“Stimaţi colegi, stimaţi prieteni, onoraţi profesori, în cariera mea, fie că vorbim de diplomaţie, fie că vorbim de Ministerul Apărării, fie că vorbim de Serviciul Român de Informaţii, am întâlnit destule momente critice când forţa intelectuală şi mai ales necesitatea decizională au impus un curs de acţiune, care adeseori părea riscant şi pentru persoana mea şi pentru cei cu care lucram. Mărturisesc că nu am avut emoţii în asemenea momente. Mă gândesc, de exemplu, la o aventură pe care am avut-o în Irak, zburând cu elicoptere supuse unui tir de rachete în timpul nefericit al evenimentelor de război din acea ţară, mă gândesc la o zi neagră petrecută în sediul Alianţei Nord-Atlantice de la Bruxelles, când se petreceau tragicele evenimente din 11 septembrie şi când acel sediu era evacuat pentru că, cel puţin după presupunerile de atunci, şi acel sediu urma să fie atacat. Nu am avut emoţii atunci. Cred că am acţionat rece şi în concordanţă cu ceea ce trebuia făcut. Mărturisesc că astăzi am asemenea emoţii din multiple motive. În primul rând, faptul că mă aflu în acest centru de excelenţă, în faţa unor oameni deosebiţi din punct de vedere intelectual, care slujesc această naţiune prin faptul că produc cunoaştere şi produc educaţie pentru resursa umană a ţării de care este atâta nevoie, şi a mă ridica la acest nivel este pentru mine o mare provocare şi, inevitabil, îmi provoacă o emoţie. Pe de altă parte, este şi faptul legat de ideea de a primi o asemenea distincţie, mă face să mă întreb dacă într-adevăr cineva merită să se ridice la un asemenea standard şi această întrebare nu cred că este inevitabilă dacă privim cu mai multă umilinţă sau cu mai multă modestie la ceea ce am încercat cu toţii să realizăm. De aceea, cred că acest premiu poate fi la fel de bine dedicat multor oameni cu care am lucrat în diversele instituţii pe care le-am menţionat, tineri diplomaţi cu care am lucrat în anonimat pentru a duce ţara în Uniunea Europeană, în Alianţa Nord-Atlantică, de care poate nu se va auzi niciodată ceva, tineri militari care s-au sacrificat pe fronturi îndepărtate pentru a aduce un plus de securitate acestei ţări şi pentru a-i promova interesele strategice în momente foarte dificile şi foarte complexe, ofiţeri de informaţii care, oricum, prin natura lor, lucrează în anonimat, niciodată nu se va auzi de ei, dar care peste tot, fie în ţară, fie în colţuri îndepărtate ale globului, încearcă să ajute România prin informaţie, prin acţiune, pentru a fi protejată, pentru ca noi să putem învăţa în asemenea edificii de cultură, pentru a avea copiii în siguranţă şi a-i putea duce la şcoli. Deci ei, în primul rând ei, cred că merită recunoştinţa mea, într-un asemenea moment deosebit pentru mine. Si mă bucur că am această ocazie de a vorbi despre ei şi în aceste momente solemne. Desigur, a fost nevoie de o încercare de a reflecta la ceea ce aş putea să comunic într-un asemenea context şi cred că nimic nu este mai important, după părerea mea, de a încerca, acum, la 100 de ani de la Marea Unire a românilor, 1918, a încerca să vedem cum a evoluat această ţară din acel moment, ce a însemnat istoria noastră într-un secol, aproape un secol, extrem de zbuciumat şi de dificil şi, pe baza acestei analize, acestor învăţături, să vedem ce provocări are statul român, societatea românească astăzi, în momente extrem de complicate, atât din punct de vedere intern, cât şi din punct de vedere internaţional, şi să încercăm cu toţii, bineînţeles, pe baza acestor direcţii de interpretare, de analiză, să vedem care poate fi soluţia pentru ca statul român să continue în secolul XXI în câmpul securităţii şi pentru cetăţean şi pentru societate pe un loc şi un teren sigur şi în câmpul economic, pe cel al prosperităţii, într-o evoluţie atât de necesară pentru noi toţi, având în vedere contextul, repet, dificil şi intern şi internaţional pe care îl parcurgem. Puţini se gândesc, din păcate, şi aceasta nu este o remarcă critică, este o constatare, la faptul că întreaga Europă de fapt dezbate astăzi 100 de ani de la începerea marelui război de la 1914, care a zguduit un continent, a marcat atâtea pierderi umane şi materiale pentru acest continent care, totuşi, a reuşit să se recompună după aceea, folosind această comemorare, tristă într-un fel, dar necesară, pentru a vedea ce înseamnă societatea europeană astăzi, care sunt provocările ei, şi ce se poate, repet, învăţa din această lecţie dură şi neagră a istoriei. Aceasta este intenţia mea şi nu întâmplător am intitulat discursul pe care intenţionez să vi-l aduc la cunoştinţă astăzi Pledoarie pentru statul inteligent şi societatea cunoaşterii în secolul XXI sau modalitatea prin care eu cred că România poate evolua în parametri mult mai buni din punct de vedere al politicii sale externe, din punct de vedere al politicii sale interne, din punct de vedere al integrării sale în lumea euroatlantică, în lumea civilizată, în lumea acestor valori şi în lumea economică prosperă din aceste zone. Deci o scurtă incursiune în trecut ne poate ajuta să înţelegem mai bine prezentul şi, mai ales, să încercăm să definim viitorul.

