Ziaristi Online publică azi o anchetă culturală realizată de cunoscutul jurnalist Ion Spânu din care rezultă că un autor Humanitas, Cătălin Cioabă, nu numai ca nu şi-a scris cartea publicată de Gabriel Liiceanu dar nici măcar nu a citit-o! Este vorba de o reluare a campaniei anti-Eminescu condusă de Andrei Pleşu în Dilema, de data aceasta într-o formă “cool”, după cum vedeţi mai sus, la picioarele lui Cioabă şi Patapievici. “Mărturii despre Eminescu” suferă însă, ca aproape tot ce este legat de personajele impostoare numite mai sus, şi de acuza, demonstrată mai jos, de plagiat.

Încă un denigrator al lui Eminescu şi-a dat examenul în plagiat:

Cătălin Cioabă a plagiat cercetarea lui Horaţiu Stamatin din „România literară”

de Ion Spânu

Aparent nevinovat, volumul „Mărturii despre Eminescu”, apărut sub îngrijirea lui Cătălin Cioabă, continuă seria de denigrări la adresa poetului, campanie începută acum 17 ani în „Dilema veche”. O spun chiar comentatorii acestui volum, în recenziile apărute deja. Avem în acest volum şi un plagiat grosolan.

Acest volum de aproape 600 de pagini, apărut anul trecut la editura Humanitas (cu o copertă in care Eminescu este ţiganizat prin înnegrire – nota Z.O.) pare scris cu pistolul la tîmplă, ca şi cum cineva l-ar fi obligat pe autor să-l scrie, chiar dacă subiectul „Eminescu” îi este complet necunoscut autorului!

De fapt, contribuţia cercetătorului (scuze!) Cătălin Cioabă este una nesemnificativă, ea rezumîndu-se la o „Prefaţă” de 10 pagini, o cronologie aproximativă şi cîteva hazlii note de subsol! În rest, volumul adună mai multe texte scrise de contemporanii lui Eminescu. Cu toate acestea, în cele cîteva pagini care-i aparţin, Cătălin Cioabă găseşte timp să plagieze, să dezinformeze, să falsifice şi chiar să-şi arate limitele în ceea ce priveşte cunoaşterea vieţii şi operei lui Eminescu!

Să le luăm, însă, pe rînd, urmînd ca abia apoi să vedem care este adevăratul motiv pentru care această carte este considerată a fi prelungirea mizerabilei campanii din „Dilema veche”.

Cioabă plagiază articolul lui Horaţiu Stamatin, apărut în 2012 în „România literară”

Cătălin Cioabă este, într-un fel, copilul de suflet al lui Gabriel Liiceanu, căruia îi copiază pînă şi apucăturile plagiatoare. Trebuie să spunem aici că acest Cătălin Cioabă se prezintă, alături de Gabriel Liiceanu, ca fiind primul traducător în limba română a lucrării „Sein und Zeit” a lui Heidegger, o impostură care-i caracterizează pe amîndoi, ştiindu-se că prima traducere aparţine, de fapt, lui Dorin Tilinca şi Mircea Arman!

Iată Nota de subsol de la pagina 431, în care Cătălin Cioabă pozează în fin cunoscător al operei lui Eminescu, comentînd un text mai puţin cunoscut al poetului, de fapt o traducere din Mark Twain, text apărut în „Fântâna Blanduziei” din 1888:

În realitate, nota lui Cătătlin Cioabă este un plagiat de cea mai joasă speţă! Mai exact, mergînd pe urmele mentorului său Gabriel Liiceanu, Cioabă preia fără citare ideile principale ale lui Horaţiu Stamatin din articolul „O traducere a lui Eminescu din Mark Twain”, apărut în numărul 33 din 2012 al revistei „România literară”!

