La marele praznic al Adormirii Maicii Domnului

Sufletul Luminii de-a pururi începătoare

Se uimea David: Minunat eşti Doamne! Şi, privind în juru-i, adăuga: „umplutu-s-a pământul de mărirea Ta”. Astăzi, noi, obişnuiţi să acoperim spaţiul virtual cu urmele gândurilor noastre hăituite de percepţii fugare, trăind nesăţios clipa, nu ştim ce să admirăm mai întâi: bogăţia culorilor ce-şi torc unitatea ca un dor, atât de numeroasele gusturi tocmai bune pentru fiecare sau suavitatea miresmelor tăinuitoare de rosturi ce-şi aşteaptă tâlcuirea? Până şi postul pare alintul unei mame îndelung iubitoare iar rugăciunea se înfiripă înălţând azurul în aşteptarea binecuvântării. Pe toate le aflăm înţelept rostuite în marele praznic al Adormirii Maicii Domnului, numită de popor Sf. Marie Mare şi străjuind a împlinire anul bisericesc, după ce vom face cuvenita pomenire a tăierii capului Sf. Ioan Botezătorul, propovăduitorul pocăinţei. Ca smerită pecete, în ultima zi a lunii august, ne vom închina aşezării brâului Maicii Fecioare în mormântul rămas gol, cum gol a rămas şi mormântul Fiului ei şi Dumnezeului nostru. Numele sărbătorii trimite la începutul anului bisericesc, când cinstim naşterea Maicii Domnului, Sf. Marie mică, întreg anul rotunjindu-se sub acoperământul rugăciunilor Fecioarei care a pus temei sfinţirii rostind către îngerul binevestitor al întrupării Domnului: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. Cu inimă plină de recunoştinţă smerită o lăudăm pe Maica Domnului ca „Theotokos” (Născătoare de Dumnezeu) pentru că, învaţă Sf. Grigorie de Nazianz, „Maica este Templul lui Hristos, iar Hristos este Templu al Cuvântului lui Dumnezeu…care s-a smerit sălăşluindu-se în pântecele ei; şi cinstind astfel, pe jumătate seminţia noastră, iar pe cealaltă, păstrând-o neatinsă pe fecioară.” Prin neprihănirea ei, Domnul s-a făcut una cu firea noastră ca şi noi să ne putem face una cu firea Sa dumnezeiască. Spunem cum nu se poate mai simplu şi cald ca o respiraţie de veşnicie: Maica Domnului şi câteodată o chemăm mai aproape ca într-o şoaptă: Măicuţă Sfântă. O facem cu sfială pentru că ne dă suflarea vieţii care nu se sfârşeşte în moarte ci, prin ea, ne deschide calea spre Domnul. Dacă Eva e maică trupească, Maria e Maică duhovnicească, de la Eva moştenind viaţa pământească, de la Sfânta Fecioară primind dar viaţa de dincolo de moarte. Creştin prin vocaţie, cum spunea Părintele Dumitru Stăniloae, poporul nostru nu vorbea de moarte, ci spunea cum nu se poate mai firesc că „a plecat la Domnul”. Dar Măicuţa noastră Preasfântă, plecând la Fiul ei şi Dumnezeul nostru, rămâne cu noi, cum mângâietor o spunem în troparul praznicului.” Întru naştere fecioria ai păzit, / Întru adormire lumea nu ai părăsit”. Făcându-se „căuş al clipei în care s-a sălăşluit veşnicia”, Maică a Domnului şi Măicuţa noastră îndelung milostivă ne e mijlocitor grabnic către Cel ce a făcut cerul şi pământul cu înţelepciunea Sa. Noi, truditorii ai vremelniciei, suntem „fii ai lacrimilor ei” din clipa în care, răstignit pe cruce, Iisus îi spune arătând spre Sf. Ap. Ioan: „Femeie, iată fiul tău!” iar „ucenicului iubit”, „Iată mama ta!”. Prin acest Apostol al iubirii aflăm cuvintele de-pururi vecuitoare ale Mântuitorului: „Şi Le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei.” La rândul său, Sf. Ioan gură de aur scrie că icoana Sf. Fecioare cu Pruncul este imaginea binecuvântării omului de către Dumnezeu, „treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu şi om”, unind fecioria cu naşterea într-o taină de nepătruns pentru mintea noastră neputincioasă dar de care ne putem apropia, prin credinţă, a împărtăşire. Iar dacă e cum spune Pascal că Hristos e răstignit până la sfârşitul veacurilor, parcă îl auzim cum se roagă fără încetare: „Părinte, iată-le lor că nu ştiu ce fac.” Lângă cruce, Maica Sfântă plânge şi cu lacrimile sale ne curăţeşte de răul şi necazul.