În evoluţia unei naţiuni apar, desigur, momente când nevoia de transformare a societăţii şi a statului este evidentă, când adaptarea la un alt context, la noi realităţi, este o condiţie vitală pentru securitate, pentru prosperitate şi chiar pentru supravieţuire. Dacă acum aproape 150 de ani, respectiv 100 de ani, ne-am regăsit în situaţii similare, din care am extras şi exploatat cu inteligenţă oportunităţile pentru a ne construi statalitatea, respectiv pentru a ne desăvârşi unitatea naţională, iată că şi astăzi trăim în vremuri ce reclamă acuitatea simţului strategic atât de necesară pentru regândirea şi consolidarea temeliei unui stat nou, inteligent, parte integrantă a comunităţii euroatlantice. Viziunea marelui Titulescu, aşa cum o exprima în calitate de tânăr deputat la 1915, subliniază rolul esenţial pe care îl are capacitatea de cunoaştere, de înţelegere pentru destinul unei naţiuni. Si citez din acest mare om de stat exact în exprimarea timpurilor în care a produs această aserţiune: ‘Problemul pe care se pune azi, spunea Titulescu, României e înfricoşător, dar simplu. Sau România pricepe datoria pe care i-au creat-o evenimentele în curs şi atunci istoria ei abia începe, iar viitorul ei va fi o răzbunare prelungită şi măreaţă a umilinţelor ei seculare, sau România, mioapă la tot ce e mâine, cu ochii mari deschişi la tot ce e azi, nu pricepe şi înlemnită stă pe loc şi atunci istoria ei va înfăţişa pentru vecie exemplul unic şi mizerabil al unei sinucideri vieţuite’. Puternice cuvinte pe care ar trebui să le rememorăm, mai ales în momente în care ţara are nevoie de decizie, în contexte atât de complicate şi atât de dificile.

Cu puţin timp înainte de celebrarea centenarului Marii Uniri, putem deci recunoaşte că înaintaşii noştri au avut abilitatea remarcabilă de a reuşi în numai 60 de ani, totuşi, cât s-au scurs de la Unirea Principatelor la Marea Unire, consolidarea statalităţii noastre pe harta Europei, depăşind statutul de simpli pioni pe tabla de şah a jocurilor dintre marile puteri. Împinşi de vremuri şi susţinuţi de conştiinţa pragmatică a unui proiect naţional comun, au reuşit aceste lucruri pe care alte naţiuni le-au edificat în secole. Concomitent, şi-au dublat eforturile pe plan intern, prin ample procese de reformă care au contribuit la asigurarea unei fundaţii solide pentru politica externă a tânărului stat naţional. Putem vorbi aici de veritabile mutaţii politice şi socio-economice, determinate de transformarea cadrului constituţional şi normativ, care au condus la consolidarea noului stat şi la democratizarea societăţii româneşti, reformă electorală, prin introducerea sufragiului universal, reforma agrară, prin împroprietărirea ţăranilor, reforma învăţământului, prin îmbunătăţirea accesului la educaţie, politică socială, prin adoptarea unor măsuri ce garantau protecţia socială şi asocierea profesională, politica economică, prin integrarea economiei naţionale şi în special prin industrializarea şi modernizarea tehnologică, iar nu în ultimul rând, moderna Constituţie din 1923. Paradoxal şi tragic, fragmentarea României Mari în anii premergători celei de-a doua conflagraţii mondiale, cu deznodământul bine cunoscut de la finele războiului, recuperarea parţială a teritoriului pierdut şi instaurarea regimului comunist, când am redevenit captivi ai geografiei politice şi ai considerentelor strategice ale unor mari puteri, nu ar trebui să fie indicatori ai unui fatalism românesc ci, din contră, ar trebui chiar să întărească faptul că am fost, chiar şi în aceste condiţii, capabili să ne depăşim condiţia, capabili să rezistăm unor forţe negre ale istoriei. Nu am fost deloc “altfel”, cum spune istoricul Lucian Boia într-un sens devalorizant şi absolut nemeritat, după părerea mea, dimpotrivă, deşi aveam o tradiţie statală de scurtă durată, cu procese de reformă, modernizare şi consolidare