii pentru „trăirea clipei”. „Ai săi nu L-au primit”, a făcut-o însă întreaga zidire care s-a plecat a recunoştinţă în faţa Ziditorului. Jivinele de prin preajmă s-au aplecat încălzindu-L cu suflarea lor căci pe acele locuri nopţile sunt reci. Păstorii care vegheau atenţi la tot ce ca fi tulburat turmele , au văzut şi auzit pe îngerul Domnului rostind cuvintele care sunt temei al dreptei credinţe: „Nu vă temeţi. Căci binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor care este Hristos Domnul în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat în iesle”. „Nu vă temeţi!”, cuvintele pe care le întâlnim ca un leitmotiv şi din care îşi trage puterea credinţa eliberatoare răsărită din iubirea ziditoare. Vă amintiţi? „Nu vă temeţi” a spus Hristos ucenicilor cuprinşi în vâltoarea furtunii pe mare; tot „Nu vă temeţi” a spus îngerul femeilor mironosiţe. Într-un crescendo să punem la inimă spre bună rodire cuvintele Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea.” Da, Calea care, împreună cu Adevărul şi Viaţa, formează tripticul mântuirii, ce se deschide a biruinţă cu „nu vă temeţi” şi îşi rotunjeşte tâlcul cu „îndrăzniţi!” Să îndrăznim, deci, şi noi a ne lepădăm de sinele cel egolatru, să luăm crucea şi să urmăm lui Hristos. S-o facem fără să ne îndoim o clipă că Dumnezeu „atât de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

Când îngerul a sfârşit vestirea cea minunată, din cer a apărut oaste cerească umplând cu glasul ei tot pământul şi cerul: „Slavă întru cei de sus, lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire”. Slavă să aducem celor de sus dimpreună cu psalmistul cântând: „Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru. Tu eşti Dumnezeu carele faci minuni”. Se cuvine această slavă adusă cu prisosinţă numai Părintelui Luminilor, singurul de la care avem „tot darul desăvârşit” de se minuna David: „Doamne, ce este omul că Te-ai făcut cunoscut lui ?” Pe pământ pace. Este pacea dăruită de Însuşi Domnul păcii, al împăcării omului cu Dumnezeu pe care L-am mâniat prin neascultare; împăcarea cu natura pe care a pângărit-o din nepricepere trufaşă; pacea mai presus de toate celelalte, a „păcătoşilor” îndeosebi. Adică, pacea pe care singur Iisus Hristos o poate dărui, a Iubirii jertfelnice. Bunăvoirea dintre oameni s-ar cuveni să fie asemenea Voirii lui Dumnezeu, care L-a trimis pe Fiul Său, Cel fără de-nceput ca „tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Primind cu suflete curate vestirea îngerească, păstorii porniră spre peşteră, unde au văzut-o pe Fecioara Maria, pe Iosif împreună cu pruncul şi, cuprinşi de sfântă bucurie, aduceau slavă lui Dumnezeu.

Venirea Împăratului ceresc s-a făcut cunoscută şi unor înţelepţi, „cititori în stele”, cărora le răsărise steaua vestitoare a Luminii Lumii proorocită de Balaam. Deşi păgâni, aşteptau mântuirea de aceea o clipă nu au stat la îndoială şi au urmat steaua ca să se închine lui Hristos ca unui Împărat. Făcut-au cale lungă ca să se închine la Răsăritul cel de sus. Ajunşi la Ierusalim, l-au întrebat pe Irod, regele iudeii, care, orbit de dorinţa de putere a acestei lumi, s-a temut tocmai de Cel care venise să vindece toată teama cu puterea de nebiruit a Iubirii. Teama lui înveninată de ură a născut viclenia de le-a spus magilor să se întoarcă spre a-i da de veste ca şi el să se închine Împăratului. La Bethleem, steaua călăuzitoare a apus pentru că, aşa e, lumina creată apune în faţa Luminii necreate. În felul ei, steaua învaţă că venise timpul anume ca oamenii să nu se mai călăuzească după lumina creată ci să primească a fi călăuziţi de Cel ce în lume a venit ca „Lumină a lumii să fie”. În peştera sărăcăcioasă, înţelepţii au găsit pruncul dumnezeiesc în braţele Fecioarei Maria şi s-au închinat ca unui Împărat, „cu daruri vestite lui Hristos menite”: aur, ca unui împărat, tămâie ca unui Dumnezeu şi smirnă ca semn al morţii şi al vieţii. Întâlnim aici cu un tâlc al cunoaşterii şi înţelepciunii lumeşti care se îndreptăţeşte pe sine în recunoaşterea onestă a hotarelor puse de timpul cel iute curgător spre moarte. În felul lor, ei dau de veste că, pentru om, ultimul cuvânt nu este al morţii, ci al vieţii. Anume cuvântul ce rostuieşte totul venind de „Făcătorul cerului şi al pământului”, care spune o rugăciune pe care Sf. Ioan Gură de Aur o rostea zilnic, are putere să facă „din gunoi, mărgăritar şi din fiul gheenei, fiu al împărăţiei celei veşnice”. Când să se întoarcă spre ale lor, magii au fost înştiinţaţi să nu mai treacă pe la Irod şi iar, înţelepţii lumii acesteia au făcut ascultare Înţelepciunii venită de dincolo de hotarele timpului şi au plecat, fiecare spre ţara sa spre a vesti Naşterea Sfântă. Erau păgâni, dar înţelepţi şi au găsit să-L primească şi mărturisească cum se cuvine pe Hristos, în timp ce „ai Lui” nu doar că nu au făcut-o, dar, mai mult, i-au pus gând ucigător, pentru că răul nu se dă uşor bătut şi-şi ia ajutor un rău mai mare. Sufocat de mânie, Irod a dat ordin să fie ucişi toţi copii de până în doi ani, cam 14 mii la număr în speranţa deşartă că şi Hristos va fi printre ei, făcând din ei întâii mărturisitori. Doar că Iosif a fost prevenit în vis „să ia Pruncul şi pe Mama Lui, şi fugi în Egipt şi stai acolo până ce îţi voi spune, căci Irod are să caute Pruncul ca să-l ucidă”.