Neavînd habar nici de opera lui Eminescu şi nici de exegeza pe marginea acesteia, Cătălin Cioabă nu avea de unde să ştie că articolul lui Horaţiu Stamatin nu este unul oarecare, ci are importanţa lui prin faptul că lămureşte pentru prima oară legătura dintre schiţa lui Mark Twain şi textul apărut în „Fântâna Blanduziei” şi, deci, nu-l poţi fura fără să fii prins!

Cu toate că Horaţiu Stamatin îl citează pe Theodor Codreanu, care deschisese acest subiect în 2011, Cătălin Cioabă îşi asumă „descoperirea” şi o trece în dreptul său, fără să mai citeze pe nimeni! Dar, să luăm pe rînd „ideile” lui Cioabă din cele 11 rînduleţe ale Notei sale.

La începutul acesteia, Cătălin Cioabă scrie: „În nr. 3 din 18 decembrie 1888, Eminescu publică ÎNTR-ADEVĂR o traducere (făcută PROBABIL din germană, dar POATE şi direct din engleză) a schiţei umoristice a lui Mark Twain Punch, Brothers, Punch! / Clanţ, fraţilor, clanţ!” – s.n.

Cu toate că, aşa cum vedeţi mai jos, toate „elementele” acestei fraze sînt pur şi simplu copiate din textul lui Horaţiu Stamatin, ca să înlăture orice dubiu privind plagiatul, Cioabă introduce savant cuvintele „probabil”, „într-adevăr” şi „poate”, ca şi cum n-ar fi sigur de „propria lui” cercetare! O metodă folosită totdeauna de plagiatorii care vor să ascundă furtul!

Iată însă şi fragmentele din textul publicat de Horaţiu Stamatin în „România literară”:

Avem, aşadar, în articolul lui Horaţiu Stamatin şi dubiul lui Codreanu privind „posibila” traducere, şi datele tehnice ale textului lui Eminescu, privind poezia publicată în 1888, dar şi dubiile lui Stamatin privind traducerea din germană sau engleză! Toate aceste lucruri, Cioabă le trece în dreptul său fără nici o urmă de citare, ca şi cum ar fi propriile sale descoperiri!

Avînd faţă în faţă textele lui Stamatin şi Cioabă, cuvintele „probabil”, „într-adevăr”, „poate” din Nota Humanistului nu pot trezi decît indignare, dacă nu cumva hazul acoperă întrutotul acest furt cît se poate de clar.

Dar Cioabă nu se opreşte aici, ci continuă: „Umorul provine din forma involuntar versificată a unor instrucţiuni afişate în tramvai menite să indice călătorilor ce bilete trebuie să composteze, dar care, din nefericire, rimează. Doi colegi de redacţie ai lui Twain le citesc într-o seară şi, izbiţi de sonoritatea lor, exclamă: „Asta-i poezie curată!” Twain prelucrează ideea şi o transcrie în versuri […] în schiţa sa, publicată ŞI sub titlul „Un coşmar literar!”

Să vedem acum fragmentele corespunzătoare din textul publicat de Horaţiu Stamatin în „România literară”:

După cum se vede, toată munca de cercetare a lui Horaţiu Stamatin, finalizată în studiul citat este, pur şi simplu, furată de Cătălin Cioabă! Se vede cu ochiul liber că absolut toate informaţiile oferite de Horaţiu Stamatin în studiul său (pe care, în mod impardonabil, Cioabă nu-l trece nici măcar la Bibliografie!) sînt luate birjăreşte şi aruncate fără asimilare în Nota cărţii apărute la Humanitas! Şi nu este vorba despre o chestiune banală, ci de o cercetare de ultimă oră în materie de Eminescu!

Mai mult chiar, încercînd şi aici să mascheze plagiatul, Cătălin Cioabă face o rezumare aproximativă a articolului lui Stamatin (desigur, fără să-l menţioneze), căzînd – iarăşi! – în ridicol, întrucît, din cauza unei lecturi superficiale, încurcă de tot datele problemei!

