La praznicul Sfintei Cuvioase Maici Parascheva – mult folositoare

Smerenia şi milostenia – cale a îndumnezeirii

Într-o zi ca aceasta, în anul 1641, la Iaşi, în Biserica „Sf. Trei Ierarhi”, erau aşezate cu mare cinste moaştele Cuvioasei Parascheva, numită „Luminătoarea Moldovei”. A fost aşa că domnitorul Vasile Lupu, plătind toate datoriile Patriarhiei din Constantinopol, sinodul a decis ca, în semn de mulţumire, să dăruiască moaştele Cuvioasei Parascheva domnului moldav. Racla cu sfinţitele moaşte au fost aduse pe Marea Neagră, apoi pe Dunăre până la Galaţi unde, povestesc localnicii, au fost depuse la Biserica Sf. Nicolae. De acolo, au fost purtate cu mare evlavie până la Iaşi, binecuvântând drumul şi pe cei care au întâmpinat-o cu bucurie pioasă, simţind sfinţenia ei ca pe un dar pe care Bunul Dumnezeu l-a dat poporului. Mai este şi un îndemn la rugăciune şi viaţă creştinească vrednică de Cuvioasa care îi ocroteşte şi ne îndeamnă la post şi rugăciune ca leac pentru răul cel mare care osteneşte şi îmbolnăveşte lumea. Am adăuga şi milostenie, dar de la Cuvioasa învăţăm că faptele bune făcute în numele Domnului, de la care aveam „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit”, sunt rugăciuni lucrătoare care se ne însoţesc până dincolo de viaţa pământească. Fapta bună spre slava lui Dumnezeu i-a fost măsură a vieţii pe care a înveşnicit-o în lumina neapusă a iubirii Celui ce „toate cu înţelepciune le-a făcut”.

Crucea ne învaţă să fim milostivi

Evlavia poporului pentru Cuvioasa Parascheva izvorăşte din adâncul cel mai adânc al sufletului său ca şi cum în sfinţenia ei se regăseşte în tot ce are mai bun într-o devenire a timpului anume dăruit ca să răspundem chemării lui Hristos: „Fiţi desăvârşiţi, cum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” şi, în altă parte, „Fiţi milostivi cum Tatăl vostru cel ceresc milostiv este”. Milostenia, calea regală spre îndumnezeire merge mână în mână cu smerenia neînvăluită, ci lucrătoare după pilda Mântuitorului care ne învaţă că acela care vrea să fie mai mare, să fie slujitor tuturor. E taina pe care sufletul ţăranului român a păstrat-o ca o candelă aprinsă în sufletul său şi aşa se face că, deşi evlavia pentru Cuvioasa Parascheva îl modelează neostoit, dintr-o sfioşenie duioasă destul de puţini sunt cei care îi poartă numele. O numesc simplu „omenie” şi îi învăluie rostul în îndemnul „să fii om de omenie”, pentru că neomenia este o degradare a omului, întunecare a chipului divin din el. E o cultură a tainei sfinte, departe de spectacolele strident regizate şi zgomotoase de care avem parte în ultima vreme, şi pe care pe care poporul a transmis-o de la o generaţie la alta sub întreita unitate a credinţei, iubirii şi speranţei, una purtând spre cealaltă într-o logică de nepătruns a dumnezeirii în nebiruită unitate a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh.

Cinstirea arătată pentru Cuvioasa Parascheva, „luminătoare a Moldovei”, este semnificativă pentru mentalul nostru şi prin faptul că, despre viaţa ei se ştiu destul de puţine lucruri, pioşenia impresionează pe mulţi. Cele ce se ştiu sunt suficiente ca pilda vieţii ei să ne fie un dar, sau ca un talant pe care să-l înmulţim cu „râvnă şi pricepere”, cu vrednicie şi cu bucurie sfântă, cu credinţă tare, iubire deplină şi nedezmințită speranţă. Se ştie, bunăoară, că Sf. Paraschiva se trăgea dintr-un neam înstărit şi dreptcredincios din Epivata, ţinutul Târnovo. Copila şi-a întrecut cu mult părinţii, împodobindu-şi sufletul, spun Sfinţii Părinţi, cu trei mari virtuţii ca puteri cu care a luptat lupta dreaptă a răutăţilor acestei lumi: fecioria, lepădarea de sine şi milostenia, tot un fel de lepădare de sine. Se povesteşte că, nu odată, părinţii s-au şi supărat, văzând cum copila se dezbrăca de hainele ei frumoase pentru a le da săracilor. S-a întâmplat că a dat şi crucea de aur iar când părinţii au mustrat-o, le-a răspuns cu înţelepciune: „Crucea ne-a învăţat să fim milostivi”. La o vreme, a urmat chemarea Mântuitorului: „Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze Mie!” Împreună cu fratele ei, Eftimie, care a devenit episcop de Madita, au vândut averile, au împărţit banii şi s-a retras într-o mănăstire din preajma Constantinopolului. Au făcut adică ceea ce tânărul bogat din Evanghelie, deşi în faţa Mântuitorului, nu a avut tăria a o face. Din Minei aflăm cum, urmând pe Hristos, la un moment dat a ajuns la Constantinopol, după care, pe la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, s-a retras în pustia Iordanului, având mereu aprinsă candela trăirii duhovniceşti şi untdelemnul milosteniei să-i lumineze drumul. Teologia pe care ne-a lăsat-o moştenire Sf. Parascheva este una a tainei, a trăirii, a unirii de nepătruns între voia lui Dumnezeu cu voia omului care-şi înţelege libertatea ca o cunoaştere a Adevărului, unul şi de nedespărţit cu Calea şi Viaţa. Hotărâtă să urmeze acest drum, Cuvioasa Parascheva a luptat cu ispitele de cele mai multe feluri pentru că, aşa este, şi în rai a fost ispita, dar care,odată învinse se convertesc în trepte pe drumul smereniei. Ioan Gură de Aur învaţă că „pe când mândria este moartea virtuţilor şi viaţa păcatelor, smerenia este moartea păcatelor şi viaţa virtuţilor”. Iar Sf. Vasile cel Mare scria că „a spori în virtute înseamnă să sporeşti în smerenie”. Şi-a ales ca model de viaţă pe Maica Domnului, cu ale cărei rugăciuni s-a întărit în toate momentele grele şi a primit darul facerii atâtor şi atâtor minuni de care de atunci şi până azi nu osteneşte a le dărui într-o împreună lucrare a smereniei cu milostenia.

