de Grid Modorcea
Revenirea mea în ţară a coincis cu un eveniment de mândrie naţională, Concursul internaţional “George Enescu”, pe fondul “debăsificării”, al unui colaps politic major, care loveşte imaginea ţării, care loveşte şi cultura. E pentru prima oară când Festivalul se desparte de Concurs. Până acum, cele două evenimente se desfăşurau concomitent, din acest an se vor desfăşura alternativ, din doi în doi ani, dacă, normal, evenimentele politice nu vor lovi cumplit România, aşa cum se prefigurează. Astfel că asistăm la un nou start al Concursului, cu o platformă proprie, cu un buget substanţial (2, 3 milioane lei), cu ambiţii mari, ba chiar nemăsurate.
Aşa cum discutam cu dl. Dan Dediu, compozitor, câştigător al premiului de compoziţie al Concursului în 1991, asemenea forme de bombasticism mediatic, falsa mitizare, fac mare rău Festivalului “George Enescu”, implicit Concursului. La Conferinţa de presă ce a precedat evenimentul, Alexandru Tomescu, câştigător al Concursului de vioară în anul 1999, spunea că acestui premiu îi datorează cariera sa. Adică dacă nu lua acest premiu, nu mai era cine este, nu ar mai fi avut o carieră strălucită?!
Stanley Kubrick nu are un premiu Oscar, dar e cel mai mare regizor american din toate timpurile. Numeroşi regizori contestă supremaţia premiilor oscariote, divulgând presiunea unor.jocuri necurate. Lars von Trier a demascat nu o dată aranjamentele de culise ale Festivalului de film de la Cannes, iar Ion Popescu-Gopo pe cele din ţara noastră, care s-au amplificat după anul 2000. Nu de un premiu depinde Cariera unui artist. Marii muzicieni ai lumii nu au luat premii. Ce premii a luat Bach, de pildă, sau Beethoven? Această nebunie premială este de dată recentă, transformată în show, adesea în mascaradă. Un premiu nu înlocuieşte munca, nici talentul. Concursurile sunt necesare, ca şi premiile, fiindcă marchează nivelul la care munca a dus un talent. Dar nu sunt hotărâtoare. Premiul “Enescu” acordat unui pianist ca Amir Tebenikhin, nici măcar nu îi stimulează geniul, care are o cu totul altă natură.
Cred că Tomescu era la fel de bun violonist şi fără premiul Enescu. Dar câte piese de Enescu a interpretat el şi le-a promovat în afară, pe scenele lumii? Acelaşi lucru e valabil şi pentru faimoşii interpreţi Radu Lupu, Silvia Marcovici sau mai tinerii Mara Dobrescu, Remus Azoiţei şi alţii ca ei, stabiliţi în străinătate. Ei cântă Mozart sau Schubert, Beethoven sau Ravel, fiindcă sunt populari, foarte bine, minunat, dar datoria lor ca români este să cânte şi Enescu. Patriotismul de faţadă pe care îl afişează unii interpreţi români e pernicios, ca şi declaraţiile organizatorilor, precum directoarea de comunicare a Concursului, Oana Marinescu, cooptată anul trecut în staff-ul Festivalului, deşi nu are nici o carte de vizită în domeniu. Ea crede sus şi tare că acest Concurs face ca România să conteze în lume! Nu face. Cum nu fac nici comparaţiile naziste ale lui Ponta, disperarea de a pune în locul golului o imagine nepotrivită. Patriotismul nu e o stare de hei-rupism. Primim bani de la guvern şi lăudăm guvernul. Mergem la un summit NATO şi vindem România. Dăm declaraţii populiste şi pactizăm cu diavolul, cum sunt trădările udemeriste ale puterii. Patriotismul e o stare permanentă, pe care românul adevărat o trăieşte organic, firesc, zi de zi, ceas de ceas.
România e perecepută negativ în lume, tot mai negativ, iar festivalul e complet necunoscut în afara breslei muzicienilor. În America, George Enescu este cunoscut numai la Cleveland, unde există o statuie a sa, în parcul care îi poartă numele, parc dăruit compozitorului român de magnatul John Donald Rockefeller. Într-unul din filmele mele despre America am inclus acest monument. Sigur, cine trece pe lângă statuie, citeşte şi ce scrie pe ea. La New York, care este capitala mondială a culturii, nu există o astfel de statuie. Nu există nici statuia lui Eminescu, deşi primăria oraşului a aprobat de 40 de ani locul ei, după cum nu există nici statuia lui Brâncuşi, deşi el este singurul nume de român cunoscut în America, fiindcă este pionierul artei moderne americane, fiind mai cunoscut decât România.