Să explicăm! Stamatin spune corect că doi colegi ai lui Twain au văzut inscripţia din tramvai, s-au amuzat în redacţie şi ALŢI DOI COLEGI AU PUBLICAT TEXTUL în ziar, de unde Mark Twain l-a luat şi l-a prelucrat pentru schiţa sa! Nu, aşa cum crede Cioabă, că Mark Twain i-a auzit pe colegi amuzîndu-se şi de la ei a preluat inscripţia din tramvai!

Tot din citirea superficială a articolului din „România literară”, Cioabă reţine eronat că schiţa lui Mark Twain a avut mai întîi titlul „Punch, Brothers, Punch!” / Clanţ, fraţilor, clanţ”, fiind apoi republicată sub titlul „A Literary Nightmare” / „Un coşmar literar”. Cît se poate de fals, căci lucrurile stau exact invers, adică aşa cum scrie foarte clar Horaţiu Stamatin: Mark Twain a publicat schiţa mai întîi în 1876, cu titlul „A Literary Nightmare” şi abia apoi sub titlul „Punch, Brothers, Punch!”

Poate că pentru Cătălin Cioabă acestea sînt amănunte, însă, în munca de cercetare în domeniul istoriei literare, nu poţi să confunzi datele, titlurile sau chiar… autorii! Dar, de fapt, aşa cum singur demonstrează, Cătălin Cioabă nici nu este cercetător, ci doar un banal şi vinovat plagiator!

Cătălin Cioabă l-a externat pe Eminescu de la Şuţu în 15 august 1883!

Amatorismul lui Cătălin Cioabă în materie de Eminescu este evidenţiat de o gravă eroare pe care „cercetătorul” o comite chiar în Cronologia privind viaţa poetului, adică acolo unde datele sînt îndeobşte cunoscute, fiind publicate în sute de ediţii eminesciene!

Ei, bine, la pagina 28 a cărţii lui Cătălin Cioabă, citim uimitoarea precizare: „În vremea căldurilor caniculare din vară în Bucureşti, Eminescu suferă un şoc nervos. Între 28 iunie şi 15 august este internat la Sanatoriul „Caritatea” al doctorului Şuţu”!

Iată şi facsimilul acestei pagini:

Orice elev ştie că Mihai Eminescu a fost internat la Şuţu între 28 iunie şi 20 octombrie 1883, cînd este trimis de Maiorescu la Ober-Döbling! Pe ce se bazează Cătălin Cioabă atunci cînd spune că Eminescu a fost externat la 15 august 1883 din spitalul lui Şuţu numai el ştie, căci toate documentele arată că abia pe 20 octombrie 1883 Eminescu este ridicat din sanatoriu!

Dacă şi-ar fi citit propria antologie, Cioabă ar fi aflat din „Însemnările zilnice” ale lui Maiorescu, din care reproduce cîteva fragmente, că lucrurile stau aşa cum spunem noi, nu aşa cum crede el, adică Eminescu a fost internat la Şuţu între 15 august şi 20 octombrie 1883. Iată chiar facsimilul paginii 374 din antologia lui Cioabă, în care este reprodus chiar acel fragment din Însemnările… lui Maiorescu:

Şi dacă nu l-a crezut pe Maiorescu, putea afla şi din scrisoarea fiicei acestuia, Livia Maiorescu, către mătuşa sa, Emilia Humpel, în 21 octombrie 1883, în care-i descrie evenimentul de pe peronul gării. Reproducem din nou din volumul lui Cioabă, fragmentul de la pag. 378, unde este reprodusă chiar acea scrisoare:

Cu alte cuvinte, atît Maiorescu, cît şi fiica sa, Livia, confirmă ceea ce ştie toată lumea, că Eminescu a stat la „Caritatea” din 18 iunie pînă la 20 octombrie 1883! (Livia Maiorescu datează scrisoarea cu ziua următoare, după modelul practicat de ziarele vremii) Numai „cercetătorul” – scuze! – Cioabă nu a aflat acest lucru, el externîndu-l, practic, pe Eminescu încă din data de 15 august 1883!

