« Spre un nou medievalism economic »

Mircea  Vulcănescu

Ediţie îngrijită de Marin Diaconu

Cuvînt înainte

Despre originalitatea gîndirii lui Mircea Vulcănescu şi rolul său în formarea strălucitei « tinere generaţii »* interbelice s-a scris şi se va mai scrie. La mai bine de 100 de ani de la naştere, omul continuă să uimească. În toate domeniile în care s-a implicat, Mircea Vulcănescu «n-avea măsură», îşi aminteşte C. Noica.**

Într-o lume normală – cum n-a fost lumea « sîngerosului secol XX » -, gînditorul ar fi fost un firesc « şef de şcoală », lucrările sale s-ar fi bucurat de numeroase ediţii, textele i-ar fi fost îndelung comentate şi interpretate. O soartă nemiloasă, care şi-a pus pecetea asupra majorităţii colegilor şi colaboratorilor lui Mircea Vulcănescu, a făcut ca în urma lui să rămînă doar texte şi amintiri despre, toate dînd la iveală un fel de uomo universale, un gînditor complet, capabil de o metodică iscodire a lumii sale, dar posedînd şi intuiţia profundă, surprinzătoare a esenţelor ei. « Avea ceva din ceea ce spunea Guicciardini despre Savonarola : cînd vorbea filosofie, părea că se naşte din el », observa Noica în aceleaşi amintiri. Dar Mircea Vulcănescu nu era doar filosof. Alături de Dimitrie Gusti, a fost unul dintre întemeitorii Şcolii monografice de la Bucureşti şi articolele sale sociologice arată că era un observator extrem de avizat al realităţii sociale de la noi. În sociologia românească au rămas cu opere mulţi dintre colaboratorii lui Gusti (H.H. Stahl, T. Herseni, A. Golopenţia ş. a.), unii au supravieţuit « sub vremi », au putut să încheie cercetări, să lase în urmă lucrări « rotunjite » în laboratoarele maturităţii. Vulcănescu a lăsat « scrieri », fragmente, şi asta nu doar pentru că destinul său a fost tragic. « Ceea ce totuşi îl trăgea în jos din absolutul său era şi ceea ce îl prefăcea într-o binefacere pentru alţii : capacitatea sa de a renunţa la creativitatea activă pentru o formă de creativitate reactivă », mai notează C. Noica.

Mircea Vulcănescu re-acţiona, într-adevăr, la toate provocările epocii sale, căuta soluţii pentru situaţiile problematice, elabora proiecte. Juristul, eticianul sau economistul care a fost era mereu « în priză », căuta să înţeleagă şi să prevină efectele « vremilor ». Vremuri, cum se ştie, tulburi, de restrişte, în care crizele, confruntările, războaiele s-au succedat într-un vîrtej ameţitor, afectînd comunităţi şi indivizi, impulsionînd sau frîngînd destine – în vîrtej a fost prins, de altfel, chiar Vulcănescu. Gînditorul capabil să conducă o generaţie nu putea sta deoparte. Mircea Vulcănescu era gata să coboare oricînd din « eterul culturii » pe solul dur al realităţii sociale ori economice, răspunzînd unui impuls irepresibil : « impulsul de a sluji ». Prietenul şi colegul lui de generaţie Constantin Noica o spune prea bine : « Nu numai capacitatea sa de a intra în gîndul altora şi de a-i salva îl trimitea în afară […], ci şi convingerea că sîntem datori ţării mai puţin cu afirmaţii personale, oricît de strălucite, cît cu o bună administraţie. »***

Noica se miră că un om atît de « dotat » pentru ale spiritului se lăsa acaparat de servituţile concretului, ale materiei. Pentru un om capabil de a inventa şi de a se inventa, tentaţia « administrativului » însemna o trădare, o abdicare de la vocaţie, o dovadă de « slăbiciune ». Pentru majoritatea membrilor grupului Criterion, a face « cultură mare » (cultură superioară, angajată sau liberă) era o datorie patriotică şi o « investiţie » în viitorul ţării. Pentru Mircea Vulcănescu şi pentru alţi cîţiva din « tînăra generaţie », această datorie era una concretă, directă, trăită în prezentul ţării. România Mare, abia născută după pustiitorul război mondial (1914-1918), avea nevoie, ca să propăşească, de o bună pătură de funcţionari publici superiori, în stare, prin competenţă şi stricteţe, să facă lucrurile să meargă bine.

