„Cuviosul Verhovenski” sau Sindromul Mărturisitorului Unic

Prietena mea are o pasiune pentru Cuviosul Verhovenski. I-a scris scrisori, se roagă pentru el cu rigurozitate, plânge ca nu cumva să fie emaciat de masoni, etc. Fascinată, m-a rugat să-i fac o recenzie. Deşi prefer lecturi mai antice, ca să-i fac pe plac am luat aminte la dulcile trăncăneli aşezate graţios pe ore şi ore de tensiune arterială. Uneori am mai adormit, dar, ca un dac brav, m-am reaşezat pe metereze. Am distins în respectivele trăncăneli o compoziţie bipolară care reflectă o bipolaritate de altă natură. E totuşi bine când vezi atâta zel într-o lume eminamente laxă. O fi o plăcere pentru ascorişti să se mai încordeze un pic din relaxarea cotidiană cu exaltări a la Ion Creangă, şi la fel de eterodoxe, care nu se aud nici de la clerul din diaspora, special antrenat în iterarea savantă a celor mai zguduitoare platitudini, nici de la clerul local, obişnuit cu scumpătatea la vorbă. Libertatea de expresie ar trebui acordată tuturor, zic masonii, nu doar celor înţelepţi, cum zic creştinii.

Zi-mi ce număr de accesări ai, ca să-ţi zic cine eşti. Eşti sfânt? Eşti mic şi neînsemnat faţă de avalanşa de like-uri pe care le primesc sistematic suspect de „neînfricaţii”. Sfinţii au zis şi ei câte ceva, dar asta atunci, in illo tempore, acum e nevoie de un update. O fi plâns Hristos în Ghetsimani, dar staff-ului lui Verhovenski nu-i e frică de nimic. Programele de bolşevizare creează din înseşi cadrele de cult cadre specializate pe sociologia balcanică.

Cuviosul flutură ideile predecesorilor pe care totodată îi respinge ca «înşelaţi, trădători şi laşi». (Metoda nu e nouă, e chiar clasică. Pe ea s-au fundamentat ONG-urile moderne). Preia de la cei pe care-i înfierează ceva mai cu substanţă, lucruri despre care un creştin cu răspundere le dezbate la un ceai, cum ar fi dogma, apocalipsa, islamul, papa, ecumenismul, sfinţii români, legionarii, vieţile sfinţilor, şamd, şi presară ici-acolo câte o şopârlă care trece nesesizată de majoritate, dar e insuportabilă pentru nuanţişti. Cuviosul nu se apără singur, e apărat de o armată întreagă de postaci pentru care termenii bisericeşti sunt aplicaţi la procedeele bolşevice, şi viceversa. Trăsătura de bază a erorii este să nu concepi că ai putea fi în eroare.

Mai departe: ce mai conţine harismaticul discurs? Picanteriile necesare pentru succesul de presă: speculaţii, vise, voci, păreri, săriri de la o extremă la alta, simţiri şi presimţiri, citate insistente din scriitori obscurissimi, intercalate hârtopnic printre adevăruri aruncate astfel în cel mai trist derizoriu. Cuviosul nu intenţionează conştient asta, ce contează la cântarul eshatologicului ilogic e un principiu simplu: ego sum deo, restul toţi e proşti.

Cheia şi lăcata, sau tonul face muzica: ce farmecă e talentul mimetic al Cuviosului de a se plia perfect pe idiosincrasiile Bătrânului, cu mult depăşindu-l pe Dan P., marele artist al poporului, celavecul autobeatificat fără de care cultura de azi ar fi rămas în întuneric. „După chip şi asemănare” aveam impresia că trebuie să fie pe dinăuntru mai mult decât pe dinafară, că după chipul şi asemănarea Domnului Iisus Hristos sunt puţini, dar barbă au astăzi până şi femeile.

Până aici totul bine. Dragostea de ţară a Cuviosului e la fel de incontestabilă ca şi lipsa de discernământ. Şi fiindcă e admirat pentru prima, e urmat şi în cealaltă. Însă ce este realmente îngrijorător, şi, ca să-l cităm pe Cuvios: «cu durere o spunem, nu ca să judecăm pe nimeni», problema principală e că elanul lui a devenit cal troian de zâzanie şi diminuare a cucerniciei către Bătrânul şi mănăstirea lui, uzurpare îndeplinită ca după Manualul Relativistului.