Măcar de ne-ar fi spus, din „cercetările” sale deocheate, unde a stat Eminescu între 15 august şi 20 octombrie 1883! Asta da cercetare, cu condiţia ca informaţia să se bazeze pe altceva decît ignoranţa „cercetătorului” – scuze! – Cioabă, devenit peste noapte eminescolog de ocazie.

Să nu-ţi citeşti nici măcar propia carte şi să oferi informaţii atît de false ţine de orice altceva, dar nu de cercetare! Acest amatorism îl face pe orice cunoscător al vieţii lui Eminescu să-l întrebe pe Cioabă, ca-n bancul cu baba: „Dacă nu ştii, de ce te bagi, nene?”

Ca unul care a scris o carte întreagă despre ziua de 28 iunie 1883 („Asasinarea lui Eminescu”, ed. Autograf, 2011), nu pot să nu remarc faptul că există, totuşi, un interes pe care-l urmăreşte Cătălin Cioabă, adică tocmai acela de a ascunde rolul lui Maiorescu în internarea lui Eminescu şi readucerea în discuţie a nebuniei subite a poetului!

Cioabă nu are de unde să ştie – căci el nu ştie nimic – cum a ajuns Eminescu la „Caritatea” lui Şuţu, adică în cămaşă de forţă, fiind internat acolo încă de dimineaţă de către Maiorescu! Cioabă nu ştie aceste lucruri, deşi le putea afla tot din cartea sa, mai exact de la paginile 372-373, unde reproduce însemnarea lui Maiorescu din acea dimineaţă de 28 iunie 1883. Iată facsimilul:

Aşadar, dacă şi-ar fi citit propria carte, Cătălin Cioabă ar fi dat peste însemnarea de mai sus a lui Maiorescu, cea din 28 iunie 1883, în care acesta spune cîteva chestiuni importante, care l-ar fi împiedicat să scrie aberantele supoziţii reproduse mai sus:

– Maiorescu spune că a primit biletul de la nevasta lui Slavici la „ora 6 dimineaţa” în care este înştiinţat că „Domnu’ Eminescu a înnebunit”, deci afirmaţia jenantă a lui Cioabă, referitoare la nebunia declanşată de „căldurile caniculare”, este doar o vorbă care spusă doar aşa, ca să se afle în treabă, căci nimeni n-a auzit pînă acum de căldurile caniculare de la ora 6 dimineaţa!

– din aceeaşi însemnare, Cioabă ar fi putut afla că Maiorescu la internat pe Eminescu încă de la orele 7-8 ale zilei de 28 iunie 1883, pentru care a şi plătit „300 de lei pe lună”! Eminescu avea să vină acasă la Maiorescu abia la ora 10, după cum scrie Maiorescu în textul reprodus chiar de către Cătălin Cioabă, cînd deja era internat fără voia sa! Şi atunci, pe ce se bazează „cercetătorul” – scuze! – Cioabă cînd scrie din burtă că „Eminescu suferă un şoc nervos”?

Cine îşi dă cu părerea despre „nebunia” lui Eminescu?

De-a lungul timpului, mulţi dintre contemporanii lui Eminescu şi-au dat cu părerea despre viaţa lui Eminescu. Unii l-au văzut o dată într-o împrejurare banală, alţii l-au întîlnit la „Convorbirile literare”. La îndemnul prostesc al celor de la „Familia”, tot felul de neaveniţi şi-au adus aminte că viaţa i-a făcut întîmplător contemporani cu Eminescu şi au aşternut pe hîrtie amintiri dintre cele mai ciudate. Cătălin Cioabă le reproduce fără gram de discernămînt, perpetuînd, după mai bine de un secol, opinii care nu aveau nici o legătură cu realitatea.

Un scop ascuns, însă, există în demersul lui Cioabă, altfel, aşa cum ar face orice cercetător serios, ar fi făcut o selecţie sau măcar ar fi încercat o explicaţie acolo unde „contimporanii” lui Eminescu băteau cîmpii.

