A apărut numărul 28 al Revistei SRI – Intelligence, o ediţie specială dedicată actului de la 1 Decembrie 1918, din care publicăm pentru început un material de dr. Tiberiu Tănase, despre istoria serviciilor noastre de informaţii în preajma Marii Uniri. Semnalam cu mare plăcere şi un documentar excelent despre cei 40 de ani de antiterorism românesc, pe care îl puteţi citi descărcând de mai jos publicaţia Serviciului Român de Informaţii. (Z.O.)

Istoria Serviciilor de Informaţii din România la începutul secolului XX

Biroul de Informaţii al Secţiei Militare din Transilvania

şi rolul său în campania pentru apărarea României Mari

În timpul primei conflagraţii a secolului XX- din structurile informative ale statului român făceau parte Structurile Informative din Ministerul de Interne,- Siguranţa Generală a Statului, Structura Informativă a Ministerului Apărării Naţionale – Serviciul de Informaţii al Armatei, dar şi alte structuri informative Serviciul de Informaţii şi Contrainformaţii româno-rus, Serviciul de Informaţii şi Siguranţă al Deltei, şi Biroul de Informaţii al Secţiei Militare din Transilvania .

During the first wars of the twentieth century, the intelligence structures of the Romanian state intelligence structures were part of the Ministry of Interior – General Safety of the State structure of the Ministry of National Defense – Army Intelligence Service, and other informative structures Intelligence and Romanian-Russian Counterintelligence, Intelligence and Security of the Delta, and the Office of the Military Intelligence Division of Transylvania.

Organizarea unui serviciu secret de informaţii militar în România a întâmpinat mari greutăţi. După cum atestă studiile şi rapoartele întocmite în anul 1911 de către ofiţeri de la Marele Stat Major al armatei române, cauzele principale care împiedicau organizarea serviciului de informaţii erau „lipsa fondurilor băneşti“ şi „inexistenţa unei legi a contraspionajului în timp de pace. În intervalul 1911-1913 s-au depus eforturi pentru a remedia aceste neajunsuri. Începând cu 31 ianuarie 1913, a intrat în vigoare Legea contraspionajului în timp de pace, care stabilea ca infracţiune transmiterea sub orice formă a informaţiilor despre apărarea ţării şi prevedea ca sancţiuni închisoarea corecţională de la 1 la 5 ani sau o amendă de la 500 la 5 000 de lei. [1]De asemenea, au fost întocmite proiecte de organizare a unui nou serviciu de informaţii, dar fără un rezultat practic, aşa cum atestă documentele de arhivă, fondurile alocate fiind destinate altor întrebuinţări.

Mihai Moruzov[2] menţiona că „până la războiul balcanic din 1913, armata noastră n-a dispus de un serviciu de informaţii propriu-zis“. Abia în acel an, când armata română a intrat în Bulgaria, s-a izbit de lipsa unui asemenea serviciu „şi atunci s-au luat primele măsuri pentru organizarea acestuia“.

La rândul lui, Eugen Cristescu ne oferă următoarele detalii în legătură cu serviciul de informaţii al armatei române şa începutul primului război mondial: „Marele Stat Major, prin Secţia a II-a, activa şi el un domeniu informativ. Pe lângă statele majore ale marilor unităţi militare funcţiona câte un birou II, care făcea contrainformaţii în armată şi contraspionaj pe teritoriu. Prin ofiţeri special pregătiţi şi agenţi de frontieră se infiltrau în ţările vecine elemente informative pentru adunarea materialului ce-i era necesar, în special în Ardeal, unde aceştia aveau legătură cu patrioţii români din acea provincie“.[3] În anul 1915 serviciul de informaţii al armatei române era capabil să iniţieze misiuni speciale în scopul culegerii unor informaţii necesare documentelor de planificare.

Pentru serviciile de informaţii româneşti, mai ales pentru cele cu caracter militar, s-au înregistrat în perioada 1914-1916 mari carenţe şi în ceea ce priveşte măsurile de protecţie contrainformativă. Bogata literatură istoriografică dedicată participării armatei române la primul război mondial a acordat spaţii largi   evidenţierii stării de spirit profund patriotic a majorităţii românilor. Numai că, după cum au evoluat evenimentele, istoria a demonstrat că patriotismul nu a fost suficient pentru a ne asigura decizia într-o campanie ce-şi propunea ca obiectiv strategic realizarea unităţii naţional-statale. Dimpotrivă, îndrăznim să afirmăm că, în momentul acela, avântul patriotic a fost anulat, în cea mai mare parte, de vulnerabilităţile în plan contrainformativ, atât al armatei, cât şi, în general ale societăţii româneşti. Afirmaţia face referire şa scurgerea secretelor de stat şi militare sau de a căror divulgare s-au făcut vinovaţi chiar unii dintre cei care, prin însăşi natura profesiei, erau obligaţi să vegheze cu sfinţenie la apărarea şi protejarea lor. Corupţia, neglijenţele stupide , traficul de influenţă din „înalta societate“, uşurinţa condamnabilă cu care au fost tratate problemele importante pentru interesul naţional şi, nu în ultimul rând, „ pălăvrăgeala“ au produs adevărate ravagii în societatea românească.