De ce se întâmplă o asemenea percepere negativă? Fiindcă România face mereu gafe politice şi nu-şi promovează valorile, nu ştie să şi le promoveze, ca Irlanda, de pildă, dimpotrivă, le sufocă, le anihilează, întrucât reprezentanţii ei se pun pe sine în faţă, ei profită de postul lor oficial, cum am arătat în numeroase articole că se întâmplă în cazul ICR.
În aceste condiţii, cu aceeaşi mentalitate, se desfăşoară şi Festivalul & Concursul George Enescu. Un reprezentant al Ministerului Culturii, care nu are nici o carte de vizită, profită de faima lui Enescu, impicit de banii pe care ministerul îi dă pentru ca acest eveniment să aibă loc. El numai câştigă, fiindcă a tras sforile urcuşului politic, dar în realitate astfel de personaje nu au ce căuta în această sferă. Aici se face un tam-tam nemaipomenit, se ridică osanale organizatorilor, mereu este periat Holender, iar alţii se mândresc cu prestigiul în lume al festivalului, deşi mă îndoiesc că ştiu vreo piesă de Enescu în afara Rapsodiilor, bineînţeles!
Dar peste graniţele ţării nu se face nimic sau prea puţin. Nu o dată însuşi Ioan Holender, directorul onorific, a recunoscut că Festivalul nu este cunoscut în lume. Dacă nu ar fi sponsorizat de la buget, dacă nu ar fi susţinut de guvern, l-ar susţine oameni ca Marinescu? Ar da ea bani din punga firmei sale Oma Vision, care profită de pe urma acestui Festival-concurs? Cunoscuta pianistă Raluca Chifane-Wagenhäuer din Germania, ca să facă în România Festivalul “Micul Paris”, investeşte din propriul buzunar, fără un leu de la guvern, deşi e un festival necesar, pe bază de cursuri de măiestrie pentru tineri. Anul acesta a avut loc Cursul de dirijat. Cine o susţine?
Cunosc din proprie experienţă, dacă vrei să faci ceva pentru ţară şi nu eşti în gaşcă, nu ai nici o şansă, mori cu proiectul în braţe, fie el oricât de genial. Trebuie să spui ca în butada lui Kennedy, gândeşte-te ce faci tu pentru ţară, nu ţara pentru tine. Sigur, faci pentru ţară, facem pentru ţară, dacă ar face toţi!, dar nedreptatea e strigătoare la cer, unii facem, iar alţii profită, profită vârtos. Unii cu sacrificiul, alţii cu pomenile. Toţi pomanagiii culturii s-au cocoţat pe schela jafului naţional. Gândiţi-vă numai la un amartaloi ca Patahârbici! Cât rău a făcut el pe această cale băsistă a compromiterii României, a federalizării ţării! Daţi-i oricărui amartaloi putere şi ne va răstigni! Dacă românii nu deschid acum bine ochii, când vor merge la vot, nu-i vor mai putea deschide deloc. Şi ce a făcut doamna purtătoare de cuvinte Marinescu pentru Festivalul Enescu? Nimic. A venit cu o firmă de-a gata, de pe timpul când era tăriceancă şi ne dă lecţii. Felul cum s-a comportat faţă de oamenii care au făcut de-a lungul timpului ceva pentru George Enescu, o descalifică.
Ca mâine nu se mai primesc bani de la buget, fiindcă trebuie băgaţi în înarmare, cum ne anunţă Băsescu că a hotărât NATO, să vedem, cum vor sări să-l învie pe George Enescu organizatorii care îşi câştigă existenţa şi gloria de pe urma acestui festival-concurs enescian? Cât sunt bani de la guvern, toţi se bat să fie în gaşcă, de unde pică avantaje, dar dacă nu vor mai fi?
Astfel de evenimente în străinătate se susţin de persoane private, de fundaţii, de organizaţii şi instituţii artistice, nu de la buget, care supravieţuieşte din taxe, din birurile puse pe umerii cetăţenilor. Nu mai vorbesc de faptul că ele se desfăşoară într-un climat politic sănătos. Cultura are nevoie de aşa ceva dacă vrea să ajute la luminarea oamenilor, dar acum, la noi, în acest climat de ură, de aberaţii, de poliţe plătite la fiecare cotitură, de nebunie pe care îl generează puterea, nici un eveniment cultural nu poate fi trăit fără griji extra-estetice.
Un festival-concurs, ajuns la a 14-a ediţie, ar trebui deja să se susţină prin el însuşi, nu prin pomeni de la stat, de la un popor sărăcit. Iar dacă e susţinut de stat, evenimentul are şi obligaţii. Şi care ar fi obligaţia fundamentală? Vom răspunde într-un articol viitor.
Sursa: Ziaristi Online