Astfel, ce rost avea reproducerea în această antologie a textului unui oarecare George Panu, care-şi permite să-l considere pe Eminescu „mentaliceşte un zdruncinat”, explicîndu-şi chiar el complexele de inferioritate ce l-au măcinat: „N-am dus niciodată casă bună; eu totdeauna îl consideram mentaliceşte un zdruncinat de geniu…, el simţea oarecare antipatie pentru felul meu de a gîndi şi de a mă exprima”.

De fapt, cine este acest Panu? Cel care, ajuns şef de cabinet al lui C.A. Rosseti, s-a opus publicării poeziei Scrisoarea a III pentru ironiile lui Eminescu la adresa şefului său!!! Tocmai el, care, în 1887, a fost condamnat pentru lezmajestate!

Textul acesta infam este preluat de Cioabă din ediţia de amintiri despre Eminescu, realizată în 1998 de Z. Ornea, alt detractor veros al Poetului, ba chiar cel care a dat, în urmă cu mulţi ani, linia directoare în acest sens, linie pe care s-a situat şi campania de la „Dilema veche”, coordonată de Andrei Pleşu şi Nicolae Manolescu.

În antologie o găsim şi pe Sofia Ştefanovici, care, în 1931, şi-a adus aminte că Eminescu „a vorbit şi cu mine”!

Un spaţiu incredibil de mare este alocat lui Vintilă Russu Şirianu, fiul scriitorului Ioan Russu Şirianu. Acesta reproduce „amintirile despre Eminescu ale tatălui său”, cum spune chiar Cătălin Cioabă.

Dacă s-ar fi uitat măcar pe fişa biografică a celor doi, Cioabă ar fi văzut că Vintilă Russu Şirianu s-a născut în anul 1897, iar tatăl său a murit în 1909, deci cînd Vintilă avea doar 12 ani! În aceste condiţii, ce amintiri despre Eminescu putea să aibă Vintilă de la tatăl său, astfel încît să le povestească pe zeci de pagini? Este cît se poate de clar că toate prostiile acestuia sînt mai degrabă false amintiri, adică lucruri adunate de pe la alţii şi consemnate ca întîmplări auzite direct de la tatăl său!

Paginile lui Vintilă ar putea lesne intra cel mult într-o antologie umoristică: „Aveam, din anii micei copilării, un scăunel mic de tot, din pai. M-am aşezat pe el, sub fotoliul tatei, i-am ridicat gambele pe genunchii mei şi, cu pipăiri foarte uşoare, am început un fel de mic masaj”. Şi, uite-aşa, copilul de numai 12 ani, îi spune tatălui său: „Tată drag, suntem numai noi doi… Te rog mult, povesteşte-mi mie, numai mie, de la început pînă la sfîrşit, întîlnirea ta cu Eminescu. Am auzit crîmpeie… Acum vreau să ştiu tot. Tot!”

Să crezi că la numai 12 ani, în comuna Şiria, Vintilă Russu Şirianu ştia ceva despre Eminescu, înseamnă s-o iei razna! Mai ales că „amintirile” sale au fost publicate abia în 1969, în vol. „Vinurile lor…”! Preluat fără discernămînt de către Cătălin Cioabă, acest text nu face altceva decît să compileze lucruri spuse de alţii, pe care le pune pe seama unor amintiri personale! Cioabă nu-şi dă seama că aceste aşa-zise amintiri sînt o blasfemie involuntară la adresa lui Eminescu. Chiar în cartea lui Cioabă este un text al lui Ioan Russu Şirianu, tatăl lui Vintilă, publicat în 7 iulie 1889, imediat după moartea lui Eminescu, în care nu spune nimic despre faptul că ar fi fost martor la internarea din 28 iunie 1883 a poetului!