Să ne facem gazde lui Hristos

De atunci, istoria lumii s-a împărţit în două, înainte şi după Hristos. Sfinţii Părinţi ne spun că în două s-au împărţit şi oamenii, rămânând mereu în urma lui Hristos. Unii îl primesc spre a-L urma ca odinioară cei care Îl însoţeau în Ierusalim după învierea lui Lazăr şi cântau „Osana, Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. O fac cu credinţa în puterea Celui care l-a înviat pe Lazăr, cel mort de patru zile, zicând: „Lazăre, ieşi afară!”. Hristos ne cheamă să ieşim din sinele închis în carapacea egolatriei care face din om o „fiinţă spre moarte”, cum l-a definit Heidegger. Alţii, tot în urma lui Hristos fiind, îl prigonesc şi strigă cu ură înverşunată asemenea celor care l-au eliberat pe tâlharul Baraba: „Răstigneşte-L. Răstigneşte-L!”. Suverană rămâne libertatea fiecăruia, pentru că Domnul nu-şi ia în veci darul făcut celui care are în străfunduri chipul Său de neşters. A simţit prea bine aceasta tâlharul cel drept, rugându-se „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta!” şi răspunsul îl ştim: „Adevărat zic ţie: Astăzi vei fi cu Mine în rai!” Pentru alegerea făcută, fiecare va răspunde la Judecata cea de pe urmă când Hristos, Cel care azi „cum e robul s-a smerit”, v-a veni în slava Sa de necuprins. Până atunci purtarea de grijă a lui Dumnezeu ne aminteşte, an de an, cu glasul nevinovat al copiilor colindători că „Astăzi s-a născut Cel făr-de-nceput”. Rememorarea este una paideică şi îndeamnă să stăruim ca , de fiecare dată, să ne curăţim de întunericul al cărui gazdă ne-am făcut, să ne judecăm fără părtinire vinovată propriile gânduri, cuvinte şi fapte spre îndreptare după porunca cea nouă: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi”. E adevărat, e greu,foarte greu căci vrăjmaşul ne vrea pradă spre pieire şi cu viclenie îşi acoperă, ca odinioară, intenţiile ucigătoare în promisiuni seducătoare. Atunci, simţim ca odinioară Petru că ne scufundăm în marea învolburată a vieţii, dar tot ca el, să strigăm „Scapă-mă” şi mâna Sa ne va scoate negreşit la liman.

E timpul sărbătorii şi, dând „cezarului ce este al cezarului”, să nu uităm, că mai întâi şi mai presus de toate, se cuvine a da lui „Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu”, într-o cuvenită Euharistie. Să ne împărtăşim de bucuria sfântă a Naşterii lui Hristos, crezând şi mărturisind că „de acum până-n vecie, Domnul cu noi o să fie”. E pecetea Noului Testament pe care o întâlnim la Sf. Evanghelist Matei: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor”. Rămâne ca şi noi să fim cu El, nu doar în vorbe mai mult sau mai puţin meşteşugite, ci cu toată mintea şi cu tot sufletul nostru, rugându-ne cu Sf. Isac Sirul ca Domnul să înnoiască neîncetat „icoana Sa” în inima noastră. Cu Sf. Mare Ierarh Grigorie, de Dumnezeu Cuvântătorul să spunem: „Hristos se naşte, slăviţi-L” Hristos din ceruri, întâmpinaţi-L” Hristos pe pământ, înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul… Încă odată, întunericul se risipeşte , încă odată lumina fiinţează. Încă odată Egiptul se pedepseşte cu întuneric şi încă odată Israelul este călăuzit de lumină…Ce a fost vechi a trecut; iată toate sunt noi! Litera dă îndărăt, spiritul birueşte! Umbrele trec grăbite. Adevărul păşeşte în lume” Să-i ieşim întru întâmpinare asemenea magilor de odinioară: să-I aducem gândurile noastre cele bune, cuvintele de rugă neîncetată şi faptele jertfelnice ale iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de cei de o condiţie cu noi. Atunci, tot ca ei să luăm bucurie mare: „De acum până-n vecie, Hristos cu noi o să fie”. Ca bucuria să fie deplină prin sfinţirea ei să „facem loc la masă pruncuţului Hristos” spre a aduce roade vrednice de pomenire întru Împărăţia Domnului.

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Vedeţi şi: Cuvântul Părintelui Justin Pârvu către români la Naşterea Domnului. VIDEO