Gânduri ale Doamnei Aspazia Oţel Petrescu despre credinţă, speranţă şi iubire, la împlinirea vârstei de 91 de ani

“L-am simţit pe Iisus. L-am simţit concret. Nu ştiu cum să vă spun lucrul acesta, simţeai ca un fior cald, plăcut. Nu mai simţeam închisoarea. Aveam o clipă de fericire pe care ne-o dădea starea aceasta de trăire în comun. Simţeam că Iisus este Centrul, în care ne aflam, şi că noi, coborând în intimitatea noastră, în nădejdea că Îl întâlnim pe El, de fapt Îl întâlneam, în mijlocul nostru, în Centrul nostru. Am simţit concret, şi nu sunt numai eu cea care spune lucrul acesta, că Iisus n-a minţit când a zis că unde sunt doi sau trei strânşi în numele Lui, El este printre ei. Era! Îl simţeam concret. Şi ne apropiam de El. A fost prezent în mijlocul nostru real, concret. În momentul în care ne apropiam spre Centrul nostru, ne apropiam între noi. Lucrul ăsta se poate vedea geometric. Faci un cerc mare, şi pui în mijlocul lui un centru, şi duci razele către centru. Pe măsură ce se apropie de centru, acestea se apropie între ele. Distanţa dintre cei care pornesc spre Centru se micşorează. Aşa s-a format iubirea care există între noi.

Jertfele noastre au folosit pentru biruinţa de Sus! Aia n-o poate lua nimeni. Cum spunea şi Părintele Teofil, creştinismul în sine este o bucurie, este o sărbătoare, n-avem de ce să fim trişti, mâhnirea vine de la păcat, dar câteodată îmi vine să-l contrazic şi am un temei puternic. Căci zice Hristos în Grădina Ghetsimani: Întristat este sufletul Meu până la moarte! Este şi tristeţea o dimensiune a iubirii!

Treaba noastră cea mai asiduă este să nu ne pierdem speranţa! Pentru că vremurile sunt atât de opresive, încât atentează şi la această virtute, care este toiagul iubirii. Fără speranţă, iubirea singură devine neputincioasă! Să nu ne pierdem speranţa! În ce mă priveşte pe mine, lucrurile sunt foarte simple, eu sunt foarte aproape de deznodământ, dar mă gândesc la voi, cei tineri, cât de greu o să fie să nu vă pierdeţi speranţa şi să rămâneţi luminoşi şi înfloriţi în vremurile astea atât de parşive.”

„Mi-e dor de Piteşti”

Nu i-a împrumutat doar numele, ci şi firea Sfântului Moş Nicolae. E de o blândeţe nesfârşită, de o dărnicie greu de imaginat, de o dragoste fără limite. Şi totuşi, de o fermitate în faţa căreia dezarmezi.
Se înfăţişează lumii rar, căci smerenia ce i s-a întipărit în suflet e mare. Dar atunci când o face, din simţul acut al datoriei, ne apare asemeni Coloanei fără sfârşit a lui Brâncuşi: simplă dar măreaţă, romboidală dar verticală, tăcută dar atât de grăitoare, imaterială şi totuşi de stâncă în credinţă, ideal în mărturisire.
O soartă chinuită i-a fost hărăzită, prin temniţe şi persecuţii inimaginabile. A învins iadul Piteştiului, îngenunchindu-l pe satan prin umila ridicare a mâinii la întrebarea torţionarului: „Şi acum să vă văd, care mai crede, bă, în Dumnezeu?”. Trupul său unic, aproape imaterial, a îndurat suferinţe şi boli cumplite, despre care însă foarte rar vorbeşte.
Ba chiar…”mi-e dor de Piteşti!” ne-a mărturisit domnul Nicolae Purcărea într-o seară, la piciorul scării sculptate cu măiestrie şi dragoste chiar de dânsul. „Mi-e dor de Piteşti” îmi răsuna în urechi, şocant, de neînţeles. Cum să îţi fie dor de suferinţă, de tortură, de moartea pe care clipă de clipă o pipăi în faţa ta? „Mi-e dor de Înviere”, spuneau de fapt vorbele domnului Purcărea, „mi-e dor de Hristos, cel care dormea cu mine pe rogojină; şi mi-e dor să aleg bucata de pâine cea mai mică”.
Câtă smerenie, câtă dragoste, câtă credinţă!
Şi toate acestea în tăcere, căci doar în tăcere poate asculta glasul lemnului care-i cântă balada haiducului în timp ce se lasă dezmierdat de dalta meşterului şi prefăcut în troiţă. Şi doar în tăcere poate auzi, răzbătând din lumea drepţilor, „Balada” lui Porumbescu fluierată de glasul domol al soţiei.
Vă facem, din tot sufletul, aceeaşi urare ca şi camaradei dumneavoastră de suferinţă, doamna Aspazia Oţel Petrescu: Să ne trăiţi întru mulţi, sănătoşi şi frumoşi ani!

Crina şi Florin Palas

Sursa: Ziaristi Online