Totuşi, pentru că este convenabilă celor care vor obsesiv să reducă episodul din 1883 la o banală nebunie izbucnită brusc, căreia Eminescu iar fi căzut victimă, poveştii lui Vintilă Russu Şirianu i se sacrifică în volumul lui Cioabă aproape 50 de pagini!

Iată cîteva fragmente din amintirile unui bătrîn de peste 70 de ani din vremea cînd abia împlinise 12, amintiri pe care „eminescologul” Cătălin Cioabă le preia fără nici un comentariu. Copilul de 12 ani din Şiria, judeţul Arad, îşi aminteşte la bătrîneţe că tatăl său, care sta în casa unchiului Slavici, acolo unde sta în gazdă şi Eminescu, venise acasă şi află de la servitoarea Safta următoarele:

„E de rău, domnul Niţă! Rău de tot. – Ce s-a întîmplat? – Domnu’ Eminescu. Tresar. – S-a îmbolnăvit? – Foarte rău! Uitaţi-vă! Arată spre geamlîc, a vrut să distrugă casa, „că-i urîtă şi umedă”. E rău, domnu’ Niţă, conaşu Eminescu se pierde! Îi e mintea rătăcită.Coana mare s-a înspăimîntat, m-a trimis cu un răvaş la domnu’ Maiorescu, dar nu-l aflai acas’.”

Copil de casă la unchiul său, Ion Russu Şirianu, spune puştiul de 12 ani, fuge la readacţia „Timpul” şi află:

„E teribil, Russule! A dat peste el Ventura la cafeneaua aia boierească. – Capşa, îngîn. – Era cu un pistol în mînă. De unde, dom’le? A ţinut, în vorbe rătăcite, un fel de discurs fulminant în contra liberalilor şi mai ales a regelui, marele vinovat de toate nenorocirile oamenilor. L-a tras pe Ventura după el ca să meargă la Palat să-l împuşte imediat pe Vodă… Ventura a reuşit să-l amăgească şi să-l ducă la baia publică de pe cheiul Dâmboviţei”.

În drum spre baia Mitraşevschi, copilul de casă spune că îl întîlneşte şi pe Caragiale, sleit de arşiţă, după care reuşeşte, chipurile, să-l vadă pe Eminescu în timp ce era aruncat în „careta” spitalului de nebuni!

Toată tărăşenia asta este o invenţie de la un capăt la altul! Povestea lui Ventura, cu episodul Capşa şi drumul la Palat, fusese publicată de către Al. Ciurcu în „Adevărul” din 17 octombrie 1911, nefiind confirmată de nimeni. Se ştie, din „Procesul-verbal” întocmit de C.N. Nicolescu că Eminescu a fost dus la Şuţu abia seara, tîrziu, cînd nu mai putea fi vorba de nici o arşiţă!

În aceste condiţii, aşa-zisa mărturie a lui Ioan Russu Şirianu, povestită de Vintilă, pe care o aflase cînd avea doar 12 ani, nu este decît o invenţie, folosită acum de detractorii lui Eminescu doar pentru că varianta nebuniei subite care l-ar fi lovit pe poet în 28 iunie 1883 este foarte convenabilă!

Pînă azi, cercetarea evenimentelor din acea zi nefastă din viaţa lui Eminescu a scos la iveală cu totul alte lucruri ciudate puse la cale pentru „a-l potoli pe Eminescu”, cum îi ceruse P.P. Carp lui Maiorescu! Cercetările lui Theodor Codreanu, Constantin Barbu, Călin Cernăianu, Nicolae Georgescu şi, cu voia dumneavoastră, Ion Spânu arată o cu totul altă faţă a evenimentelor din acea zi de 28 iunie 1883! Poate că scopul lui Cătălin Cioabă tocmai acesta a fost: contracararea tezei că Maiorescu a pus la cale mascarada nebuniei lui Eminescu, internîndu-l pe poet la spitalul de nebuni al lui Şuţu încă de la primele ore ale zilei de 28 iunie 1883, înainte chiar de a-l vedea!