Mai mult, Comandamentul Austro-Ungar deţinea o copie a Convenţiei Militare   încheiate de România cu Antanta, în august 1916, privitoare la condiţiile intrării ţării şi a armatei române în campanie alături de acestea şi împotriva Puterilor Centrale. Rezultă de aici, fără sarcasm că afirmaţiile lui Eugen Cristescu şi Constantin Argetoianu, privind buna păstrare a secretului intrării armatei române în război, în august 1916, sunt veridice doar în ceea ce-i priveşte pe oamenii bine informaţi din România, nu şi pe austro-ungari.

Într-adevăr, Comandamentul Puterilor Centrale, pe baza fluxului informaţional obţinut de la potenţialul informativ creat în România, a sesizat concentrarea forţelor principale române spre Transilvania şi, de asemenea, faptul că, pentru acoperirea spaţiului spre Bulgaria , armata română va lăsa în Dobrogea şi pe Dunăre forţe destul de slabe. Ca urmare, Planul   de cooperare al Coaliţiei Puterilor Centrale prevedea invadarea Dobrogei de către armata condusă de Mackensen, surprinderea punctelor întărite ale armatei române de la Turcaia şi Silistra, ca şi pătrunderea până la cea mai îngustă porţiune dintre Marea Neagră şi Dunăre. Operaţiile de pe frontul transilvan avea un caracter secundar, vizând ca obiectiv rezistenţa pe poziţii întărite. Acest plan de campanie estima că armata română urma să dezlănţuie ofensiva în Transilvania, concentrând forţele principale la trecătorile din Carpaţi. Forţele secundare erau lăsate la frontiera lor sudică, ceea ce corespundea, în esenţă, realităţii. Fără îndoială că aceste estimări făcute de către Înaltul Comandament al Puterilor Centrale au fost facilitate de toate acele vulnerabilităţi în plan contra-informativ, pe care le-am menţionat anterior.

Avem acum pe deplin justificate eforturile ofiţerilor români din cadrul M.St.M. de a reorganiza Serviciul de Informaţii al Armatei, sub forma unui Birou 5 din Secţia a II-a M.St.M. „Proiectul de organizare“ a fost întocmit probabil în primăvara anului 1916, dar a fost pus în aplicare abia după intrarea României în război. Numai că, aşa cum avea să spună Mihai Moruzov mai târziu, „un astfel de serviciu nu se poate improviza“. Iată şi explicaţia faptului că Biroul 5 n-a putut avea eficienţă în campania din toamna anului 1916.

În conformitate cu „proiectul“, Biroul 5 trebuia condus de către un ofiţer superior, cu grad de locotenent-colonel, şi de un ajutor, cu grad de maior. Era structurat pe două diviziuni. Diviziune I (Studiul armatelor străine) era compusă din 4 subdiviziuni: A (Austro-Ungaria), R (Rusia), G.F. (Germania, Franţa, Italia şi Elveţia), B (Peninsula Balcanică, Bulgaria, Serbia, Gracia, Turcia şi Albania). Diviziune a II-a (Serviciul Informaţiilor) era condusă de subşeful Biroului 5 şi se compunea din trei subdiviziuni: Subdiviziunea I (Serviciul interior sau contra-spionajul), condusă de către un civil, având principala misiune de „a împiedica organizaţiile de spionaj străine să acţioneze pe teritoriul românesc“, „ la nevoie să le intoxice cu ştiri false“; Subdiviziunea a II-a (Serviciul exterior), formată din agenţi permanenţi şi ficşi, cu reşedinţa în oraşele Odessa, Chişinău, Ungheni-Ruşi, Sofia, Şumla, Timişoara, Sibiu, Cernăuţi, Belgrad, Braşov şi Rusciuk (Agenţii erau recrutaţi dintre români pe baza sentimentelor de naţionalitate şi puteau să-şi creeze la rândul lor, agenţi, ceea ce însemnă că jucau rolul de rezidenţi, iar informaţiile trebuiau comunicate direct la centru); Subdiviziunea a III-a (Serviciul mobil), care avea în componenţă agenţi mobili sau de legătură şi curieri de control. Agenţii mobili făceau legătura cu cei ficşi, aducând informaţii sau transmiţând ordine. Aceştia trebuiau să cunoască foarte bine limba şi obiceiurile locuitorilor din ţara în care erau trimişi în misiune. Curierii de control erau ofiţeri din statul major, care se deplasau pentru a lua corespondenţa de la ataşaţii militari şi pentru a le transmite   instrucţiuni.

