Geopolitica la îndemâna nesăbuiţilor:Evenimentele internaţionale, din ce în ce mai grave, mai dinamice şi cu o rată de imprevizibilitate tot mai accentuată, vin parcă să confirme nu doar studiile viitorologilor, bazate pe descifrarea tendinţelor acţiunilor liderilor mondiali (statali şi nonstatali), ci şi predicţiile biblice asupra sfârşitului acestei lumi pământene şi naşterea alteia.
În ultimul deceniu au început să se manifeste agresiv consecinţele dezechilibrului centrelor de putere, a căror stabilitate a fost asigurată de regula ”distrugerii reciproce garantate”. Consecinţe al căror impact nu a fost suficient şi înţelept anticipat.
După încheierea celui de al Doilea Război Mondial, omenirea a trecut prin mai multe momente de criză, care puteau să declanşeze o nouă conflagraţie globală (două crize ale Berlinului – în 1948 şi 1961; două teste nucleare realizate de URSS în 1949 – bomba atomică şi în 1953 – bomba cu hidrogen; războiul Coreii în 1953; criza Suezului din 1956-1957; criza rachetelor sovietice din Cuba – 1962; două alerte false de atac nuclear – în 1979 în sistemul NORAD, al apărării SUA, şi în 1983 în sistemul de apărare al URSS).
Toate acestea nu au generat, însă, efecte pe termen atât de lung, ca “Revoluţia Islamică din Iran”, din 1979, când Saddam Hussein i-a succedat şahului detronat, ca garant al intereselor americane în Regiunea Golfului Persic. Urmarea importantă a fost războiul dintre Irak şi Iran, din 1980 şi până în 1988, în care SUA s-au implicat efectiv, din 1986. Apoi, cu nesemnificative întreruperi, angajamentele militare de război ale SUA în Orientul Mijlociu s-au permanentizat, deschizând o nouă piaţă profitabilă complexului militar-industrial. Adică salvatorului economiei americane.
Scoaterea blocului politico-militar al Moscovei din marea confruntare mondială a “ideologiilor ireductibile” a permis SUA să acţioneze fără concurenţă, rezerve ori constrângeri, pe întreg teatrul operaţiunilor conflictuale. Dar nu pentru a fi soluţionate. Dimpotrivă, focarele tensiunilor majore cu potenţial de războaie locale şi regionale au crescut exponenţial. A avut loc şi prima angajare în operaţiuni de război din istoria NATO, soldată cu apariţia statului Kosovo, ca expresie a noului imperialism american. Imperialismul bazelor militare.
Noua destabilizare a lumii a început pe linia de demarcaţie dintre islamism şi democraţiile occidentale, în subsidiar şi între acestea şi ortodoxism (semnificativ cazurile Iugoslaviei şi Ucrainei).
Consecinţa vizibilă este apariţia unui nou concept, numai bun pentru viitoarele proiecţii împotriva principiilor “geopoliticii naturale”, acela al statelor eşuate: Afganistan, Pakistan, Irak, Libia, Egipt, Siria…
Să ne amintim de “primăvara arabă” şi, în acest context, de cazul aparte al Libiei.
Care au fost forţele dezlănţuite asupra lui Gaddafi şi a poporului libian?
Mereu şi mereu am auzit de poporul inocent în lupta cu tiranul cel rău.
Cine este acest popor “nevinovat”, cine sunt aceşti “rebeli”, aşa cum au fost numiţi ei în mass-media internaţională?
Este vorba de patru forţe interne principale, toate infiltrate şi împuternicite de mandatari externi:
1. Triburile monarhiste Harabi şi Obeidat din coridorul Benghazi – Darna – Tobruk. În timpul luptei împotriva colonialismului italian, aceste triburi au servit în zonă interesele britanice. Drept recompensă, unul din liderii lor a fost urcat pe tronul Libiei, sub numele de regele Idris I. Acest rege a fost îndepărtat de Gaddafi în anul 1969!
2. Al Qaeda. Organizaţia Al Qaeda a fost înfiinţată în anii 1981-1982, în timpul războiului din Afganistan, de către Robert Gates, Secretarul de Stat al Apărării american de până în iulie 2011, pe vremea aceea adjunct al şefului CIA. Scopul a fost acela de a crea o armă în lupta cu URSS. De atunci, Al Qaeda a fost folosită pentru a declanşa războaie în diferite ţări, sub pretextul de a lupta împotriva Al Qaeda (Serbia, Afganistan) sau de a ajuta Al Qaeda (deghizată acum sub numele de “rebeli” în Libia). Deşi înfiinţată de CIA în Afganistan, Al Qaeda care a luptat în Libia este de origine locală, pentru că regiunea Darna este cea care a furnizat cel mai mare număr de membri din istoria acestei organizaţii. Astfel, putem chiar spune că Al Qaeda este libiană.
3. Frontul Naţional de Salvare Libian, condus de Khalifa Hifter, agent CIA.
4. Mişcarea rebelilor conduşi de Nuri Mesmari, aflat cândva în anturajul lui Gaddafi. Acesta a fugit în octombrie 2010 din Libia la Paris, fiind urmărit în ţară pentru deturnare de fonduri. În Franţa a primit consultanţa serviciilor speciale de acţiune externă ale Franţei, interesate de căderea regimului de la Tripoli.