Desigur, cel mai important spaţiu în antologia lui Cătălin Cioabă îi este pus la dispoziţie lui Ioan Slavici. Nici în cazul acestuia, Cătălin Cioabă nu se întreabă cum de amintirile lui Slavici nu se referă deloc la faptul că toată povestea zilei de 28 iunie 1883 a început din casa sa, prin bileţelul trimis lui Maiorescu chiar de soţia lui, Ecaterina Szöke Magyarosy!

Cu alte cuvinte, antologia lui Cătălin Cioabă, devenit eminescolog peste noapte, are un scop precis: aruncarea în derizoriu a tuturor studiilor despre aşa-zisa nebunie şi moartea lui Eminescu (care au reuşit deja să impună o altă variantă despre scoaterea din viaţa publică a acestuia), prin readucerea în prim plan a unor banale amintiri contemporane, din vremea cînd dedesubturile zilei de 28 iunie 1883 nu erau încă cunoscute.

Criticii laudă antologia lui Cioabă înainte de a citi cartea!

Nici nu a apărut bine antologia lui Cătălin Cioabă (care are 582 de pagini), că au şi apărut cîteva recenzii. Le-am citit, desigur, cu interes.

Cea mai importantă a apărut în „Observatorul cultural”, nr. 700, noiembrie 2013, sub semnătura Adinei Diniţoiu. Articolul „Mărturiile contemporanilor despre Eminescu” spune încă din primul paragraf: „Gestul acesta are însă şi o semnificaţie aparte, interesantă în sine: fără să facă nici o referire la numărul nr. 265/1998 – deja celebru – al Dilemei (vechi), cel care propunea, la finele deceniului 9 – stîrnind un adevărat scandal –, demitizarea „poetului naţional“, scuturarea de groasele clişee de receptare critică şi şcolară, Cătălin Cioabă invită, în prefaţa cărţii („Portret din cuvinte“) la o anumită relativizare a imaginii lui Eminescu în conştiinţa publică şi în general la receptarea cu circumspecţie a mărturiilor despre poet ale contemporanilor. Lucru care arată că, în sfîrşit, în 2013, la destui ani distanţă – timp în care celebrările encomiastice şi complet defazate ale poetului continuă în diverse manifestări instituţionale (de regulă provinciale) –, demitizarea postdecembristă iniţiată de Dilema este acceptată de mainstream şi considerată ca atare”.

Pentru ca lucrurile să fie clare, Adina Diniţoiu repetă: „Încă o dată, publicarea acestui volum cred că înseamnă, în cele din urmă, o recunoaştere mainstream a imaginii caleidocopice, relativiste, demitizante a poetului, o imagine aşadar critică”.

Recenzorul de la „Observatorul cultural” crede chiar că această antologie „demitizantă” a lui Cioabă ar trebui să fie inclusă în programa şcolară: „O ediţie amplă şi elegantă, precum cea de faţă, ar putea avea, de aceea, un rol didactic, permiţînd umanizarea,y compris anecdotică, a personajului şi stimulînd interesul pentru poet, plecînd de la pura curiozitate”. Întrebare: cu plagiat cu tot?

Faptul că, deşi nicăieri Cătălin Cioabă nu scrie despre campania anti-Eminescu din „Dilema”, Adina Diniţoiu face legătura dintre antologia recenzată şi textele publicate în 1998 în revista lui Andrei Pleşu arată că apariţia volumului „Mărturii despre Eminescu” are un scop precis, acela de a fixa ideea nebuniei lui Eminescu.

