La sărbătoarea Schimbării la faţă a Domnului

Lumina de-a pururi fiitoare

La început de an, pe 6 ianuarie sărbătorim Botezul Domnului, când Sf. Ioan Înaintemergătorul Domnului, care prin veac ne cheamă la pocăinţă ca să întâmpinăm Împărăţia Cerului, s-a atins de capul lui Hristos. Atunci, glasul Tatălui ceresc s-a auzit ca temei luminos al mântuirii noastre: „Acesta este Fiul Meu Mult Iubit întru care am binevoit”, întărind proniator unitatea dintre voia Tatălui şi aceea a Fiului. Mult Iubitul Fiu, Cel prin care toate s-au făcut, a venit să lucreze spre împlinire voia cea bună al Tatălui, şi I se ruga: „Părinte drepte, lumea pe Tine nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut şi aceştia au cunoscut că Tu M-ai trimis. Şi le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit să fie în ei şi Eu în ei”. Lucrarea eliberatoare de toate roadele otrăvite ale răului izvorât din ură şi minciună urmăreşte statornic desăvârşirea omului, după îndemnul dat de Hristos în Predica de pe Munte în care-i şi aflăm esenţa: „Fiţi desăvârşiţi cum Tatăl vostru Cel ceresc, desăvârşit este”. Într-o mântuitoare coincidenţă, de 6 august, cinstim Schimbarea la faţă a Domnului, înaintea celor trei ucenici apropiaţi – Petru, Iacov şi Ioan – care i-au fost alături şi în grădina Ghetsimani. Şi atunci glasul Tatălui Creator s-a auzit: „Aceste este Fiul Meu prea iubit, pe El să-L ascultaţi”. Despre această minunată arătare aflăm din Evangheliile Sf. Matei, Marcu şi Luca. În niciuna dintre acestea nu se vorbeşte de muntele Tabor, primul care a făcut-o fiind Origen, după care Sf. Chiril al Alexandriei, Sf. Epifanie şi încă alţii. Cum s-a ajuns la această numire? Greu de spus, însă putem întrezări prin cele ce se ştiu despre acest munte pomenit în Sfânta Scriptură mai întâi ca locul unde s-a nevoit timp de şapte ani Melchisedec, „preotul Dumnezeului Celui Preaînalt”. Apoi, acest munte se obişnuia să fie aprinse focuri spre vestire a sărbătorilor şi lunii noi. Prin veac, Taborul era locul unde cele înalt dumnezeieşti se întâlnesc cu cele ale oamenilor măsurându-le dăinuirea ca pregustare a veşniciei. Un ecou al acestei idei îl aflăm şi în faptul că specialiştii disociază sensul istoric, eclezial al sărbătorii de sensul profund şi deodată înălţător, mistic al Schimbării la Faţă surprins şi de Blaga în versurile „Sapă frate, sapă, sapă/ Până dai de stele în apă.” Trecem de aceste dispute şi întâlnim unitatea ziditoare dintre ele într-o tâlcuire a Sf. Teofan Zăvorâtul: „slava Schimbării la Faţă este slava noastră în Domnul Iisus Hristos. El parcă ne-ar spune: iată cum o să fiţi…Trebuie să ne schimbăm la faţă lăuntric în această viaţă, ca în cea viitoare să privim slava în care a arătat Domnul omenitatea Sa”. Altfel spus, este nevoie să redescoperim lumina chipului cel dinlăuntrul nostru făcut după cel al Domnului.