a statului şi a societăţii concentrate pe o perioadă relativ restrânsă de timp, România nu s-a prăbuşit, chiar dacă provocările au fost excepţionale: Criza economică de atunci a fost una de factură mondială, derapajele scenei politice interne către extreme au fost, de asemenea, experimentate în nenumărate state europene. În plan extern, căutarea continuă, aparent inconsecventă, dar doar aparent inconsecventă, a unor garanţii de securitate de la forţe externe, fie că erau de tip colectiv, mă refer aici la Liga Naţiunilor, bineînţeles, sau organizaţii regionale ca Mica Înţelegere, fie că urmăreau, în tradiţia realpolitick-ului românesc, cooptarea marilor puteri, de genul Franţei, Germaniei sau Angliei, sau Rusiei, ilustra, de fapt, superficialitate balanţei de putere în întreg continentul european într-o vreme în care mişcări realmente seismice afectau stabilitatea unei Europe care se prăbuşea. De altfel, obiectivul echilibrului strategic era limpede reflectat într-un raport telegrafiat de ministrul de externe Grigore Gafencu, după vizita oficială pe care o efectuase în Germania, în aprilie 1939, şi în cadrul căreia avusese întrevederi cu Hitler, Goering şi Ribbentrop, în care preciza că ‘prezenţa anglo-francezilor în Europa Răsăriteană era absolut necesară, căci ar fi fost o greşeală periculoasă în această parte a Europei să fie lăsat un singur arbitru care ar deveni, în mod inevitabil, un stăpân’. Chiar Winston Churchill, cu cinismul său, remarca postura de nedorit în care se afla România, justificând, într-un fel, prudenţa şi reţinerile noastre de atunci. Spunea Churchill ‘politica unui stat mic ce stătea sub spectrul copleşitoarelor imperii vecine a fost una de calcul. A alege între cele două presupunea un hazard cumplit şi totuşi a nu alege ar fi putut să alunge oportunitatea supremă a istoriei naţionale româneşti’. Acest calcul raţional, împlinit parţial prin obţinerea garanţiilor anglo-franceze, avea să fie însă împiedicat de complicaţiile ecuaţiei de putere care au lăsat practic Europa Centrală şi de Răsărit pradă intereselor strategice ale Germaniei naziste şi, ulterior, Uniunii Sovietice. Intr-o manieră similară, la acelaşi rezultat a contribuit şi eşecul dramatic, din păcate, al Ligii Naţiunilor, pentru a cărui promovare, ştim foarte bine, s-a luptat atâta ministrul de externe, Nicolae Titulescu. De fapt, cheia problemei rezida într-un deficit de cunoaştere, şi am să revin la importanţa cunoaşterii şi a informaţiei, cu ceea ce ar trebui să facem întotdeauna în alegerile pe care le avem, fie în politica internă, fie în diplomaţie. Şi Titulescu, în calitate, de data aceasta, de preşedinte al Ligii Naţiunilor, spunea: ‘Asistăm la creaţiunea în faţa ochilor noştri a unei alte lumi şi nu percepem complet liniile feţei sale noi. Mai mult ca oricând, epoca ce o trăim este un amestec de adevăruri vechi destinate să moară, şi de adevăruri noi, încă neîndeajuns de clare’. ‘Dar drumul este întunecat, vă mărturisesc. Cu cât intraţi mai mult în detalii, cu atât pare mai întunecat. Cu cât veţi adânci mai mult particularismele naţionale, cu atât situaţiunea pare mai imposibilă’. Iată un efort de a înţelege, de a cunoaşte, dar şi de a pune deschis problema necesităţii înţelegerii, a analizei, a integrării tuturor informaţiilor care existau într-o perioadă tulbure pentru a alege calea cea bună din punct de vedere al intereselor naţionale româneşti. Până şi acelaşi premier britanic, Winston Churchill, remarca, în perioada interbelică, faptul că fiecare om de stat din Balcani, aflat la putere, a fost nevoit să navigheze printre nenumărate complicaţii, pericole şi transformări surprinzătoare. In aceeaşi paradigmă se situa şi Grigore Gafencu în vara lui 1939, ministru de externe la acea vreme, care mărturisea confuzia ce exista chiar în ajunul războiului, stare amplificată şi de absenţa unor repere clare.

