“(…) Printre tinerii implicaţi în mişcarea anticomunistă se numără şi Liviu Brânzaş, care după eliberarea din închisoare a luat calea preoţiei, iar după 1989 a devenit cunoscut mai ales prin lucrarea sa memorialistică „Raza din catacombă“.

Acesta s-a născut la 16 decembrie 1930 în localitatea Sâniob, judeţul Bihor. Cele şapte clase secundare le-a urmat la Liceul „Samuil Vulcan“ din Beiuş. În anul şcolar 1947-1948, tânărul Brânzaş este contactat de membri ai mişcării de rezistenţă anticomunistă în scopul recrutării. Un an mai târziu, intră în conflict cu directorul liceului în care învăţa pe motiv că nu se putea acomoda noului cadru politic. Altfel spus, Liviu Brânzaş refuza să se încadreze în mişcarea de tineret comunistă.

În septembrie 1949 este reţinut de Securitate şi interogat în legătură cu unii membri ai mişcării de rezistenţă şi presupusă activitate legionară în anul 1946, pe vremea când era găzduit împreună cu un alt coleg, Alexandru Mărăscu, la Finiş. Este eliberat după o lună, pentru ca în februarie 1950 să plece pe şantierul din Valea Drăganului, judeţul Cluj. Pe motiv că ar fi primit un fitil şi patru capse de la Stanciu Petre, student medicinist şi membru al rezistenţei anticomuniste, la 15 noiembrie 1951 Liviu Brânzaş este reţinut din nou. De data aceasta a fost inclus într-un lot de 24 inculpaţi, majoritatea tineri, elevi, studenţi, absolvenţi de studii secundare. În anchetă, permanent, este acuzat de activitate legionară şi participare la mişcarea de rezistenţă anticomunistă, deşi la percheziţia făcută la domiciliu nu i se găsise nimic. Din documentele de arhivă nu reies aceste culpe, iar mare parte din declaraţii conţin marotele specifice Securităţii.

Este condamnat prin Sentinţa nr. 1 din 3 ianuarie 1953 a Tribunalului Militar Oradea la 25 de ani muncă silnică pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinii sociale“. Urmează calea gulagului comunist la minele de la Baia Sprie şi Cavnic (martie 1953 – ianuarie 1954) şi penitenciarele de la: Jilava (ianuarie 1953), Oradea (decembrie 1953, 1955), Gherla (martie 1954-1955, martie 1957) şi Aiud (iulie 1955-1957 şi 1958-1964). Participă la greva deţinuţilor de la Aiud, motiv pentru care este mutat la Gherla, unde i se administrează hrană în mod artificial.

Refuză să se implice în reeducarea de la Aiud, din această cauză cunoscând izolarea pentru mai bine de 100 de zile. Tot în Aiud îl cunoaşte în mod direct pe părintele Dumitru Stăniloae, de la care primeşte lecţii de teologie şi care mai târziu îl vor ajuta să-şi urmeze calea preoţiei. La 31 iulie 1964 – în urmă cu 50 de ani – este eliberat din Penitenciarul Aiud.”

Adrian Nicolae Petcu / Memoria Bisericii – Lumina

Integral la MARTURISITORII.RO