Cum bine ştim, după Răstignirea, Învierea, Înălţarea şi coborârea Sf. Duh, Sf. Fecioară Născătoare de Dumnezeu a rămas în grija Sf. Ap. Ioan şi despre adormirea ei întru Domnul nu aflăm referire în Evanghelii. Întru totul semnificativ şi pilduitor aflăm multe în tradiţia care consacră rostul îndumnezeitor al celor ce mărturisesc ca dintr-o singură inimă şi într-un singur glas: „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi-mbrăcat”. Îşi petrecea zilele la Ierusalim, preumblându-şi paşii sfinţitori pe urmele Fiului ei, cu deosebire la Bethlehem, Golgota, Muntele măslinilor. A plecat din cetate odată spre Antiohia când a mers la Sf. Ignatie Teoforul şi, altădată, în Cipru de l-a întâlnit pe Lazăr, cel înviat a patra zi era episcop al insulei. Nespus de drag îi era Muntele Athos, căruia i-a dăruit binecuvântarea sa, apoi a mai rămas o vreme la Efes căci se pornise o mare prigoană împotriva creştinilor. Postul şi rugăciunea îi călăuzeau viaţa şi hrăneau dorinţa fierbinte ca Fiul ei să vină şi s-o ia cu El. Dar, ştim, toate se împlinesc la ceasul voirii celei bune a Domnului. Atunci, Arhanghelul Gabriel i-a vestit că peste trei zile Mântuitorul o va chema la El, spunându-i ca odinioară: „Nu te teme!” , adăugând de această dată că se cuvine a se bucura de vreme ce va merge „viaţa cea nemuritoare.” Spre deplină adeverire i-a dăruit un ram de finic din rai care a însoţit-o pe calea sa cea pământească şi în care Sf. Maxim Mărturisitorul a văzut un semn al „biruinţei asupra patimilor, sărăciei şi morţii”. Cea care e numită şi „uşă a mântuirii” s-a urcat cu pioşenie pe Muntele Măslinilor şi, după obiceiul binecuvântat, s-a rugat, apoi a luat drumul spre casă pentru a se pregăti de marea călătorie spre capătul timpului ce-i fusese dat. Au înconjurat-o toţi cei apropiaţi, întristaţi de plecarea Celei Preacurate, dar blânda Maică i-a mângâiat arătându-le pe îndelete că mai de folos este să se mute la Fiul ei, la ceruri, spre a acoperi cu milostivire întreaga lume. Venit-au pe nori apostoli de pe unde plecaseră să propovăduiască Evanghelia, au ajuns şi înţelepţiţii ierarhi şi Sf. Dionisie Areopagitul şi Timotei şi Ierotei. Între ei, şi Ap. Pavel, cu bucurie că, deşi nu i-a fost dat să-l vadă pe Hristos, i-a fost dăruit s-o vadă pe Maica Sa. Şi iar pilduitor, Preacurata Maică a cerut iertare de la toţi, s-a rugat apoi, cum a făcut-o şi Fiul său, pentru sine şi pentru lume, după care şi-a dat neprihănitul suflet în mâinile Celui Unul născut al său. Tot tradiţia spune că atunci s-au făcut vindecări miraculoase de cele mai felurite boli.