Sculaţi-vă şi nu vă temeţi

Era un timp în care nu puţini, văzând minunile făcute de Hristos, auscultându-I învăţătura, se întrebau cine este, unii spunând că ar fi Ilie sau Irimia sau alt prooroc. Când Iisus i-a întrebat pe apostoli ei cine zic că este, Sf. Petru a mărturisit: „Tu eşti Fiul lui Dumnezeu”. Nu cu mult înainte, Hristos spusese ucenicilor, care L-au urmat, ca şi tuturor celor din veac, nouă tuturor: „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. La şase zile de la această chemare, Hristos a pornit a urca pe muntele Tabor împreună cu cei trei ucenici Petru, Iacov şi Ioan. Doamne, aşa e, adevărata urcare nu poate fi decât împreună cu Tine şi este una duhovnicească, înaintând din putere în putere, din virtute spre virtute către iubirea care se deschide spre contemplarea celor dumnezeieşti. Era noapte şi-i cuprindea întunericul de nepătruns pentru ochii şi mintea omului, însă apostolii erau împreună cu Hristos, Lumina lumii, şi tradiţia spune că le vorbea despre Răstignirea şi Învierea Sa. Sf. Evanghelist Marcu, ucenic al Sf. Ap. Petru, scrie că pe când se ruga, deodată, faţa Sa s-a schimbat, făcându-se strălucitoare ca soarele iar hainele s-au făcut de un alb scânteietor. Nu era singur ci împreună cu Moise şi Ilie. S-au cutremurat apostolii iar Petru a îndrăznit a spune: „Învăţătorule bine este nouă să fim aici şi să facem trei colibe: Ţie una, lui Moise una şi lui Ilie una.” Sf. Evanghelist Matei scrie că, atunci, un nor a venit învăluindu-i şi glasul Domnului s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe acesta să-L ascultaţi.” Cuprinşi de mare spaimă, ucenicii au căzut cu faţa la pământ aproape fără suflare şi aşa au rămas până când Domnul s-a apropiat de ei zicându-le blând: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi!, cuvinte pe care Hristos le rosteşte de mai multe ori în Evanghelii. Într-adevăr, cu Hristos nu avem a ne teme căci orice cădere se poate fi spre ridicare, pentru că El a venit să înalţe omul, să-l facă din rob, fiu al lui Dumnezeu, moştenitor al vieţii veşnice. Să avem mereu în minte şi inimă că, după Ap. Ioan, viaţa veşnică este: „A Te cunoaşte pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Hristos pe care L-ai trimis.” Aşa s-a făcut că primul ajuns în rai a fost tâlharul care L-a cunoscut, s-a pocăit, L-a mărturisit şi s-a rugat: „Pomeneşte-mă Doamne când vei veni întru împărăţia Ta”. L-a asigurat Hristos: „Adevărat zic: Astăzi vei fi cu Mine în rai.” Să nu uităm că primul ajuns în iad a fost un apostol, Iuda, care, deşi a răspuns chemării şi un timp L-a şi urmat pe Hristos, mai apoi L-a trădat şi vândut, convertind pe „a fi” în „a avea” şi făcându-se pe sine „fiu al piezării”.

Acolo, pe Tabor, Hristos şi-a arătat chipul cel dumnezeiesc, după care suntem făcuţi, chipul desăvârşirii la care am fost îndemnaţi în predica de pe munte. Minunea s-a petrecut spre a le întări credinţa şi a-i pregăti să primească cele ce aveau să urmeze. Înaintăm împreună spre luminarea minţii şi curăţirea inimii, văzându-L pe Hristos însoţit de Moise şi Ilie, cărora Sf. Ap. Petru chiar voia să le înalţe un cort asemănător cu cel al lui Hristos, fapt ce ar fi însemnat o deviere maladivă de la monoteism. Vedem însă că, dimpotrivă este o întărirea a credinţei într-un singur Dumnezeu – Tatăl, Făcătorul cerului şi al pământului. Moise este considerat profet atât în creştinism, cât şi în iudaism şi islam, el i-a scos pe evrei din rătăcirile Egiptului spre Ţara Făgăduinţei. Lui, singurul numit de evrei „omul lui Dumnezeu”, Cel ce „toate cu înţelepciune le-a făcut”, fără a-i arăta faţa, i-a spus spre luare aminte: „Eu sunt cel ce sunt”. În acest spaţi-timp al nesfârşitului, „primitorul legii” a dat cele zece porunci, greu şi, cum s-a văzut, aproape imposibil de împlinit pentru omul care, ieşit din rătăcirile Egiptului, nu vede încă Ţara Făgăduinţei şi speranţa fiind firavă îi erodează credinţa. Cum spune şi numele, Moise fusese găsit în apă şi crescut de fiica faraonului, la curtea lui, cunoscând deci foarte bine toate ale egiptenilor. A renunţat la toate pentru a se dedica cu devotament inegalabil neamului său şi e considerat unanim ca o personalitate foarte puternică, deosebit de complexă – şi blând şi aspru, conducător, legiuitor şi războinic dar şi mistic.  Toate aceste trăsături derivă din credinţă, dominanta personalităţii sale după cuvintele pe care Sf. Ap. Pavel le scrie evreilor: „Prin credinţă, Moise ajungând mare, s-a lepădat de a se numi fiul fetei faraonului…prin credinţă a părăsit Egiptul netemându-se de mânia regelui; ca şi cum l-ar fi văzut pe Cel Nevăzut a rămas neclintit.”