De ce n-a urmat, aşadar, Mircea Vulcănescu destinul celorlalţi « criterionişti », de ce nu s-a realizat în « cultura superioară », cînd avea toate datele s-o facă ? Nu doar Noica, ci şi Eliade, Cioran, Ionescu, Botta ş. a. au remarcat imensul potenţial creator al « făuritorului de proiecte ». Ce l-a împins deci pe strălucitul elev al lui Nae Ionescu să renunţe la construcţia metafizică închegată, la opera teoretică în genere, pentru a se înscrie, ca funcţionar, în « administrativ » ? Instinctul sau impulsul de a sluji ? Vulgarele nevoi materiale ? Să fi simţit Mircea Vulcănescu datoria de a administra, una asemănătoare cu cea care-i împingea pe nobilii englezi să plece, generaţie după generaţie, să civilizeze India ? « Bunicul meu, spunea el, a fost agent fiscal la ţară, tatăl meu a ajuns secretar la Finanţe, eu am urcat pînă la treapta de subsecretar de Stat. » ****

Privind în urmă, putem constata că o astfel de « datorie » au simţit şi alţi colegi de generaţie, mai puţin cunoscuţi decît creatorii de « cultură superioară ». N. Georgescu-Roegen, V. Rădulescu-Pogoneanu, C. Enescu şi-au urmat şi ei instinctul de a sluji integrîndu-se în administraţia statului, mobilizîndu-se pentru rezolvarea problemelor ei curente. Cu toţii au elaborat proiecte, au căutat soluţii la dificultăţile de moment, au încercat să schimbe relele obiceiuri ale unei funcţionărimi formate în pripă într-o ţară tînără, în care modernizarea şi tranziţia nu reuşeau să elimine reflexele bizantine şi balcanice. Proiectele şi construcţiile teoretice datorate lui Vulcănescu şi companionilor lui într-ale « administrativului » aveau un temei profund, realmente patriotic : acela că viitorul, în care « cultura superioară » investeşte şi pe care îl luminează, nu se poate clădi fără un prezent cumsecade, obţinut prin transformări de esenţă.

Suficienţa absolutismului comunist, dogmatismul său doctrinar în « citirea » realităţii concrete ne-a obişnuit (şi obligat) să ne refugiem în cultura superioară, în cultura trecutului « revalorificată ». După obsedantul deceniu al negaţionismului proletcultist însă, pînă şi regimul care l-a ucis pe Vulcănescu şi i-a constrîns la exil sau la tăcere pe alţi membri ai generaţiei lui a înţeles că fără valorile (filtrate şi cenzurate) impuse de epoca interbelică, cultura românească – « specificul naţional », cum i se spunea – nu poate supravieţui. Treptat, timid, producătorii de « cultură înaltă » au reapărut astfel în spaţiul vieţii publice. Pentru regimul comunist, « revalorificarea trecutului » era şi o supapă potrivită pentru surdele nemulţumiri sociale. Comuniştii nu au « revalorificat » însă decît parţial, şi nu au făcut-o decît după ce contribuţiile economiştilor, juriştilor sau chiar sociologilor interbelici au căpătat recunoaştere în alte orizonturi simbolice. Un Mihail Manoilescu, un N. Georgescu-Roegen au fost reeditaţi sau editaţi, folosind aceeaşi zgîrcită grilă selectivă, după ce scrierile lor au fost propulsate în circuitul internaţional al valorilor de admiratorii şi continuatorii lor de aiurea. Închistat în propria-i dogmă economică, regimul comunist din România nu avea nevoie de soluţii administrative, de proiecte economice şi sociale originale.

Scrierile din domeniu ale lui Mircea Vulcănescu i-au împărtăşit destinul tragic. Textele sale economice nu au fost reeditate înainte de 1989. De altfel, autorul lor nu le-a « rotunjit » niciodată într-o carte. Articolele şi broşurile economice pe care le-a publicat, manuscrisele sale pe teme economico-sociale ar fi rămas, probabil, în colbul arhivelor sau s-ar fi pierdut, dacă efortul admirabil al lui Marin Diaconu nu s-ar fi finalizat prin repunerea lor în circulaţie. Pînă la aceste « reluări » recente a predominat impresia de ne-terminare, de împrăştiere sterilă a gîndirii vulcănesciene, care i-a însoţit şi contribuţia metafizică, « opera » culturală în ansamblu. Aşa cum această impresie s-a risipit în ceea ce-l priveşte pe filosoful şi eticianul Vulcănescu prin publicarea în totalitate (prin grija aceluiaşi Marin Diaconu) a lucrărilor de specialitate, ea va dispărea şi în cazul economistului, al teoreticianului posibilităţilor de relansare economică a României în tranziţia ei interbelică. Funcţionarul de stat serios şi aplicat, înaltul administrator care a fost Mircea Vulcănescu a reuşit şi în această « întreprindere » în care experienţa, dar şi cunoaşterea critică a doctrinelor economice ale epocii şi-au spus cuvîntul.