Oricine nu se abate de la linia de partid e promovat cu aplomb, cine are nesimţirea să mute vreo virgulă, vai ş-amar dă el. Uniţi în cuget şi simţiri, n-are maghiara câte invective pot ei dărui din belşugul patriei pe spinarea celui ce a îndrăznit să gândească ad hoc. Se supune liniei de partid? Nu numai că e decorat cu urale algoritmice, dar e apărat chiar şi de propria lui independenţă interioară. Ce înălţător pentru nostalgici să vadă rafinamentul piteştean strigat chiar de pe baricade puritanice. Iese mai bine decât în doctoratele domnilor sociologi de la UE. Merge strună.

O, iar mă pierd în contemplaţii! Ceea ce îi uneşte pe toţi cei ce-l folosesc pe Inimosul cu pricina e gândirea iraţională, materialist-antidialectică, aplicată pe pseudo-ortodoxie. Wow. New and improved! Un jurnalism antihristic care, de exemplu, scandează civilizat împotriva cipuirii, şi simultan virtualizează credinţa, adică o mută din real în abstract (fix ce vrea sistemul cipuitor), şi nu vede paradoxul. «O, cecizare!» – zicea Bătrânul, despre acelaşi subiect.

În paralel, tot virtualizare e şi lupta făţişă împotriva faptelor realităţii, pe care zisele maşinării organice cu ocupaţii jurnalistice le ocultează şi denaturează cu satanism greu de nesesizat, şi o înlocuiesc cu vorbe «de duh» instigatoare la violenţă, promovează anti-intelectualismul, ura de clasă, anti-patristica, deifică voia-de-sine (remember Crowley?) şi cultivă, în forma cea mai ascunsă şi mai perfidă, dispreţul total faţă de fiinţa umană. Exagerez? Nu, sintetizez doar acest concept infernal scornit proaspăt: «ura ortodoxă», respingerea de plano a fiinţei. Un trademark al bolşevismului este respingerea nu doar la nivel de idee sau de metodă, ci la nivel fiinţial, experienţă ce ni se oferă, iată, şi din partea instruiţilor, şi din partea diletanţilor.

Scârba consternată faţă de beciul spiritului? Fleacuri burgheze, vor susura scrâşnitorii. Libertate va fi când se va fi depăşit tirania comunistă a unicităţii ideii. Cum mi-a zis mie odată o soacră: domnule, aveţi prea mult timp liber ca să vă daţi cu părerea. N-am contrazis-o imediat (să-i zic că dacă n-am timp, îmi fac).

Cuviosul nu e vinovat. Decât de clasica demagogie (şi trebuie să i se recunoască meritul de a fi perfectat-o). Ce dacă primeşte găzduire, cunoaştere, milă, iertare sau idei, iar el, drept răsplată, încearcă să-şi compromită binefăcătorii? E un obicei semit, dar să nu ne erijăm, ca el, peremptoriu într-un moment delicat al istoriei patriei. În fine, aceste palide umbre de caracter nu pot afecta strălucirea mărturisirii unui ales. Afară de a declanşa consecvent scandaluri de presă împotriva Bătrânilor, n-a greşit cu nimic. În plus, e şi prigonit: n-a fost dat în judecată, n-a fost defăimat, prădat, bătut, alungat; faptul că nu i s-a făcut nimic rău e, iată, o prigonire în sine.

Discursul îi e mult mai pitoresc, modul de expunere mult mai elaborat decât au încercat predecesorii săi (Purikov, Kirillov, Valikoff, şi mulţi alţii), care ce ar fi făcut fără Bătrânul? Cum ar mai fi putut ei pleda cu atâta credibilitate părerile lor? Ar fi trebuit, nici mai mult nici mai puţin, decât să se roage! Ar fi fost crunt… Dar aşa, au zis ca el şi au făcut ca ei, şi totul a devenit mult mai uşor: babele cu sau fără dare de mână s-au emoţionat, blondele au avut revelaţii subite, tractoriştii au devenit poeţi naţionali, oamenii de ştiinţă au vărsat lacrimi duioase şi mai presus de raţiune. Iată deci cheia succesului: se descrie iniţial icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care în curând trece în plan secund, apoi se afişează, ca o egidă, poza Bătrânului, se citează de două ori din vreun Sfânt (n-are importanţă agramarea sau scoaterea din context), după care se dă drumul la orice trece cuiva prin cap, cu condiţia să fie împotriva oricărei autorităţi şi să n-aibă frică de nimic, nici măcar de Dumnezeu. Rezultatul? Mesajul? Simplu: nu mai e nevoie să se dărâme bisericile, şi nici să se construiască, din moment ce ne-am proclamat mai mari decât Biserica.