Deşi aceste lecţii ale istoriei sunt întotdeauna utile, interpretarea lor, din păcate, este un proces mult mai subtil şi mai complicat. Nu poţi desluşi învăţăturile trecutului de o manieră mono-deterministă, identificând cauzalităţi directe exclusive, acolo unde contextul era mult mai complex sau printr-o argumentaţie selectivă, imaginând un tablou al vremii mai ordonat, mai simplu, mai predictibil şi mai coerent decât a fost în realitate. Laureatul Premiului Nobel, David Kahneman, vorbea în acest sens despre iluzia înţelegerii trecutului care ne împiedică să recunoaştem cu adevărat incertitudinile existenţei. Judecând prin prisma rezultatelor, după părerea mea, în care putem include nu doar tabloul României Mari, ci in extenso chiar România din zilele noastre, şi mai ales contextualizând judecata noastră printr-o analiză rece, se poate aprecia, în ciuda marjei de manevră limitate, am reuşit, ca naţiune, să navigăm cu inteligenţă şi adaptabilitate în apele tulburi ale istoriei şi să ne depăşim ineluctabilitatea geografiei politice, care ne-a plasat într-o zonă de intersecţie, după cum ştiţi, dinamică a intereselor marilor puteri. Fără a fi deloc, şi nu voi fi niciodată partizanul unui excepţionalism românesc, dar nici al unui fatalism cultivat uneori cu o fervoare artificială şi chiar dubioasă, demnă de o cauză mai bună, cred că am reuşit să identificăm oportunităţile generate de contextul intern şi internaţional, să împlinim visul unirii şi ulterior al democratizării şi integrării în Uniunea Europeană şi Alianţa Nord-Atlantică. Cu alte cuvinte, pentru a-l parafraza pe istoricul britanic Hugh Seton-Watson, pentru unii acesta spunea: ‘istoria României poate părea obscură sau lipsită de glorie, dar este o anumită forţă dinamică în vicisitudinile acesteia, iar Europa nu are niciun alt exemplu mai elocvent al efectului coroziv al stăpânirii străine, al eşecului unei politici de asimilare sistematică şi al triumfului treptat al sentimentului naţional românesc asupra circumstanţelor nefavorabile’. Revenind la lecţiile istoriei, la fel ca şi la începutul veacului trecut ne aflăm, cred eu, astăzi, la acest început de secol, în faţa unor momente de răscruce, unul în care putem opta decisiv pentru o integrare definitivă şi adâncă în comunitatea europeană şi euroatlantică şi pentru ieşirea ireversibilă de sub stigmatul zonei de frontieră dominată de nesiguranţă şi de sărăcie. Aceste evoluţii, aceste direcţii, pot înscrie decisiv societatea românească în modernitatea occidentală, cu tot ce înseamnă ea în termeni de bunăstare, de securitate şi de predictibilitate pozitivă. Paradoxal, în sfârşit, de data aceasta geografia şi istoria ne avantajează şi trebuie să conştientizăm acest lucru, în sensul că moştenirea noastră orientală ne plasează într-o poziţie privilegiată pentru a înţelege mai bine, mai bine chiar decât vesticii, şi implicit pentru a-i face pe ei să înţeleagă mai bine caracteristicile unei zone periferice care acum a fost împinsă către Caucaz şi Orientul Apropiat. Amplasaţi în prezent în spatele acestei delimitări geopolitice, deci în interiorul comunităţii post-moderne europene, avem o dublă răspundere simultană cu această noţiune de stat de frontieră, respectiv cea a proiecţiei şi protecţiei intereselor noastre, deopotrivă naţionale şi colective, de data aceasta, dacă vorbim de Uniunea Europeană, atât în ceea ce priveşte soluţionarea problematicilor din arealul noii periferii, cât şi cu privire la exportul de stabilitate şi prosperitate mai departe, către Răsărit şi Miazăzi. Suntem o democraţie ferm integrată în UE şi în NATO, beneficiem astăzi de cele mai puternice garanţii de securitate pe care le-am avut vreodată, putem beneficia de oportunităţile economice fără