« Spre un nou medievalism economic » dezvăluie un profesor în economie extrem de coerent, informat şi re-activ la conjuncturile traversate de România într-o lume în schimbare. Primul război mondial îi permisese Vechiului Regat să reunească toate provinciile româneşti într-un stat naţional, suveran şi unitar. Făurirea României Mari nu a fost însă deloc uşoară. La suferinţele provocate de război se adăugau problemele spinoase ale armonizării unor spaţii în care etnicitatea şi spiritualitatea comune nu excludeau forme de organizare diferite, comportamente nuanţate, atitudini şi finalităţi distincte. Pe scurt, pe umerii unei ţări abia conectate la Europa – căci România Mică era încă un « stat tînăr » -, Marea Unire din 1918 a pus şi un alt proces tranzitoriu : un galop vizînd standardizarea socială şi economică, regruparea claselor şi categoriilor, uniformizarea juridică şi, nu în cele din urmă, reconstrucţia psiho-sociologică. Dificultăţile interne inerente aveau parte de un context extern complicat de schimbarea centrelor civilizaţionale, de reorientarea fluxurilor economice europene şi mondiale, de crizele postbelice, culminînd cu Marea Criză Economică Mondială (1929-1933), şi de ameninţările din imediata apropiere. Într-o perioadă atît de tulbure, noua Românie trebuia să acţioneze rapid pentru a rezista presiunilor de tot felul. Independenţa deplină presupunea, în situaţia geopolitică dată, realizarea unei minime autarhii economice, o dezvoltare industrial-agrară care să pună ţara la adăpost de zdruncinările datorate răsturnărilor de alianţe politice, schimbărilor de regim din metropolele continentale şi mondiale. Cu alte cuvinte, România avea nevoie de soluţii şi strategii de aplicare a lor în plan social şi economic. Iar asumarea soluţiilor şi strategiilor presupunea o anume solidaritate a elitelor, căci numai o voinţă politică unitară permitea « saltul » asigurator în faţa unui viitor imediat plin de ameninţări.
Citind textele economice ale lui Mircea Vulcănescu, eşti izbit de uluitoarea lor actualitate. Dacă face abstracţie de datele concrete ale momentului, lectorul cel mai obiectiv şi-ar putea spune că, în privinţa României, aproape nimic nou nu este sub soare. După deceniile de paranteză istorică ale comunismului, ţara se află iar în tranziţie : comportamentele şi reacţiile economice, pervertite sub totalitarism, sînt încă departe de cele ale lumii occidentale, manifestările clasei politice sînt în continuare egoiste şi balcanice, iar nevoia de « o bună pătură de funcţionari superiori » este la fel de actuală ca în perioada interbelică. Chiar şi contextul, deşi aparent schimbat prin aderarea la UE şi la NATO, dar şi în urma procesului de globalizare, se poate vădi, în ultimă instanţă, ameninţător pentru stabilitatea unei ţări ce nu şi-a găsit totuşi, se pare, nici deplina identitate şi nici autosuficienţa economică. În situaţii asemănătoare se recomandă, îndeobşte, soluţii asemănătoare. Cele ale economistului Mircea Vulcănescu sînt rezultatul unei reflecţii profunde şi obiective, lipsită de tulburarea cauzată de angajări ideologice sau parti-pris-uri politice. Economiştii şi strategii economici ar trebui, din această perspectivă, să se aplece asupra lor, renunţînd la a mai prelua de-a gata aşa-zise modele universal valabile. În România, finalizarea tranziţiei nu este doar o chestiune materială, limitată la atragerea unor fonduri investiţionale şi utilizarea lor judicioasă, ci şi o problemă de schimbare a psihologiei sociale, de reconstrucţie a ceea ce obişnuim să numim forma mentis.