Visul de aur al tătucii Stalin…

Mâşkin jr.

COMENTARIU:

Oricât ai fi de antimetafizic, nu-ţi poţi ascunde nişte presentimente eshatologice, când ştii că de mii de ani mărturisirea a însemnat ceva de sorginte transcendentă. Acum e invers. Pe plan spiritual asta se face nevăzut prin îndrăcire cu demoni arhiconi, iar văzut prin conlucrarea dintre unii „harismatici” şi supuşii lor atei deghizaţi în presă ortodoxă de (avan)gardă. În închisorile comuniste, deţinuţii erau forţaţi să „mărturisească” păcatele inexistente, 99,99% inventate, ale aproapelui lor. Astăzi, întreaga societate românească e silită să confunde sensul creştin al mărturisirii existenţei şi lucrării lui Dumnezeu cu sensul folosit în închisori de ateo-bolşevici, avantajul anonimatului fiind bun şi la escamotarea înşelăciunii sub umbrela ideii de smerenie. Dat fiind interesul caracteristic românesc pentru religios, cele mai eficiente arme împotriva sufletului autohton s-au dovedit a fi nu programele şi sit-urile declarat liber-cugetătoare (adică umanist-atee), urmărite desigur numai de cei asemenea, ci cele intitulat ortodoxe, care, bucurându-se de terenul fără de lege al virtualului, găzduiesc discursuri strident habotnice prin formă şi evident bolşevice prin conţinut, simultan. Cine se lasă târât în marasul unui asemenea viol? Superficialul, voluntarul, labilul, pentru care reeducarea e o religie satisfăcătoare. Iată publicul target al experimentului anti-România. Rezultatele vor fi catastrofice cu proporţii de netăgăduit apocaliptice.

Caracteristicile uzurpării religioase sunt cam acestea: punerea semnului egal între concepte contrare, inversarea valorilor, exacerbarea sentimentului natural patriotic şi transformarea lui în violenţă şovină (procedeu folosit în mod identic în toate ţările ortodoxe), ura faţă de alte idei decât cele date de la „centru” (tirania ideii unice), inepţia, ura de clasă, violenţa, destructurarea, dispreţul faţă de fiinţa umană, anti-ierarhia (de stat, bisericească, valorică), plagiatul neruşinat, intimidarea şi şantajul, crearea unui climat de frică şi confuzie, crizele de paranoia şi falsa victimizare, transformarea oricărei idei în motiv de discreditare a autorităţilor, politizarea ca mijloc, satanizarea ca scop, suspectarea generală, viclenia, trădarea, demagogia, batjocura, hula, falsa pietate, crearea şi promovarea extremismului de orice tip pentru a acuza de extremism pe simplii credincioşi, incapacitatea de a simţi trăiri creştine (dragoste, iertare, pocăinţă, evlavie, smerenie, etc.) şi altele asemenea acestora.

Ce se observă e că lucrările specifice mai noilor aplicaţii de sociologie marxistă sunt absolut identice cu lucrările spiritelor rele descrise în Filocalie. Din cele câteva trăsături arătate mai sus cititorii pot judeca singuri care autori scriu pentru slava lui Dumnezeu, şi care se folosesc de subiecte sau imagini religioase pentru a promova ateismul şi, în final, satanismul.

Când cuvintele şi conceptele sunt folosite cu sens invers, limbajul şi gândirea sunt distruse sistematic. Doar valorile autentic creştine refac şi perfectează puterea de gândire şi oferă Libertatea.

George Ursu

Sursa: Ziaristi Online