Omul, fiinţă spre îndumnezeire

Trăitori într-un timp al egoismului atroce şi egolatriei nemăsurate care amăgesc cu aşa-zisa încredere în forţele proprii e aproape imposibil să înţelegi cum smerenia poate fi putere. De ce să te smereşti, să fii umilit, batjocorit şi alţii să ţi-o ia înainte pe nedrept? Da, s-o faci pentru că Hristos, Biruitorul lumii a fost Cel dintâi care s-a smerit pe Sine, făcându-se om ca omul să se poată îndumnezei. Smerenia L-a făcut să învingă moartea, nu ocolind-o cum ar fi putut s-o facă Dumnezeu fiind, ci transfigurând-o în trecere la Viaţa pe care niciodată nu va mai putea fi hotărnicită. Cândva David deplângea condiţia omului ca „fiinţă către moarte” cum îl definea mai aproape de noi Heidegger: „Fiecare vede că-nţelepţii mor cum mor şi cei neînţelepţi şi nebunii şi lasă altora bogăţia lor”. Prin Hristos, omul este singura fiinţă spre îndumnezeire iar moartea e învinsă pentru totdeauna. Smereniei îi urmează îndeaproape răbdarea care se face locaş bine primitor al iubirii. Sf. Ap. Petru descrie acest drum al părtăşiei la firea cea dumnezeiască, sfătuind ca la credinţă să adăugăm, rând pe rând:fapta cea bună, la aceasta cunoştinţa, apoi înfrânarea, răbdarea, evlavia, iubirea frăţească şi dragostea. Iubirea de Dumnezeu nu poate fi despărţită de iubirea pentru aproapele şi el purtător al chipului Creatorului care pe toate le-a făcut „cu înţelepciune şi pricepere”. Stăruind asupra acestor cuvinte psihologia contemporană s-ar îmbogăţi nu doar în cunoaştere şi înţelegere ci şi în şansele de a trata atât de numeroasele maladii psihice şi, cu deosebire, depresia, numită mereu mai des „boală a secolului”. Oare depresia, cu variile ei forme, nu este o consecinţă directă a trufiei şi slavei deşarte?! Să ne amintim că trufia a dus la căderea lui Lucifer ca şi a întâilor oameni. Asta în timp ce fapta bună făcută în numele Domnului se răsfrânge neştiut mai întâi asupra celui ce o face. De altfel, s-a constat că a face bine fără interes egoist poate fi o terapie a depresiei şi angoasei. Vă rog, încercaţi.

Model de smerenie i-a fost Cuvioasei Parascheva şi Maica Domnului, care de la trei ani a fost dusă la templu, apoi când îngerul Gabriel i-a binevestit întruparea Domnului a răspuns: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Ea, „dăruitoarea tuturor bunătăţilor celor veşnice” ne îndeamnă fără încetare: „Tot ce vă spune El, faceţi”. Ascultând şi lucrând cuvântul lui Dumnezeu, Sf. Fecioară Născătoare de Dumnezeu a dobândit puterea înfăptuitoare împreună cu voirea de a pentru cele bineplăcute lui Dumnezeu şi folositoare nouă. Trăind astfel, viaţa de aici se preface în Pregătire, cum se tâlcuieşte numele Cuvioasei; o pregătire pentru viaţa ce va să fie dincolo, fără de moarte. Bătrânii noştri o mai numeau şi Sf. Vineri, ziua răstignirii Mântuitorului, când după ce ne-a încredinţat Maicii Sale s-a rugat Tatălui: „Iartă-le lor că nu ştiu ce fac”. De la Cuvioasă învăţăm cum să transfigurăm frumuseţea cea pământească şi repede trecătoare a anticei zeţe în frumuseţea duhovnicească a cuviinţei, ce toarce între înţelesuri imperativul cu blândeţea atunci când ne plecăm genunchii înaintea lui Hristos, după îndemnul Său: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre”. Aşa a făcut în toate zilele scurtei sale vieţi Cuvioasa, învăluindu-şi comoara sufletului în Hristos şi dăruindu-i întreaga viaţă ca o jertfă fără sânge.