După Mircea Vulcănescu, orientarea spre « un nou medievalism economic », adică întoarcerea la o economie în care oferta şi cererea să nu mai funcţioneze asincronic, provocînd crizele ciclice legate de creditare, acoperire monetară, supraproducţie – cu efecte sociale previzibile -, ţine de o evoluţie în « serie lungă », seculară a fenomenului economic, pe care globalizarea – presimţită încă de atunci – o amorsează. Marea Criză Economică interbelică, de o amploare similară cu aceea pe care o cunoaşte acum economia mondială, a modificat radical datele procesului capitalist de extindere. Limitarea pieţelor, dezvoltarea industriilor autohtone din ţările încă subdezvoltate şi creşterea potenţialului agrar al ţărilor « de top », însoţite de accentuarea problemelor demografice, au impus nu numai noi strategii manageriale, ci şi eforturi pentru a obţine o planificare şi previziuni cît mai riguroase. Aceste eforturi trec inevitabil prin reducerea spaţiului de manevră al posesorilor de capital şi printr-un dirijism etatist atent calculat. Vulcănescu pare să fie adeptul unor formule de intervenţionism economic de tip marxist sau keynesian, dar, în fapt, el încearcă să realizeze calea spre echilibru a procesului prin armonizarea « seriilor scurte », sezoniere şi conjuncturale, cu « seria lungă », seculară. Soluţiile propuse de el României în situaţia de atunci sînt exemplare şi, mutatis mutandis, încă valabile.

Pentru România, diagnoza vulcănesciană este, practic, exactă. Potenţialul agrar al ţării s-a prăbuşit, iar industria petrolului şi gazelor este aproape de epuizare. Ţara, odinioară « eminamente agricolă », importă produse alimentare, îşi vinde pe redevenţe minime resursele energetice, are o industrie învechită (un « morman de fiare vechi ») şi prost concepută. Iar corupţia şi lipsa acelei « pături de buni funcţionari » face restul. Dacă nu ar avea conotaţii tragice, un articol precum cel intitulat « Carteluri, politică liberală şi dictatură economică » ar putea fi luat drept o ironie la ceea ce se întîmplă acum în România. « Moştenitori ai tranziţiei lui Vintilă Brătianu – scrie, de exemplu, Mircea Vulcănescu -, liberalii nu uită că scopul esenţial al stăpînirii politice este dobîndirea de avantagii economice cu ajutorul organizaţiei de stat. » Nu mai vorbesc de drama satului românesc, descrisă cu o uimitoare precizie, şi de soluţiile viabile propuse pentru propăşirea lui prin blocarea procesului de pulverizare a proprietăţii şi urbanizare. Extrem de interesante sînt şi proiectele legate de industrializare la nivelul resurselor ţării şi de reorientarea fluxurilor ei de schimb prin politici de vecinătate adecvate. Actualitatea scrierilor economice ale lui Mircea Vulcănescu este evidentă. Iar pe măsură ce citeşti, cauza pentru care el a renunţat în mare parte la angajarea în « cultura superioară » devine tot mai limpede.

Trebuie, în final, remarcat şi densul efort metodologic al cercetătorului : veritabil om de ştiinţă, Mircea Vulcănescu nu operează decît cu metode de cercetare sigure, cu indici şi indicatori susceptibili de confirmare intersubiectivă. Textele lui, impecabile prin logică, soliditatea argumentaţiei, fermitatea concluziilor, sînt adevărate modele de cercetare, la care orice specialist în domeniu ar trebui să se raporteze. Mircea Vulcănescu şi colegii lui din « administrativ », proveniţi, alături de el, din « tînăra generaţie », pot fi socotiţi în planul ştiinţei economice la fel de valoroşi şi originali precum partenerii lor din epocă, realizaţi în aparent mai spectaculoasa « cultură superioară ». Restituirea operei economice a lui Mircea Vulcănescu este încă un pas spre recuperarea valorilor de care, uneori împotriva voinţei ei, România s-a păgubit.

* Vezi Mircea Vulcănescu – « Tînăra generaţie ». Crize vechi în haine noi, Editura Compania, Bucureşti, 2004.
** C. Noica – « Amintiri despre Mircea Vulcănescu », în Mircea Vulcănescu. Pentru o nouă spiritualitate filosofică, Editura Eminescu, Bucureşti, 1992, p. 5.
*** C. Noica – op. cit., p. 7.
**** Idem.

Toma Roman / Editura Compania

Cititi si de la Colaps si:

Caracterizarea economica a capitalismului de catre Mircea Vulcanescu

O populatie in crestere uriasa, inegal distribuita, cu caractere biologice si psihologice amestecate, traieste o viata economica in ritm accelerat, ajunsa pe primul plan al existentei, dand sens tuturor celorlalte fapte omenesti, o viata de necontenita dezvoltare, intinzandu-se necontenit, integrand teritorii tot mai vaste, regiuni, state, continente, cu structura economica indefinite, teritorii legate intre ele prin comunicatii multiple si democratizate, pe pamant, prin aer, pe apa, pe fir si fara fir,  prin scrisori, prin ziare, prin reviste si prin telegrame.