precedent. Adesea, mulţi se întreabă retoric după aderarea la NATO, la Uniunea Europeană a României, care este noul proiect naţional, ce facem de acum încolo. După părerea mea, întrebarea este cel puţin falsă, dacă nu caducă, pentru că sarcina noastră şi misiunea noastră este de realiza ceea ce aceste instrumente, aderarea la NATO şi Uniunea Europeană, ne pot facilita, respectiv creşterea siguranţei pentru toată lumea, a securităţii naţionale pe de-o parte, şi prosperitatea economică, pe de altă parte. Acestea sunt proiectele, de fapt, naţionale care trebuie să continue după ce am realizat aceste obiective de integrare în NATO şi Uniunea Europeană. Nu mai trebuie să inventăm idei, să lucrăm cu proiecte noi, proiectul este aici, în această necesitate istorică de a merge mai departe în aceste organizaţii, întărindu-ne suveranitatea pe de-o parte şi absorbind şi ceea ce dau ele ca beneficii sau pot da ca beneficii pentru cetăţeni şi pentru popor: prosperitate economică şi securitate. Mai trebuie însă doar să finalizăm o viziune strategică şi, mai ales, să o aplicăm pragmatic şi sistematic pentru a ne promova cu mai multă forţă interesele naţionale, evident, legate de ceea ce numeam prosperitate economică, dezvoltare socială, consolidare educaţională şi culturală, progres tehnologic, de capacitatea de reacţie şi de diplomaţia activă de care avem nevoie în acest context. Capacitatea de a face pasul către un nou profil strategic în această lume, de a elabora, în sens metaforic, bineînţeles, hărţi strategice care să precizeze scopurile şi traseele de urmat este adesea, din păcate, atribuită doar clasei politice, iar această răspundere nu poate să rămână neasumată de către aceasta. Doar atrag atenţia în mod deosebit asupra faptului că nu există o exclusivitate a politicului asupra acestui atribut. Demersul politic trebuie sprijinit activ, cred eu, de elita intelectuală, de experţi din zona academică, de universităţi, de societatea civilă. Iar aceasta reprezintă o cerinţă cu atât mai însemnată cu cât, dacă cartografiem direcţiile strategice ale României de astăzi, vom vedea că avem în vedere multiple dimensiuni, multiple planuri: de la resursele energetice – cum să ne obţinem independenţa energetică a ţării, la economie – cum să o facem mai competitivă, la tehnologie – cum să ne adaptăm la toată această evoluţie tehnologică fantastică care se petrece în lume şi care are efecte pe viaţa noastră de zi cu zi şi va avea tot mai pregnant, la geopolitică – cum ne vom descurca în acest context complicat, în care, iată, la graniţele noastre din nou se asertează o direcţie, pe care o credeam desuetă, de acţiune geopolitică din partea unor state estice, Rusia în primul rând. Pentru ca scopul final să fie redefinirea României de la un stat de frontieră, de care tot vorbim atâta, la un fel de nod de reţea puternic, un hub de cunoaştere în această zonă, o intersecţie strategică într-o lume globală cu interdependenţe şi încrengături complicate. Este un proces care s-a mai produs în istoria noastră, sub alte forme, iar ca exemplu pozitiv avem acţiunea conjugată a elitelor politice şi intelectuale de la mijlocul secolului al XIX-lea, revenind din nou la istorie, şi mai ales din a doua jumătate a acestuia. Mai mult, exemplul interbelic este şi el ilustrativ din nou pentru această interacţiune între clasa politică – elite – zona academică – zona de experţi şi zona universitară, nu doar pentru legătura aceasta intrinsecă dintre intelectuali şi politică, ci şi pentru că arată ce rezultate pot fi obţinute atunci când politicienii sunt ancoraţi puternic în zona universitară sau în comunicarea cu zona universitară, respectiv când intelectualii răspund chemării vocaţiei politice pentru a se implica în treburile cetăţii.