A petrecut în rugăciune, post şi fapte bune până când, pe la 25 de ani, a fost înştiinţată: „Să laşi pustiul şi să te întorci în patria ta, că acolo se cuvine să dai trupul pământului”. S-a întors la Constantinopol, a intrat în Biserica Sfânta Sofia, apoi în Vlaherne şi la Ierusalim unde Domnul a pătimit pentru noi. A luat drumul spre Epivat, unde cu linişte şi pace şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Au trecut ani şi numai Domnul ştie câte minuni a făcut Cuvioasa Paraschiva, la fel de smerită şi după viaţa pământească. Odată însă marea a adus la ţărm trupul neînsufleţit al unui corăbier iar localnicii l-au îngropat creştineşte lângă locul unde se odihnea Cuvioasa. La puţin timp, ea, în chip de împărăteasă îmbrăcată în lumină, s-a arătat unui bărbat pe nume Gheorghe cerându-i să o mute de lângă trupul rău mirositor de păcate al corăbierului. S-a mai arătat şi unei femei iar, când a fost să o dezgroape, i-au aflat trupul neîntinat de trecerea anilor şi cu mirosul bineplăcut al vieţii sale petrecute în sfinţenie. Aici, Cuvioasa ne arată limita răbdării, dincolo de care ea se poate învălui de cele lumeşti pierzându-şi din puterea îndumnezeitoare, făcându-se loc de înstrăinare şi al fărădelegii. Povestesc Eftimie şi Rafael ca şi episcopul Meletie al Atenei şi patriarhul Constantinopolului Dositei că sfintele moaşte ale Cuvioasei au fost duse de la Târnovo la Belgrad şi de acolo la Constantinopol. Tot de la ei aflăm cum au fost strămutate în cetatea Iaşilor. Întreaga această poveste a strămutării sfintelor moaşte al Cuvioasei este zugrăvită pe peretele de miază zi a Bisericii Sf. Trei Ierarhi. Acum, cum bine se ştie ele se odihnesc în Mitropolia de la Iaşi. Se cunoaşte poate mai puţin că în anul 1944, din aprilie şi până în octombrie, sfintele moaşte ale Cuvioasei au poposit la Mănăstirea Samurcășești, de lângă Bucureşti, unde i s-a închinat unul dintre cele trei altare. Şi azi mireasma sfinţeniei sale ei se arată tămăduitoare a atâtor boli. Închinându-ne ei, s-o rugăm să ne vindece mai cu seamă de egoism, de ură şi minciună şi de toate cele ce izvorăsc din acestea. Viaţa Cuvioasei mai este şi o binecuvântare ca, luând-o ca pildă, să căutăm, mai întâi împărăţia lui Dumnezeu pentru ca apoi toate celelalte se vor adăuga fiecăruia şi tuturor.

Să ne arătăm vrednici de darul sfinţiei sale

Semnificativ pentru cuvioşia vieţii ei smerite este şi faptul că nu se ştie cu exactitate nici anul în care Patriarhia din Constantinopol a trecut-o în rândul sfinţilor. Dar este cum nu se poate mai certă lucrarea neîncetată milostivirii ei smerite pe care, simţind-o atâţia şi atâţia oameni prin nenumăratele minuni pe care le-a făcut îi poartă o evlavie deosebită. Se povesteşte cum, în anul 1888, când un mare incendiu a mistuit Biserica, moaştele Cuvioasei au rămas neatinse. Şi astăzi cei care ajung la sfintele ei moaşte mărturisesc liniştea şi bucuria recunoscătoare pe care o trăiesc în apropierea lor. E pacea din pacea pe care o dăruieşte Hristos şi pe care Cuvioasa noastră Maică Parascheva a dobândit-o spre a face părtaşi pe toţi care prin ea aduc slavă prisositoare Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Minunile ei sunt nenumărate cum sunt şi rugăciunile de mulţumire şi de cerere pentru că s-a dovedit că este neobosit ajutătoare şi mult folositoare. Să ne fie îngăduit ca, între atâtea rugăciuni, cu minte slujitoare şi inimă smerită, să-i cerem ajutor spre a deveni vrednici de darul sfinţeniei ei şi împreună cu ea lucrători pe acest pământ. Cum la Liturghia de duminică s-a citit pilda Semănătorului, s-o rugăm pe Cuvioasa Maică Parascheva să ne ajute să lucrăm pământul din care suntem făcuţi astfel încât sămânţa, Cuvântul Domnului, să aducă rod bogat şi la bună vreme încât cu inimă plină de recunoştinţă să cântăm într-un singur glas: ”Bucură-te Cuvioasă Parascheva, mult folositoare!”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online