O diviziune sociala a muncii impinsa la exces, cu relativa specializare nationala, regionala, pe zone de cultura – in care insusi conducatorul procesului economic pastreaza cu greu vedenia de ansamblu a angrenajului pe care il stapaneste si in care muncitorul isi iroseste activitatea timp, mecanic, intr-o gesticulatie fara sens pentru el, care-l sileste sa-si schimbe cat poate de des meseria de frica sa nu innebuneasca.

O mentalitate rationalista, robita magiei stiintifice, ingenium-ului cartezian, posibilitatilor de manuire ale realitatii, in care a sti inseamna a putea, a explica inseamna a desface in parti care pot fi manuite.

O productie intreprinsa de catre cei care au bani, care cumpara puterea de munca a colaboratorilor ca pe o marfa, platindu-le salarii si rupand orice legatura intre acestia si produsele muncii lor.

Un om economic intins in vederea obtinerii castigului maxim. Un om inventiv, fecund, ingenios facator de proiecte menite sa utilizeze toate imprejurarile, combinandu-le in vederea obtinerii rezultatului maxim, toteauna acelasi: castigul. Un ascet in felul sau. Dar un ascet al inimii, sacrificand totul pentru castig: si sanatate, si distractie, si liniste, si familie, si prietenie, si sentimente nationale, si omenie.

Un om activ, pentru care munca, activitatea, vointa sunt o religie de fier. Un om pentru care la inceput a fost fapta. Un om nestapanit, nervos, nestabil, cu nevoi din ce in ce mai numeroase, in vesnic salt peste sine insusi, in vesnica intelegere cu altii.Un ascet, am spus. Dar un ascet ispitit de pacatul lacomiei. Un butoi al Danaidelor, din care omul nu se alege cu nimic, ci cade rob propriei lui fapte, „inger invartind piatra de moara”.

Unul dintre efectele capitalismului: „ Schimbarea supunerii si silniciei exterioare, a constrangerii materiale caracteristica evului mediu, intr-o constrangere de un gen nou, in aparenta contractuala, libera; in realitate, realizata pe caile presiunii psihologice  subtile a banului, a imitatiei elitelor, a reclamei si a presei”.

***

Astfel, pe cand in sistemul economic precapitalist circuitul nevoi-munca se inchidea cu satisfactie si se redeschidea cu noile nevoi, fiecare satisfactie alcatuind, raportata la munca respectiva, un circuit inchis’ in sistemul capitalist, dimpotriva, fiecare suma de bani castigata poate servi nu numai la satisfacerea nevoilor, ci [si] poate fi acumulata in vederea obtinerii de noi castiguri la nesfarsit…. Aceasta rasturnare de perspectiva economica are consecinte incalculabile asupra conduitei omenesti, asupra stilului de viata.

Ea transforma totul in mijloc, producand o des-eticizare si o economizare a tuturor valorilor vietii. Omul inceteaza de a fi scop in sine, cum vrea Kant, el devine mijloc de productie, marfa. Prietenul nu mai e prieten, ci mijloc de plasare a marfurilor, relatie de afaceri. Sotia nu mai e sotie, ci asociata la castig. Intreaga lume de valori, stiinta, arta, literatura, devin mijloace de actiune economica…. omul devine un intrument de productie,  o unealta. Si nu o unealta in mana unui scop superior, sau in mana unui artist, care macar sa sculpteze cu viata ta o semnificatie nemuritoare, ci un mijloc in slujba unei frenezii agonistice, lipsita de orice finalitate definita, in slujba unei aspiratii fara sens, spre un regres infinit in actiune, alunecare halucinanta intr-o nebunie demonica, de fecunditate aparenta si, in fond, de amara sterilitate.

***

Omul tinde catre tot mai multa putere. El nu-si da seama ca aceasta putinta nu-i sporeste eficient cu nimic fiinta. Banul este un mijloc care nu implica nicio finalitate, decat regresul in nesfarsitul unei acumulari tiranice. Omul ajunge astfel sa transforme in bani, sa valorifice totul. Toate formalitatile devin mijloace relative pentru o acumulare noua. Mecanicul vrajitor devine robul acestui mijloc pe care l-a dezlantuit fara sa-l mai poata stapani.

Mircea Vulcanescu, Spre un nou medievalism economic. 1935

Sursa: Ziaristi Online