România trebuie să se fortifice cât mai bine pe plan intern, pentru a se putea exprima mai bine şi mai eficient în plan extern, mai vizibil, mai consistent şi în concordanţă cu un set de interese naţionale bine definite. Fortificarea internă, întărirea internă, de fapt, presupune acţiuni multiple la nivelul statului, al societăţii, este vital să avem de aceea, după părerea mea, un stat nou, mai suplu, mai inteligent, capabil să capteze informaţii şi să folosească în toate aceste domenii despre care vorbeam, cu instituţii solide, funcţionale, implicate activ acolo unde este nevoie, dar discret, în zonele în care energiile private se manifestă concret. In egală măsură, avem nevoie de o societate angajată, cu o economie viabilă şi, nu în cele din urmă, un plus de cunoaştere pentru stat şi societate în general. Astfel, după părerea mea, mai mult ca niciodată, deşi folosim adesea această frază, informaţia este putere, eu cred că astăzi informaţia nu este doar putere, ci şi un mijloc prin care puterea, în sensul cel mai pozitiv cu putinţă, poate ajuta statul, societatea, interesele sale naţionale în acţiune, şi acest lucru se vede foarte bine la evoluţia unor state chiar mici sau mijlocii care, fără să aibă o demografie impresionantă, o geografie extraordinară, o resursă umană fantastică, folosesc această armă pentru a se manifesta în plan intern bine din punct de vedere al cetăţeanului, în plan extern extraordinar din punct de vedere al exprimării lor, a legitimităţii lor. O asemenea obligaţie implică, deci, creşterea legitimităţii puterii soft a României în relaţiile internaţionale, cum spunem noi, care s-ar traduce printr-un plus de prestigiu, ca sursă de putere în spaţiul internaţional, care ne-ar putea permite o mai bună plasare a ţării în noua arhitectură de securitate, precum şi capitalizarea mai eficientă a oportunităţilor emergente în această lume dinamică. Revin la această idee de cunoaştere şi, spre finalul acestui discurs, poate nu suficient de sistematic, dar, cred, clar, din punct de vedere a ceea ce ar putea fi o direcţie de evoluţie a României în dezvoltarea statului inteligent, care pe bază de cunoaştere, de informaţie, poate produce şi o diplomaţie mai bună şi o dezvoltare economică mai bună şi o stabilitate mai bună internă şi o securitate mai eficientă pentru cetăţenii ei. Cunoaşterea de calitate, utilă şi oportună, se poate cultiva, se poate consolida prin rafinarea instrumentelor de colectare şi analiza informaţiilor care abundă în surse deschise, pentru toată lumea, prin dimensiunea, creşterea, de fapt, a dimensiunii analitice, de care avem nevoie atât la nivel politic, guvernamental, cât şi la nivel societal, printr-o mai bună evaluare a forţelor care se manifestă, şi contra-forţelor, de fapt, în această lume. Conjugarea tuturor acestor eforturi ne-ar oferi abilităţi sporite, repet, pentru a guverna mai bine în plan intern, pentru a ne orienta mai clar în plan extern. Mai mult, după părerea mea, ar conduce chiar la o împărţire pozitivă, echilibrată, şi cu adevărat democratică a controlului asupra frâielor destinului nostru ca naţiune, între factorul politic, cercurile academice, cele de business şi cele non-guvernamentale. In acest fel, implicarea cetăţenilor în proiectarea şi concretizarea viitorului nostru comun ar căpăta, în sfârşit, nu doar formă, ci şi conţinut, iar aceasta este cu atât mai mult un imperativ cu cât moştenirea, din păcate, a ideologiei comuniste şi a apartenenţei la cămaşa de forţă a Pactului de la Varşovia, au condus la alterarea gravă a relaţiei dintre stat şi societate, dintre guvernanţi şi guvernaţi, dintre public şi privat, dintre planul intern şi planul internaţional. Acum însă ne-am recâştigat libertatea în spaţiul intern, ca cetăţeni, şi în cel internaţional ca actor pe deplin suveran, suntem deci liberi să ne construim destinul pe măsura puterilor noastre, care nu sunt deloc mici, doar trebuie să le punem în evidenţă mai bine, printr-un proces inteligent cu care am încercat să-i creionez parametrii fundamentali. Eu vă mulţumesc mult pentru răbdare! Sunt onorat şi această discuţie cu dumneavoastră, care sper că va continua sau, de fapt, va începe odată cu discuţiile de la lansarea cărţilor, să poată să ne lumineze şi pe noi mai mult, în acest mediu academic, asupra a ceea ce trebuie să facem în viaţa noastră instituţională. Vă mulţumesc mult!”