În timpul misiunii era necesar să culeagă informaţii prin observarea directă, în urma cărora întocmeau un raport (memoriu). Astfel de misiuni erau încredinţate o dată pe lună.

Alte atestări documentare evidenţiază că în primele zile ale izbucnirii războiului, acţiunile cu caracter informativ, organizate în Transilvania de structurile specializate româneşti, au folosit agentura secretă. Agenţii fuseseră recrutaţi din rândul numeroşilor români transilvăneni care îşi manifestaseră sentimentele naţionale. Ei au pus la dispoziţia structurilor informative româneşti, înfruntând mari riscuri, toată priceperea pentru culegerea de date şi informaţii necesare planului de campanie în ipoteza intrării României în război contra Austro-Ungariei. Semnificativă în această privinţă este scrisoarea adresată la 7 iulie 1915 de Matei C. Cosma ministrului de Război român, prin care îi cerea să fie repartizat la Comandamentul trupelor române când acestea vor pătrunde în Transilvania „prin locurile cunoscute” şi pe care „le indicase”.

Cu ajutorul unor astfel de colaboratori patrioţi s-au creat câteva centre informa-tive în Transilvania, Banat şi Bucovina. Misiunea acestora era de a supraveghea pregătirile militare ale Puterilor Centrale şi de în cele mai mici detalii, a teatrului de operaţiuni în care urmau să acţioneze unităţile militare româneşti. Astfel de centre informative au funcţionat la Braşov, Sibiu, Cluj, Timişoara, Suceava şi în alte oraşe Transilvania şi Bucovina. Valoroase informaţii, cu caracter militar despre pregătirile de luptă ale Puterilor Centrale, au cules şi comandamentelor armatei române colaboratorii Centrului Braşov, condus de Spiridon Boite. Activitatea   acestui centru a fost sprijinită de 200 de colaboratori.

Activitatea centrului informativ din Bucovina a fost coordonată de profesorul Aurel Moldovan, care, pentru serviciile aduse statului român, a primit aprobarea de a se stabili în România. În activitatea de culegere şi trimitere a informaţiilor despre pregătirile austro-ungare a fost sprijinit de fraţii săi, Dumitru, Iosif şi Rudolf, precum şi de numeroşi intelectuali.

După declararea stării de război cu Austro-Ungaria (14/27 august1916), unităţile militare române, trecând Carpaţii, au fost sprijinite de patrioţii transilvăneni cu informaţii despre trupele austro-ungare sau au fost conduse în diverse localităţi de către călăuzele şi persoanele de încredere din rândurile populaţiei române. Chiar Max Ronge recunoaşte că „serviciul de spionaj românesc a găsit în sânul populaţiei din Transilvania, supraîncălzită de agitaţiile naţionaliste, multe simpatii. Această stare de spirit a fost exploatată în 1916, când românii, dând peste cap slabele noastre trupe de acoperire, au progresat de-a lungul Transilvaniei în perioada aceea au găsit o sumedenie de oameni care-i informau asupra mişcării trupelor noastre în mijlocul regiunii noastre. Pe de altă parte şi un număr oarecare de preoţi, institutori şi avocaţi transilvăneni s-au dat de partea năvălitorului [trupele române — n.n.], sfătuind soldaţii să încalce jurământul şi să dezerteze”.

Biroul de Informaţii al Secţiei Militare din Transilvania

Consiliul Dirigent – structura administrativă creată pentru administrarea Transilvaniei avea în componenţă şi Secţia Militară –echivalentul uni minister de Război şi care a coordonat activitatea armatei şi siguranţei Publice şi în cadrul căreia a funcţionat Garda Naţională , precum şi un Birou de Informaţii, care şi-a desfăşurat activitatea în perioada noiembrie 1918 – noiembrie 1919. Roul acestei structuri era de a furniza informaţii în vederea sprijinirii armatei române aflate în ofensivă spre Ungaria .