Puternic în credinţă şi râvnitor în rugăciune, Sf. Ilie L-a mărturisit pe Dumnezeu cel Viu, care i-a auzit şi împlinit rugăciunea coborând focul Său mistuitor peste altarul pe care I-l ridicase, în timp ce acela închinat idolului Baal a rămas neatins iar ruga celor ce-l venerau s-a arătat deşartă. Într-un fel, Sf. Ilie întruchipează drama celui mistuit de credinţă puternică şi care e poate ajunge până la însingurare tragică. Prin asemenea momente i-a fost dat să treacă şi Sf. Ilie, dar să reţinem că nu s-a dezminţit de credinţa sa iar Domnul l-a mângâiat spunându-i că mai sunt şapte mii de bărbaţi drepţi care nu s-au închinat lui Baal. Cel care crede în Dumnezeu cel adevărat nu este, nu poate rămâne niciodată singur. Au fost momente când acestui nevoitor i-a părut că zelul pentru Domnul i-a fost zadarnic, însă, deşi îndurerat, nu s-a depărtat de Dumnezeu, ci, paradoxal, l-a căutat cu şi mai multă râvnă. Şi iar, pilduitor, Domnul i s-a arătat după ieşirea din peşteră, dar nu în foc, nici în furtună sau cutremur ci în blânda adiere, sugerând că credinţa cea venită din iubire şi deschisă spre iubire este cu adevărat mântuitoare. O arată, în felul său, Elisei ucenicul trimis de Dumnezeu, cu înţelesul „Dumnezeu este mântuire”, care a făcut mai multe minuni după ce a primit haina pe care Ilie a lăsat-o să cadă când s-a urcat la cer în căruţa de foc a virtuţilor sale.

Aceasta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultaţi

Glasul Tatălui Ceresc a răsunat însă, cum o face şi acum: „Acesta este Fiul Meu mult iubit. Pe El să-L ascultaţi”. Să-L ascultăm pentru că El însuşi a făcut-o, făcându-se pe Sine ascultător până la moartea pe Cruce. Cum singur o spune, nu a venit să strice Legea cea veche şi împlineşte cele zece porunci date de Moise cu una singură de o noutate absolută: „Să vă iubiţi unul pe altul, cum Eu v-am iubit pe voi”. Sf. Ap. Pavel spune limpede „Iubirea este împlinirea Legii”. Cum a făcut-o o ştim prea bine ştim şi, Doamne, cât de vindecător ne-ar fi să o împlinim în acest timp al urii şi minciunii, al vicleniei şi dezbinării. Oare umbra Marelui Inchizitor stăruie până într-atât încât nu putem elibera de lanţurile ei întunecate? Erau de faţă, cei trei apostoli consacrând triada virtuţilor mântuitoare: Petru semnificând credinţa, întemeiată pe pocăinţă şi desăvârşită prin iubire; Iacov, al cărui nume îl aminteşte pe marele Patriarh şi arată speranţa, izvorâtă din credinţa sinceră şi atât de puternică încât L-a mărturisit pe Hristos cu viaţa sa, primind moarte şi fiind întâiul mucenic dintre apostoli. Ioan, cu sens de „Jahve a făcut milă”, este cel mai tânăr dintre apostoli, cel mai aproape de inima lui Hristos şi singurul care L-a însoţit până la Cruce, cel prin care ne-am făcut şi fiii Maicii Preacurate. Evanghelia sa se deschide ca o poartă spre Lumină: ”La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut…Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”. Tot el încredinţează că „Dumnezeu este Iubire”, instituind Iubirea ca valoare cardinală a eliberării pentru că, scria corintenilor Sf. Ap. Pavel, ea „nu cade niciodată”. Apostolii Petru, Iacov şi Ioan alcătuiesc o unitate şi, de la David ştim, că acolo unde este unitate, subordonată „Celui ce singur este Bun” poate fi găsită şi desăvârşirea. Altfel, cum vedem mereu, unitatea efemeră a intereselor şi a faptelor ce se întemeiază pe ele perpetuează răutatea zilei şi sporeşte întunericul din noi şi dintre noi într-un război al tuturor împotriva tuturor.

Pe Muntele Tabor aflăm şi unitatea dintre Vechiul şi Noul Legământ, coerenţa şi împlinirea primului în cel de al doilea, câtă vreme, când şi-au venit în fire, cei trei apostoli L-au văzut doar pe Hristos. Apropierea Praznicului Maicii Domnului şi Maica sufletelor noastre ne-o aduce în inimă odată cu drumul pe care l-a urmat spre îndumnezeirea noastră, început cu cuvintele spuse îngerului Gabriel: „Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău”. La nunta din Cana Galileei, Maica Preasfântă rosteşte pentru noi toţi cei care ne aflăm sub acoperământul rugăciunilor ei: „Tot ce vă spune El, faceţi”. E pecetea unităţii tăinuind desăvârşirea treimii voitoare de bine Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt împărtăşită de Maica Preacurata, unitatea între cer şi pământ spre a descoperi „Împărăţia lui Dumnezeu care este în noi” odată cu împlinirea celor auzite la Naşterea Mântuitoare: „Slavă întru cei de sus, pe pământ pace, întru oameni bunăvoire.”

Elena Solunca Moise

Sursa: Ziaristi Online

Icoana: Teofan Grecul