Purtând binecuvântata povară a trupului Maicii Domnului, apostolii au plecat spre Grădina Ghetsimani, unde în glasul cetelor îngereşti, trupul celei numite „izvor al darului şi al nemuririi”, a fost aşezat alături de drepţii săi părinţi, Ioachim şi Ana. Cum creştinii începuseră să fie prigoniţi, mai marii vremii au pus pe unul dintre ei să-şi facă loc printre cei ce o însoţeau pe Maica Sfântă anume pentru a profana sicriul celei neprihănite. Mâinile i-au fost însă retezate şi, disperat, s-a rugat să fie vindecat iar ruga i-a fost împlinită, adeverind odată mai mult sfinţenia Maicii Domnului. Dumnezeu a rânduit ca Sf. Ap. Toma să ajungă la Ierusalim abia la trei zile după ce Maica Sfântă a plecat la Domnul. Dorind să-şi ia rămas bun, împreună cu ceilalţi apostoli au descoperit mormântul în care au aflat doar giulgiurile, încredinţându-i pe toţi că trupul s-a înălţat la cer. O altă tradiţie spune că în drum spre Ierusalim, acest „geamăn” al nostru a văzut-o însuşi pe Maica Preasfântă urcând la ceruri şi lăsând să-i cadă omoforul. Când a ajuns la mormânt şi l-au deschis l-au găsit gol. Dar oare cum putea maica Vieţii nesfârşite să rămână în pământul gazdă a vremelniciei pe care, cum spunem în rugăciunea împărătească a sfinţit numele Tatălui cum sfinţit este în ceruri. Spre neuitare, în fiecare an, pe 31 august, ca o plecăciune de despărţirea de anul bisericesc,cinstim aşezarea sfântului omofor în raclă. Şi, cine ştie, dacă nu într-o cuvioasă aducere aminte a Adormirii preasfinte, străbunii noştri se rugau pentru cel plecat spre lumea de dincolo zicând: „să-i fie ţărâna uşoară”, curăţată de greutatea amară a rătăcirilor vieţii.

Prin Maica Sfântă inima Domnului şi inima omului au bătut şi bat laolaltă

Cultul sfintei Fecioare s-a răspândit în timp, începând din Egipt şi continuat în toată lumea creştină, teologia răsăriteană închinându-se cu asupra de măsură   Fecioriei Maria ca Născătoare de Dumnezeu, „culme a sfinţeniei”. Făcându-se deopotrivă Împărăteasă a cerului şi pământului, Maica Domnului este şi chipul Bisericii acoperită de harul divin şi, prin aceasta,  izvor de binecuvântare pentru toţi creştinii, până acolo încât se spune că „nu există ortodoxie fără Maica Domnului”. E plinirea cuvintelor rostite odinioară: ”iată de cum mă vor ferici toate neamurile”.

Cu temei ne-am putea întreba mai ales astăzi când cuvintele sleite de sens se rostogolesc de-a valma în zădărnicia informaţională, când consumismul îşi arată chipul cel adevărat al deşertăciunii, despre ce fericire este vorba? Şi, mai înainte: Ce este fericirea? Cum poate fi fericit omul crucificat între suferinţă şi bucurie? Proorocul David spune cu limpezime din întâiul Psalm că fericit este cel „care nu a umblat în sfatul necredincioşilor şi pe scaunul păcătoşilor n-a şezut. Ci în legea Domnului e voia lui şi la legea lui va cugeta ziua şi noaptea”. Între tâlcurile acestor cuvinte descifrăm icoana Maicii Domnului ca îndreptătoare înţeleaptă a vieţii şi bucurie împlinită odată cu asumarea suferinţei. Sf. Grigorie de Nyssa lămureşte: „Fericit cu adevărat este numai Dumnezeu. Căci, dincolo de ceea ce presupunem noi că este Dumnezeu, fericirea înseamnă viaţă curată, binele negrăit şi neînţeles, frumuseţea de nedescris, seninătatea mulţumirii prin sine, înţelepciunea şi puterea Sa; lumina adevărată, izvorul a toată bunătatea,stăpânirea care covârşeşte totul; Singurul vrednic de a fi iubit; Cel ce mereu este Acelaşi; veselia cea neîncetată; bucuria cea veşnică; Cel despre care nimic nu se poate spune după merit, chiar dacă am putea spune toate câte se pot spune. Căci înţelegerea nu poate cuprinde pe Cel ce este. Chiar de am putea înţelege câte ceva din cele mai înalte despre El, nu putem spune nici un cuvânt din ceea ce înţelege” Atunci, cum să cuprindem fericirea Maicii Preacurate? Trecând prin mulţime, Iisus a auzit o voce zicând că fericit este pântecul care te-a născut şi sânii care L-au hrănit. Mântuitorul nu a contrazis-o doar că a precizat spre necontenită aducere aminte că fericit este cel care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl lucrează; adică tocmai ceea ce a făcut Maica Sa din clipa în care îngerul Gabriel i-a vestit întruparea Fiului lui Dumnezeu. Primind a lucra cuvântul divin, înveşmântând în fapte ziditoare voia lui Dumnezeu, Maica Sfântă primeşte puterea de a-l lucra spre plinirea desăvârşirii pentru care se face tainică pildă şi nebiruită rugăciune.