Acest serviciu de informaţii unic în felul lui şi foarte apropiat de cerinţele moderne ale timpului, era format dintr-un Birou Central şi patru secţii ce cuprindeu 31 de membri interni şi 46 externi:

• prima secţie a fost Secţia de Informaţii şi Contra informaţii şi a fost condusă de medicul Carol I. Sotel;
• a doua secţie era cea militară – Secţia Militară condusă de colonelul Emilian Savu;
• Secţia de Propagandă (al cărei şef era căpitanul inginer Gheorghe Chelemen) ;
• Secţia Muncitorească (condusă de preotul militar dr. Iuliu Florian).

Pentru o bună funcţionare Biroul de Informaţii a emis la 16 decembrie 1918 Intrucţiunile pentru ofiţerii de informaţii cu obiectivele de însemnătate pe care aceştia trebuie să le obţină prin orişice mijloace şi transmise în fiecare sâmbătă la BI prin curier , dar în cazurile urgente puteau fi raportate imediat , eventual prin telegraf .[4](p112).

Informaţiile ce trebuiau transmise se refereau la :

1.Situaţia, starea, înarmarea, numărul şi activitatea:

a)comandamentelor şi formaţiunilor trupelor ungare;

b)gărzilor maghiare;

c)comandamentelor şi trupelor Antantei şi române;

d)comandamentelor şi trupelor germane;

e)gărzilor române.

2.Mişcări, transporturi, concentrări de trupe.

3.Situaţia politică:

a)ţinuta şi mişcările naţionalităţilor/partidelor;

b)siguranţa publică.

4.Informaţii diverse.

5.Evidenţa şi activitatea persoanelor suspecte

Realizări concrete ale BI au fost descrise de Aurel Gociman, într-o lucrare intitulată România şi revizionismul maghiar, apărută în 1934, în care a publicat şi 13 documente (rapoarte)[5]. Prin conţinutul lor rapoartele atestă din plin veridicitatea următoarelor afirmaţii: „Membrii acestei structurii (BI-nn) au dat dovadă de un curaj şi o disciplină extraordinară, şi de numele lor sunt legate multe acte de eroism românesc, înainte şi după intrarea armatei române (în Ardeal – nn). Amintim câteva dintre acestea : au demontat 16 tunuri ungureşti din Cetăţuia Clujului cu care secuii vroiau să iasă în întâmpinarea armatelor române; la Dej au demontat 6 tunuri; au cutreierat tranşeele secuieşti făcând rapoarte şi spionaj; au adus documente secrete din Budapesta; au reuşit să pună mâna pe arhivele profesorului Apathi; au scăpat pe mulţi români condamnaţi la moarte în Ungaria; pentru Conferinţa de pace au furnizat acte de mare preţ pentru interesele româneşti; au prins spioni ungari; au confiscat multe milioane de coroane transmise din Budapesta ungurilor din Ardeal; au înfiinţat gărzi naţionale la sare şi consilii; au constituit linii telegrafice secrete, prinzând ordinele ce s-au dat din Ungaria sfaturilor şi gărzilor ungureşti din Ardeal etc. La rugămintea Comandamentului trupelor române din Transilvania, această organizaţie (BI – n.n.) a funcţionat până la data de 1 noiembrie 1919, servind cu acelaşi eroism cauza românească.

Dr. Tiberiu Tănase

Sursa: Intelligence via Ziaristi Online

[1] Monitorul oficial nr. 242, joi , 31 ianuarie /13 februarie 1913, pp. 11225-11227.

[2]Vezi pe larg în Lionede Ochea Serviciul Special de Informaţii al României pe frontul de vest 1940- 1944, Pp. 111-118 Personalitatea lui Moruzov este deosebit de bine prezentă şi cartea lui Cristian Troncotă, Mihail Moruzov şi Serviciul Secret de Informaţii al Armatei Române.

[3] Eugen Cristescu, organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii – în Cristian Troncot, Eugen Cristescu, Asul serviciilor secrete româneşti – Studiu, memorii, documente, Bucureşti, Editura Roata Vânturilor, 1995, p. 95

[4] Alin Spânu , Istoria Serviciilor de Informaţii /contrainformaţii româneşti în perioada 1919-1945, Casa Editorială Demiurg, 2010, p. 112.

[5] Aurel Gociman , România si̧ revizionismul maghiar. (Editi̧a II-a.) [With illustrations.], 1934, Aurel Gociman, Nicolae Mocanu, Petru Poantă, Clusium, 1996 – 426 pagini.

Descărcaţi Revista Intelligence a SRI de AICI