Forţele externe:
1. Este cunoscut ce a făcut NATO. Bilanţul: cca. 60.000 de victime, majoritatea din rândul civililor.
2. Cel mai mare duşman al poporului libian, care a lovit în lumea întreagă, mai periculos şi mai distructiv decât bombele, a fost atacul prin agresiunile psihologice de imagine. Prin intermediul caselor de “presstituţie”, războiul psihologic a fost câştigat din start. Poporul libian nu a avut nicio şansă în faţa opiniei publice internaţionale manipulate.
Despre Ceauşescu s-a spus cândva că avea toaleta cu accesorii de aur, iar în decembrie 1989 că otrăvise fântânile. Despre Saddam Hussein s-a zis că oamenii lui scoteau copiii kuwaitieni din incubatoare şi îi lăsa să moară. Despre Gaddafi s-a spus că a dat viagra soldaţilor şi că îi îndemna să violeze sau că îşi omoară propriii supuşi (pe care, de altfel, i-a făcut anterior cei mai educaţi şi mai bogaţi oameni din Africa).
Jurnalişti, oameni politici, istorici şi alţii despre care nu a auzit nimeni, adesea pe cheltuială proprie şi riscând totul, au călătorit în această perioadă în zona conflictului ca să afle adevărul, ca să aibă ce spune celorlalţi şi ca să scrie istoria. Au trebuit să intre în Libia din Egipt sau din Tunisia, pe uscat, căci căile aeriene şi navale fuseseră blocate. Acolo au găsit o lume cu totul diferită de ceea ce portretizase mass-media. În pofida ceea ce ştiau, Tripoli nu era ocupat, poporul nu era în teroare, majoritatea covârşitoare îl susţinea pe Gaddafi, nu aveau loc violuri în masă, copiii mergeau liniştiţi la şcoală…
Dimpotrivă, au văzut şi au filmat de exemplu demonstraţia de la 1 iulie din Piaţa Verde din Tripoli (a auzit cineva de această demonstraţie?), unde erau în jur de 1 milion de oameni, în nici un caz câteva mii, aşa cum s-a spus – adică aproape toată populaţia oraşului.
În prezent, Libia este în haos violent. Grupările islamiste, respectiv ‘Consiliul Shura al Revoluţionarilor din Benghazi’, o alianţă a grupărilor islamiste şi jihadiste, au anunţat într-un comunicat că au preluat controlul asupra cartierului generalal forţelor speciale, iar ambasadele SUA, Franţei, Marii Britanii, Poloniei, Bulgariei şi altele care mai existau s-au închis. Potrivit Washingtonului, în Libia au apărut “noi grupări teroriste”.
Războaiele civile şi dramele umanitare sunt, deocamdată, singurul efect de durată al “primăverii arabe”, care a devenit o lungă iarnă a lumii islamice.
Prin 2004, preşedintele G.W. Bush a fost informat de CIA despre un posibil “Stat Islamic al Irakului şi Levantului”. Azi, “Statul Islamic al Irakului şi Levantului” controlează zone importante din Irak şi Siria, existând indicii că nu se va opri aici.
Islamicii extemişti din nord-vestul Chinei recidivează (a câta oară?!), ultimele atentate soldându-se cu ample violenţe stradale şi multe zeci de morţi. Să luăm aminte că din acea parte de lume informaţiile ajung greu şi fragmentate…
Corsetul Islamic al Rusiei se strânge din nou, în timp ce la vest Vladimir Putin vorbeste despre un “nou front”. Vladimir Ştoli, profesor la Academia rusă de Economie Naţională şi Administrare Publică, este de părere că tensiunea din rândul comunităţii internaţionale privind evenimentele din Ucraina nu reprezintă o escaladare a Războiului Rece, ci este vorba despre începutul celui de-Al Treilea Război Mondial.
Agitaţiile Coreii de Nord şi alte evenimente din Extremul Orient au determinat Japonia să-şi reinterpreteze Constituţia, în sensul reactivării militare a naţiunii de la „soare răsare”.
Departe de a fi închisă lista cu mult prea numeroasele fapte, semne şi semnale că lumea se pregăteşte pentru ceva foarte grav.
În a sa “Scurtă istorie a viitorului”, Jacques Attali rezuma că în următorii 15 ani hiperimperiul global, bazat pe privatizare, va face implozie, deoarece este numai un scop fără structură.
Al doilea val a viitorului ar fi “hiperconflictul”. Un război atroce, o catastrofă umanitară religioasă, etnică, a separatismului extrem, care va dura vreo 30 de ani. Dacă sabateenii prezic corect (ei şi lucrează ca să li se împlinească predicţiile), cca. 90 la sută din omenire ar dispărea în viitorul război de 30 de ani… Nu credităm asemenea prognoze, căci nu pot fi rezultatul unor minţi sănătoase. Dar, atenţie, mişcarea şi acţiunea sabateenilor reprezintă o realitate.
Al treilea val al viitorului ar fi cel al “hiperdemocraţiei”, în care ceea ce a mai rămas din omenire va accepta “democraţia totală”, un fel de comunism cu stat global.
Luăm ca certă doar realitatea că tot mai mulţi nesăbuiţi au acces la decizii cu consecinţe economice şi geopolitice care pot distruge omenirea şi transforma Terra într-un pustiu impropriu vieţii.
Sursa: Ziaristi Online