O altă recenzie vine de acolo unde nu ne aşteptam: de la pedelistul Sever Voinescu (cursant al Colegiului Noua Europa al lui A. Plesu si editorialist “Dilema veche” – nota Z.O.) ! În „Evenimentul zilei” din 27 nov 2013, Voinescu publică articolul „Adevăratul Eminescu”, în care vedea şi el că antolgia lui Cătălin Cioabă vine în prelungirea campanie din „Dilema”: „Nu de ieri, de azi, unii se întreabă cum a fost adevăratul Eminescu? Prin 1997, revista (pe atunci) “Dilema” a dedicat lui Mihai Eminescu un număr întreg. À l’époque, s-a stîrnit zarvă mare… Ei bine, străjerii spiritului naţional, vigilenţii de serviciu ai României cu pieptul umflat, iubitorii de patrie din convocatorul protoronismului ceauşist, n-au putut suporta. Au decretat lezamjestatea culturală şi au pronit la executarea unor sentinţe dure împotirva celor care semnaseră texte în acea “Dilema”.

Dacă şi Sever Voinescu şi-a dat seama că antologia lui Cătălin Cioabă nu vrea altceva decît să readucă în discuţie tîmpeniile publicate de „Dilema” (în 1998, nu 1997), atunci înseamnă că lucrurile sînt clare! Ca şi Adina Diniţoiu, Sever Voinescu insistă pe acel „Eminescu păros”, crezînd că poetul trebuie să fie un star-gay din trupa lui Cătălin Botezatu! Abia în final, intuind că va fi taxat pentru intruziunea lui într-un domeniu de care nu are habar, Sever Voinescu spune prudent: „Dacă cineva se aştepta ca adunarea acestui gen de mărturii să-l demitizeze pe Eminescu, a greşit”.

În ziarul „Lumina” (al Patriarhiei Romane!), numărul din 5 noiembrie 2013, şi Dan Stanca (un emul “ortodox” al lui Patapievici şi Cărtărescu) vede că antologia lui Cătălin Cioabă vine în prelungirea campaniei din „Dilema”: „În urmă cu mai bine de un deceniu, revista „Dilema” a realizat un număr controversat dedicat lui Eminescu. Acolo poetul era coborât de pe soclu şi văzut cu o anumită cruzime a autenticităţii. Numărul revistei a fost aspru criticat la vremea respectivă de admiratorii necondiţionaţi ai poetului”, adăugînd: „Acum însă, Eminescu ni se oferă pur şi simplu, în simplitatea şi distincţia sa”.

Dacă toţi aceşti recenzenţi au simţit nevoia ca legătura dintre campania anti-Eminescu din „Dilema” şi această antologie a lui Cătălin Cioabă să fie remarcată imediat după apariţia volumului, nu avem noi dreptul de a-i contrazice: înseamnă că aşa e!

Însă, din lectura recenziilor de mai sus, am observat că nici unul dintre autorii acestora nu a sesizat… plagiatul lui Cătălin Cioabă şi nici greşeala uriaşă din Cronologia publicată de antologator! Şi, atunci, nu e normal să ne întrebăm dacă aceşti recenzenţi cunosc, la rîndul lor, subiectul despre care au scris?

Amuzantă această jalnică tentativă de a readuce în discuţie nevoia de demitizare a lui Eminescu, cum la fel de amuzante sînt şi cronicile acestei tentative!

Dacă din antologia aceasta am aflat care este părerea lui Cătălin despre Eminescu, să vedem acum, pentru amuzament, şi ce spunea Eminescu despre Cătălin:

„În vremea asta, Cătălin,

Viclean copil de casă,

Ce umple cupele cu vin

Mesenilor la masă.”

P.S. Să nu uităm: Cătălin Cioabă, membru al Societăţii de fenomenologie, este cel care-i lua apărarea lui Liiceanu în cazul plagiatului acestuia din Heidegger, în amintirea salatei de andive pe care i-o servea, din cînd în cînd, mentorul său. Întrucît antologia aceasta a apărut chiar la Humanitas, ar fi cazul ca şi Liiceanu să-l apere pe Cioabă în cazul plagiatului după articolul lui Horaţiu Stamatin, semnalat mai sus, mai ales că, după precedentul lui George Stanca, plagiatul poate fi de-acum condamnat şi penal!

Textul publicat de Ziaristi Online a apărut şi în revista „TRIBUNA”, nr. 281

Foto: Facebook