Poporul nostru a avut, de când se ştie, o evlavie cu totul specială pentru Maica Domnului, pe care o simte nespus de apropiată, bucuroasă a fi folositoare celui care o cheamă în ajutor. Este ca o rudenie dincolo de orice ar putea cuprinde rostirea cum citim în Acatistul Rugului Aprins a lui Sandu Tudor, că numai prin ea „inima omului cu inima Domnului au bătut şi bat laolaltă”.

O adevărată sărbătoare naţională

Pentru toate acestea şi pentru încă multe altele, pentru ajutorul statornic pe care ni-l dă chiar dacă noi nu recunoaştem, sau, din neatenţie, îl tăgăduim, praznicul Adormirii Maicii Domnului este o adevărată sărbătoare naţională a celor care se recunosc ca trăitori în această grădină a milostiviri sale. Ajută-ne Maică să fim şi vrednicii ei lucrători. De aceea de mare folos ne este, cu osebire, să o ascultăm cu smerenie de fiii, străduindu-ne ca gândurile, cuvintele şi faptele noastre unite să înalţe imn de recunoştinţă: „Bucură-te mireasă pururea fecioară!” De la Maica Sfântă să luăm aminte spre neuitare că nu omul este pentru timp, ci timpul un dar preţios spre lucrarea nepregetată îndumnezeirii. Vremurile sunt potrivnice, povara lor uneori ne doboară, slăbiciunile se înmulţesc, îndoielile macină credinţa şi ucid speranţa în orizontul întunecat al urii şi minciunii. Să le recunoaştem, dar să nu ne temem: Maica Domnului este alături şi cu iubirea lui Dumnezeu aşteaptă să-i cerem ajutorul ca ruga să ne fie spre împreuna lucrare a voii celei bune a lui Dumnezeu, chiar dacă puterile sunt slabe. Deci să ne ridicăm privirile de la cele ale clipei spre zorile vieţii veşnice în chipul Maicii Domnului şi Maicii noastre. Aşa e cum spunea Max Picard, trăim într-o lume a fugii de Dumnezeu şi suntem cuprinşi de frică acolo unde, după vorba psalmistului, frică nu e. Cu genunchii inimii plecaţi a mulţumire, te rugăm Măicuţă Preasfântă ne ajută a înţelege spre lucrare că dacă frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, iubirea de Dumnezeu este desăvârşirea ei, pe care prin tine şi împreună cu tine o putem ajunge. Cu tine să ne recunoaştem robi ai lui Dumnezeu şi să-ţi urmăm sfatul mântuitor pe care l-ai dat celor de la nunta din Cana Galileei, când Hristos a transformat apa pocăinţei în vinul care ne aminteşte de jertfa Sa pentru noi: Tot ce vă spune El, faceţi! Ajungând la capătul puţinei noastre înţelegeri, văzând cum cuvintele rămân mereu în urma Sfinţiei sale, îngenunchem smerit a rugăciune în zori de zi şi în prag de seară şi iar până la răsăritul soarelui: Maică Sfântă avem nevoie de mântuire pentru că au slăbit puterile noastre; robi ai nevredniciei noastre, avem nevoie de izbăvire. Miluieşte-ne.

Urmând pământului din care suntem făcuţi, să ne împodobim sufletul dăruit de Dumnezeu cu roade vrednice de iubirea Sa de oameni ca să ne putem împărtăşi cu cele alese ale sărbătorii închinate Maicii Sfinte, care din „roabă a Domnului” s-a făcut Născătoare de Dumnezeu, „mântuirea cea de obşte a creştinilor”. Tristeţea despărţirii se preface în bucuria Învierii sub semnul nebiruit al Cucii prin care dobândim bucuria iertării ce urmează pocăinţei nefăţarnice în chipul smereniei din care izvorăsc bogat toate virtuţile creştineşti. Nebănuit de aproape ne este clipă de clipă Maica şi Fecioara născătoare de Dumnezeu, dar să nu uităm nicicum şi nicicând, că deplinătatea răsare ca lumină bogat roditoare când şi noi ne străduim a-i fi aproape prin ascultare vrednic lucrătoare. E timpul prielnic ca într-o singură inimă şi într-un singur glas, închinându-ne Sfintei şi Nedespărţite Treimi, cu vrednicie să cântăm ca un mereu reînnoit început bun: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, care întru adormirea ta nu ne laşi pe noi!”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Icoana: El Greco, 1565–1566